ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1927/2020

Ședința publică din data de 20 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.02.2019 sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Inspecția Judiciară și Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând desființarea rezoluției de clasare nr. x/2018 din data de 05.12.2018, precum și a rezoluției inspectorului șef din data de 01.02.2019 pronunțată în dosarul nr. C19-380 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 343 din data de 4 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, cu sediul în București, Calea x B, și respinge în consecință cererea de chemare în judecată formulată de partea reclamantă A. în contradictoriu cu pârâtul menționat.

Respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de partea reclamantă A., cu domiciliul în București, și cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu sediul în București, B-dul. x nr. 40.

Împotriva sentinței civile nr. 343 din data de 4 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, admiterea contestației, desființarea rezoluției de clasare nr. x/2018 din data de 05.12.2018 și a rezoluției inspectorului șef din data de 01.02.2019 pronunțată în dosarul nr. C19-380 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici în susținerea motivelor de casare invocate:

Deși în cuprinsul sentinței recurate instanța de fond a stabilit în mod corect că procurorul nu este absolvit de răspundere în intervalele în care dosarul se află la organele de cercetare penală, cu toate acestea a respins contestația ca neîntemeiată

În mod greșit instanța de fond a reținut că nu poate fi imputat procurorului de caz faptul că reclamanta a uzat de contestația privind durata procesului penal

Concluzionând, recurenta reclamanta arată că procurorul de caz nu a soluționat toate cererile formulate de către reclamantă.

Totodată, învederează că prin ordonanța din data de 18.02.2017 s-a dispus începerea urmării penale in rem cu privire la săvârșirea infracțiunii de furt calificat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 C. pen., împlinindu-se 3 ani de la data săvârșirii infracțiunii, fiind evident că plângerea nu a fost soluționată într-un termen rezonabil.

Potrivit art. 8 C. proc. pen. "Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.".

Procurorul și-a încălcat obligațiile legale de administrare a probelor și de luare a măsurilor legale în vederea aflării adevărului, lăsând dosarul în nelucrare sau efectuând acte infima față de specificul cauzei, astfel încât sunt întrunite condițiile abaterii disciplinare prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței recurate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. x/2018 din data de 05.12.2018, emisă de pârâtă, și împotriva Rezoluției inspectorului-șef nr. C19-380, emisă la data de 1 februarie 2019.

Curtea de apel a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Se reține că, prin sesizarea adresată autorității pârâte, reclamanta a solicitat cercetarea disciplinară a doamnei procuror B., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 4 București, în raport cu modul de instrumentare a dosarului penal nr. x/2017, în care aceasta are calitatea de persoană vătămată, cu referire la modul în care procurorul a înțeles să-și exercite atribuțiile de conducere și supraveghere a urmării penale și de administrare a cererilor de probe.

Astfel, a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 8 din C. proc. pen. și art. 21 alin. (3) din Cosntituția României și ca atare se impune sancționarea magistratului procuror pentru refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu și nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.

Prin Rezoluția nr. x/2018 din data de 5 decembrie 2018, contestată, autoritatea pârâtă a dispus clasarea sesizării reclamantei, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, reținând că, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate date ori indicii din care să rezulte că procurorul vizat de sesizare ar fi comis fapte ce ar putea constitui vreo abatere disciplinară.

Împotriva rezoluției de clasare reclamantul s-a adresat cu plângere Inspectorului - șef, iar prin Rezoluția din data de 1 februarie 2019, emisă în Dosarul nr. C19-380, s-a dispus respingerea plângerii și menținerea soluției de clasare dispuse inițial.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în raport cu împrejurarea că, în opinia părții, prin modul de instrumentare a dosarului penal nr. x/2017, s-au încălcat mai multe prevederi legale, ceea ce constituie abateri disciplinare, în sensul reținerii refuzului nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu și nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile, prevăzute și sancționate de Legea nr. 303/2004.

Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004, în care se prevede că reprezintă abatere disciplinară, "refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu ".

Potrivit dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, reprezintă abatere disciplinară "nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;".

Referitor la abaterea prevăzută de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004, se reține că recurenta a invocat faptul că nu a primit răspuns, până la data formulării sesizării, la cererea de probatorii formulată în data de 21.11.2018, probe necesare a fi administrate în cauza respectivă. Totodată, asupra cererii de audiere a unor martori, prin ordonanța din data de 10.07.2017, procurorul a înaintat, în mod formal, cererea de probatorii organelor de poliție, dispunând ca aceștia să se pronunțe motivat cu privire la cerere.

Instanța de control judiciar reține însă că analiza și aprecierea asupra probatoriului și, totodată, raționamentul și interpretarea normelor legale, precum și argumentele de fapt și de drept ce motivează soluțiile pronunțate în dosarele aflate în curs de instrumentare, constituie aspecte ce țin de judecata propriu-zisă a cauzelor, susceptibile de a fi analizate în cadrul controlului de legalitate și temeinicie, realizat cu ocazia căilor de atac exercitate în condițiile legii.

