ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1781/2022

Ședința publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 10.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară - Direcția Inspecția Judiciară pentru Judecători:

- în principal, desființarea Rezoluției de clasare nr. 3055/A/16.09.2019, pronunțată de inspectorul judiciar desemnat și Rezoluția nr. 09- 3821/19.11.2019, pronunțată de inspectorul șef și trimiterea dosarului de cercetare pentru completarea verificărilor de către inspectorul judiciar.

- în subsidiar, desființarea Rezoluției de clasare nr. 3055/A/16.09.2019, pronunțată de inspectorul judiciar desemnat și Rezoluția nr. 09- 3821/19.11.2019, pronunțată de inspectorul șef și începerea cercetării disciplinare a judecătorilor B., C. și D. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare reclamate.

Prin sentința civilă nr. 558 din 6 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară - Direcția Inspecția Judiciară pentru Judecători ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 558 din 6 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că în mod nelegal, instanța de fond apreciază că judecătorii contestației în anulare nu ar fi schimbat temeiul juridic al cererii ce a format obiectul investirii lor, tocmai pentru a exclude de la aplicare Decizia ICCJ nr. 18/2016 și a justifica competența Tribunalului Argeș,

Astfel, în opinia sa, judecătorii au reîncadrat în drept contestația, stabilind implicit și natura eminamente civilă a contestației, atunci când au făcut vorbire în cuprinsul hotărârii pronunțate de dispozițiile art. 1170, art. 1719, art. 1724, art. 1270, art. 1271, art. 1350 și art. 1516 din C. civ.. Acest aspect rezultă explicit din considerentele hotărârii pronunțate de judecătorii din contestația în anulare.

Totodată, în opinia sa, judecătorii au schimbat natura litigiului, atunci când nu au observat, evident voit, că determinarea caracterului abuziv al clauzelor unor contracte de credit (ca și contestație la titlu în procedura contestației la executare) schimba natura litigiului și, implicit, competența după specializare a instanței investite.

A mai susținut că în mod nelegal, instanța de fond nu observă că în procedura cercetării disciplinare inspectorul judiciar nu analizează încălcarea dispozițiilor Deciziei ICCJ nr. 17/2018, în soluționarea unui recurs în interesul legii, privitoare Ia competența materială procesuală. Nici inspectorul-șef nu răspunde la acest aspect, nefacându-se efectiv o verificare a acestei împrejurări, ba mai mult stabilește greșit normele procesuale aplicabile, atunci când face verificarea obligația judecătorului de a respecta dispozițiile pronunțate de ICCJ.

Instanța de fond se contrazice, atunci când pe de o parte reține că problema încălcării deciziilor obligatorii pronunțate de ICCJ s-ar fi putut pune numai dacă contestația în anulare ar fi fost admisibilă pe fond, iar pe de altă parte reține că judecătorii care au soluționat contestația în anulare au analizat inclusiv motivul legal de competența material procesuală a instanței de recurs.

De asemenea, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 99, alin. (1), lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, atunci când a apreciat că nu există argumente pentru atragerea răspunderii magistraților din contestația în anulare pentru gravă neglijență, în condițiile în care chiar din analiza hotărârii pronunțate de aceștia rezultă o nesocotire neîndoielinică și nescuzabilă a normelor de drept procesual. Judecătorii dau dovadă de neglijență gravă, atunci când nu observă că judecătorii instanței de recurs și-au stabilit competența, fără acoperire în raport de dispozițiile art. 159 și art. 159

1

din C. proc. civ. de la 1864, precum și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2001.

În fine, recurenta-reclamantă a apreciat că judecătorii au încălcat, la rândul lor, dispozițiile Deciziei ICCJ nr. 18/17.10.2016, în soluționarea unui recurs în interesul legii, privitoare la competența materială procesuală.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instimata-pârâtă Inspecția Judeciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, criticile formulate de reclamantă neputând fi reținute drept motive de nelegalitate a hotărârii.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 26.07.2019, petenta A. a indicat aspecte de fapt privind o posibilă abatere disciplinară săvârșită de judecătorii B., C. și D. în legătură cu modul de soluționare al dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Argeș, secția Civila.

În concret, petenta a arătat că faptele imputate judecătorilor, ca instanță de ultim grad, sunt relevate de modul în care aceștia au redeterminat natura civilă a litigiului, de modul în care au raționat în raport de normele legale imperative atributive de competență materială procesuală, precum și de contradicția esențială între dispozitiv și considerentele hotărârii pronunțate.

