ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3435/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B. - Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în conformitate cu art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, să se pronunțe o hotărâre de obligare a pârâtei la plata unei sume de bani în favoarea părții reclamante, iar pârâtului B. să i se aplice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, până la îndeplinirea în calitate de debitor a obligației de a întocmi raportul de evaluare pentru imobilul demolat situat în orașul Pitești str. x (fostă 1 Mai), așa cum s-a stabilit prin Sentința civilă nr. 2319 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2010.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 4695 din 15 noiembrie 2018, în temeiul art. 406 din C. proc. civ. a luat act de renunțarea reclamantului la judecata cererii precizatoare/completatoare înregistrate la data de 19.09.2018.

Totodată, a admis excepția lipsei de obiect și excepția prescripției dreptului de a obține executarea silită, respingând în consecință cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva Sentinței civile nr. 4695/15.11.2018, pentru motive ce pot fi încadrate în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică se referă la reținerea executării voluntare a Sentinței civile nr. 2319/24.03.2011 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 873/21.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a emiterii Deciziei de compensare nr. 53/23.09.2013, precum și la susținerea lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant consideră că intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 nu poate lipsi de efecte Sentința civilă nr. 2319/2011, mai ales că intimata-pârâtă, în mod culpabil, a întârziat punerea în executare a titlului executoriu.

Intimata-pârâtă nu a respectat nici prevederile H.G. nr. 527/2006, în care s-a stabilit că termenul de evaluare este de 20 de zile, care se calculează de la data primirii dosarelor de despăgubire.

Executarea benevolă a hotărârii judecătorești nu poate fi primită, deoarece de la data pronunțării Deciziei nr. 873/21.02.2012 de către Înalta Curte și data de 23.09.2013, când a fost emisă decizia de compensare, au trecut 19 luni.

Cea de-a doua critică privește faptul susținut de prima instanță, al împlinirii termenului de prescripție de 3 ani privind dreptul reclamantului de a obține executarea silită.

Recurentul-reclamant, în susținerea acestei critici invocă disp. art. 2528 și art. 2532 C. civ., art. 705 alin. (1) și (2) C. proc. civ., arată că în speță este vorba despre un termen de prescripție de 10 ani ce a început să curgă în 30 de zile de la pronunțarea Deciziei nr. 873/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

În sprijinul celor arătate, recurentul-reclamant susține și aplicarea disp. art. 2502 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora, sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte reține, verificând actele dosarului, că Decizia nr. 873 a ICCJ SCAF a fost pronunțată în data de 21.02.2012, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă.

Potrivit dispozițiilor hotărârii judecătorești, coroborate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, evaluarea imobilului urma să se desfășoare și să se finalizeze în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În data de 15.03.2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României O.U.G. nr. 4/2012, prin care s-a dispus suspendarea emiterii titlurilor de despăgubire și de convenție, precum și a procedurii de evaluare a imobilelor, pe o perioadă de 6 luni.

Legea nr. 117/2012 de aprobare și modificare a O.U.G. nr. 4/2012 a stipulat ca această suspendare să opereze până la 15.05.2013, ocazie cu care urma să fie emis un nou act normativ care să reglementeze procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire.

Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare în data de 20.05.20113, iar decizia de compensare pentru imobilul reclamantului a fost emisă în data de 23.09.2013, sub imperiul noii legi.

Din cele expuse anterior, se desprinde concluzia imposibilității evaluării imobilului de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, avându-se în vedere că în perioada 15.03.2012 - 15.05.2013, procedura a fost suspendată.

În mod firesc, nici recurentul-reclamant nu putea solicita aplicarea disp. art. 24 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, deoarece executarea a fost suspendată prin intermediul unor dispoziții legale, intervenite ulterior pronunțării Deciziei nr. 873/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, acțiunea reclamantului este lipsită de obiect, pe de o parte pentru că decizia de compensare a fost emisă benevol, în temeiul noii legi, astfel că scopul măsurilor de constrângere impuse de art. 24 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată nu mai poate fi atins și, pe de altă parte, datorită suspendării executării procedurii pre văzute de Titlul VIII din Legea nr. 247/2005, creditorul/reclamantul nici nu putea să ceară aplicarea art. 24.

În cauză sunt aplicabile disp. art. 706 C. proc. civ., conform cărora dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, în cauză hotărârea obligând autoritatea competentă să întocmească raportul de evaluare.

Termenele de prescripție invocate de recurentul-reclamant nu sunt incidente în speță, hotărârea nu privește un drept real și nici nu este vorba de o acțiune în constatarea dreptului.

Așadar, începând cu data de 16.05.2013, când a încetat cauza de suspendare a procedurilor întrunite pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, recurentul-reclamant avea la dispoziție 3 ani pentru a introduce acțiunea formulată în baza art. 24 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Totuși, avându-se în vedere abrogarea Legii nr. 247/2005 și înlocuirea acesteia cu Legea nr. 165/2013, sub imperiul căreia a fost emisă decizia de compensare putea să curgă un nou termen de 3 ani, astfel cum a reținut prima instanță, însă la data introducerii acțiunii de față - 21.06.2018, era deja împlinit termenul de prescripție privind dreptul reclamantului de a obține executarea silită.

În privința înscrisurilor depuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului, respectiv: procesul-verbal al ședinței CNCI din data de 23.09.2013, Adresa nr. x/07.02.2011 și cererea reclamantului formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, se observă că acestea nu conduc la pronunțarea unei alte soluții în raport de sentința primei instanțe și motivele de nelegalitate invocate de parte.

Față de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs analizate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 4695 din 15 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2019.

GGC - NN