Altfel spus, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, întrucât principiul independenței procurorului presupune excluderea oricăror influențe exercitate asupra acestuia cu privire la instrumentarea și soluționarea cauzelor penale cu care este învestit, principiu ce este corelat cu obligația procurorului de a se supune legii. În aceste condiții, independența procurorului nu poate fi privită ca un privilegiu care să permită nesocotirea responsabilităților specifice funcției, limitele independenței fiind raportate la cerința imperioasă privind respectarea legii.

În cauză, în mod corect a reținut prima instanță, nu revine nici inspectorului judiciar și nici instanței de contencios administrativ să cenzureze legalitatea actelor de urmărire penală efectuate sau să aprecieze asupra altor acte de urmărire penală care ar fi trebuit efectuate sub motiv de verificare a conduitei profesionale a magistratului procuror vizat, care în realitate constă în stabilirea situației de fapt și aplicarea la aceasta a dispozițiilor legale relevante.

Așadar, verificarea aspectelor care țin de modalitatea de instrumentare și de soluționare a dosarelor aflate pe rolul parchetelor, inclusiv de legalitatea tacticii/strategiei folosite de procuror în instrumentarea dosarului, de limitele colaborării cu alte instituții, de momentul oportun pentru declanșarea urmăririi penale in personam, respectiv de încălcarea normelor de drept material sau procesual, a drepturilor reclamantei poate fi obiect al cenzurii procurorului ierarhic superior, judecătorului de drepturi și libertăți și judecătorului de cameră preliminară, așa cum este prevăzut de Capitolul VII al C. proc. pen., plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală (art. 336 -341 din C. proc. pen.).

Prin urmare, verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care prevăd că, în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege; procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.

Aceleași dispoziții se regăsesc și în art. 3 alin. (1

1

) din Legea nr. 303/2004, "Procurorii sunt independenți în dispunerea soluțiilor, în condițiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Instanța de control judiciar observă că, în raport cu reglementările prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza efectuată de Inspecția Judiciară se raportează la faptele sesizate, și nu la conținutul abaterilor disciplinare la care se face referire in sesizare.

În același sens sunt și prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora, "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate.".

Așa fiind, examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o depășire a limitelor marjei sale de apreciere conferite de lege.

Așadar, în ceea ce privește soluțiile și măsurile adoptate de Parchet, în mod corect judecătorul fondului a reținut că autoritatea publică intimată nu are competența de a verifica nici măsurile luate și nici soluțiile adoptate de procuror, întrucât s-ar încălca principiul independenței magistratului, consacrat în art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

În fine, nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea art. 8 C. proc. pen., art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, din perspectiva dreptului la un proces echitabil și a termenului rezonabil al procesului.

Se observă că prima instanță a judecat cauza în acord cu principiul unui proces echitabil, reclamanta beneficiind de toate garanțiile procesuale oferite de lege.

Dreptul la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil, își are principala reglementare în art. 6 din CEDO, potrivit cărora:

"orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricăror acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa".

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a pus în evidență în mod repetat încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea termenului rezonabil pentru finalizarea procedurilor judiciare, astfel că legiuitorul român a introdus pentru prima dată în cadrul procesului penal instituția contestației privind durata procesului penal.

Această nouă instituție este o continuare a principiului enunțat deja la art. 8 din Noul C. proc. pen., care instituie în sarcina organelor judiciare obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor și a drepturilor părților și subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.

Așadar, preocuparea legiuitorului român, pentru soluționarea cu celeritate a proceselor penale este una evidentă.

În cauză, cum corect a reținut și instanța de fond, intervalul de timp ce a curs de la data plângerii penale (februarie 2017) și până la data sesizării adresate Inspecției Judiciare (octombrie 2018), respectiv data judecării acțiunii de față (iunie 2019) este de aproximativ 2 ani, unul ce nu reiese a fi fost apreciat în jurisprudența precedentă a Curții Europene a Drepturilor Omului ca fiind excesiv, reținând și faptul că reclamanta nu are calitatea de inculpat, pentru a beneficia de standardele jurisprudențiale specifice persoanei a cărei vinovăție penală este dezbătură, ci are calitatea de parte vătămată, deducând analizei pierderea patrimonială sesizată, deci un drept civil.

În consecință, în cauză nu ne aflăm în prezența unui drept protejat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care să fi fost încălcat, ci se observă că nemulțumirea părții în raport cu soluția dată cererii sale este transferată în dimensiunea nerespectării drepturilor menționate.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 343 din data de 4 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2020.