Urmare a sesizării, pe rolul Direcției de inspecție judiciară pentru judecători s-a format lucrarea nr. 19-3653/2019. Verificările prealabile, reglementate la art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, au fost efectuate de către un inspector judiciar, desemnat în condițiile art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1027/2012.

Prin rezoluția din data de 16.09.2019, în baza dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, s-a dispus clasarea sesizării, constatându-se că nu există indicii care să releve săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004.

În acest context, instanța de contencios amdinistrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară - Direcția Inspecția Judiciară Pentru Judecători: în principal, desființarea Rezoluției de clasare nr. 3055/A716,09.2019, pronunțată de inspectorul judiciar desemnat și Rezoluția nr. 09- 3821/19.11.2019, pronunțată de inspectorul șef și trimiterea dosarului de cercetare pentru completarea verificărilor de către inspectorul judiciar; în subsidiar, desființarea Rezoluției de clasare nr. 3055/A/16.09.2019, pronunțată de inspectorul judiciar desemnat și Rezoluția nr. 09- 3821/19.11.2019, pronunțată de inspectorul șef și începerea cercetării disciplinare a judecătorilor B., C. și D. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare reclamate.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând argumente similare cu cele invocate în fața primei instanțe, care vizează modalitatea de solușionarea dosarului având ca obiect contestația în anulare formulată de recurentă și care au fost analizate corespunzător de aceasta, și pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemultumirea titularului sesizării.

În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reținut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Or, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, au fost vizați exclusiv judecătorii învestiți cu dosarul nr. x/2018, având ca obiect contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. 1865.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

În cauză, recurenta nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată.

În mod corect au apreciat Inspecția Judiciară și prima instanță că petenta nu a indicat norma de drept procesual ori substanțial încălcată de judecătorii învestiți cu contestația în anulare.

Astfel, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, care poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, iar rejudecarea fondului litigiului în care a fost promovată poate avea loc numai în măsura în care motivul invocat în contestația în anulare este găsit fondat.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut că deși cererea de chemare în judecată conține ample referiri la competența instanței de recurs din dosarul nr. x/2014, totuși sesizarea înregistrată la pârâtă a vizat completul învestit cu o contestație în anulare respinsă ca inadmisibilă, pentru considerentul principal că aspectul litigios privind competența tribunalului specializat a fost analizat de instanțe în litigiul soluționat definitiv și nu mai poate fi pus în discuție pe calea contestației în anulare.

Așadar, în raport de obiectul și persoanele indicate în sesizare, problema încălcării deciziilor obligatorii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii se ridică numai în măsura în care contestația în anulare ar fi fost admisibilă. Or, judecătorii au expus raționamentul logico-juridic pentru care motivul invocat prin contestația în anulare (necompetența absolută a instanței de recurs) nu poate fi analizat, întrucât în fața instanței de recurs a fost invocată, chiar de reclamanta din prezenta cauză, excepția de necompetență și respinsă prin încheierea din 31 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014.

Or, contestația în anulare nu se poate transforma, din voința părții, într-un recurs la recurs, într-o cale de atac de reformare a unei decizii definitive intrate în autoritate de lucru judecat.

Toate aspectele invocate de reclamantă, cu referire la așa-zisa încălcare a unor decizii pronunțate în recurs în interesul legii (Deciziile nr. 18/2016, 17/2018, 2/2019) se referă, în fapt, la competența completului de recurs din dosarul nr. x/2014.

În fine, Înalta Curte constată că este lipsită de suport și susținerea recurentei în sensul că "judecătorii au reîncadrat în drept contestația, stabilind natura sa civilă", întrucât această susținere se referă, de fapt, la contestația la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, și nu la contestația în anulare, în privința căreia a formulat sesizarea analizată prin rezoluția nr. 3055/16.09.2019. Soluția de respingere ca inadmisibilă a contestației în anulare a fost pronunțată independent de natura litigiului, reținându-se inadmisibilitatea căii de atac.

În concluzie, elementele esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurenților privind încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de aceștia atât în fața pârâtei, cât și în fața primei instanțe nu a fost validată de acestea.

În fine, instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, considerentele hotărârii reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 558 din 6 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.