ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 824/2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției Inspecției Judiciare nr. x/2018, adoptată la data de 03. 08. 2018 și comunicată la 17.09. 2018, precum și a Rezoluției Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. x/2018, adoptată la data de 11.10.2018 și comunicată la 16.10.2018. A solicitat trimiterea dosarului Inspecției Judiciare, pentru completarea verificărilor prealabile exercitării acțiunii disciplinare în cauză. II sentința pronunțată de instanța de fond

Prin sentința nr. 436 din 6 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamant și a desființat Rezoluția Inspecției Judiciare nr. x/2018 din data de 3.08.2918 și Rezoluția Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. x/2018 din data de 11.10.2018. A dispus trimiterea dosarului către Inspecția Judiciară, în vederea completării verificărilor prealabile cu privire la aspectele semnalate de petent prin sesizarea din 07.03.2017, privind posibila săvârșire de către procurorul B. a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și c) din Legea nr. 303/2004. III Recursul formulat de pârâtă

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Inspecția Judiciară, în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., art. 45 1 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, a solicitat casarea sentinței și menținerea actului administrativ contestat.

În motivarea recursului, a arătat că prin sentința civilă nr. 436 din 6 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018, a fost admisă contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Inspecția Judiciară și B., fiind desființată Rezoluția Inspecției Judiciare nr. 4970/IJ/1252/DI P/2018 din 3 august 2018 și Rezoluția Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. x/2018 din 11 octombrie 2018, iar dosarul trimis către pârâtă în vederea completării verificărilor prealabile. Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, coroborate cu dispozițiile art. 2537 din C. civ.

Consideră că sentința recurată este nelegală, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 apreciind că nu a intervenit prescripția răspunderii disciplinare în ceea ce privește posibila săvârșire de către procurorul B. a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor cu prilejul instrumentării dosarului penal nr. x/2016 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești.

Astfel, Curtea reține faptul că termenul de 2 ani prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 s-ar fi împlinit la data de 25 iulie 2018, cu condiția ca acest termen să fi curs neîntrerupt. Coroborând aceste dispoziții legale cu dispozițiile art. 2537 pct. 2) din C. civ. și art. 155 din C. pen., instanța de fond a constatat că acest curs al prescripției răspunderii disciplinare a fost afectat prin promovarea la data de 18 septembrie 2017, în fața instanței de judecată competente, a contestației împotriva Rezoluției de clasare nr. x/2017, înregistrate pe rolul Curții de Apel București sub numărul de dosar x/2017

În ceea ce privește natura juridică a termenului de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită, Legea nr. 317/2004 nu o definește în mod expres. Consideră că termenul de 2 ani nu poate avea natura juridică a prescripției extinctive prevăzute de art. 2500 și urm. din C. civ. prin care se stinge dreptul material la acțiune, întrucât privește imposibilitatea exercitării acțiunii disciplinare împotriva magistraților, iar acțiunea privind răspunderea magistraților nu reprezintă o sancțiune de drept civil. Dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevăd un termen maxim până la împlinirea căruia poate fi exercitată acțiunea disciplinară, iar inspectorul judiciar nu a respins sesizarea ca fiind prescrisă, ci a clasat sesizarea constatând că acțiunea disciplinară nu poate fi exercitată, din cauza împlinirii termenului de 2 ani de la data săvârșirii faptei.

Totodată, dispozițiile Legii nr. 317/2004, republicată, nu prevăd posibilitatea suspendării sau întreruperii termenului prevăzut de art. 46 alin. (7), fiind prevăzută doar posibilitatea suspendării cercetării disciplinare de dispozițiile art. 46 alin. (3) (cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă), neaplicabile în acest caz. Prescripția răspunderii disciplinare este o chestiune peremptorie, de natură a împiedica orice altă verificare în cauză. În acest sens, consideră că în mod corect inspectorul judiciar a apreciat că împlinirea termenului de prescripție a răspunderii disciplinare atrage imposibilitatea continuării procedurii disciplinare, în condițiile în care o eventuală acțiune disciplinară nu ar mai putea fi promovată. IV Apărările formulate de intimatul reclamant

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la natura juridică a termenului de 2 ani prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, a arătat că este neîndoielnic că este unul de prescripție și nu unul de decădere, astfel cum l-a calificat prima instanță de judecată, cu observarea corectă a dispozițiilor art. 2547 din C. civ.. De altfel, chiar recurentul-pârât admite în argumentarea recursului că dispoziția legală în litigiu face parte din instituția "prescripției răspunderii disciplinare'" și că termenul în cauză este unul de "prescripție a răspunderii disciplinare". Astfel fiind, devine irelevant că acesta nu este un termen de prescripție extinctivă, reglementat ca atare de C. civ., cât timp interesează materia specială de prescripție, cea a răspunderii disciplinare a magistraților, care, ca natură juridică, este o varietate de prescripție extinctivă, subsumată în integralitate definiției noțiunii conținută de art. 2500 din C. civ.. Mai mult decât atât, legislația în vigoare, generală sau specială, operează, "de lege lata", indiferent de obiectul materiei, doar cu 2 categorii de termene, care sunt fie de decădere, fie de prescripție.

Corect a observat prima instanță că, în tradiția dreptului românesc, este ca răspunderea juridică, civilă, administrativă sau penală, să fie supusă instituției prescripției, ca modalitate de stingere a dreptului de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să suporte o sancțiune, și nu instituției decăderii, termenul special de prescripție reglementat de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este guvernat atât de regulile specifice, derogatorii de la dreptul comun, cât privește durata, cât și de regulile generale incidente, cât privește suspendarea și întreruperea lui, în temeiul art. 2 alin. (2) din C. civ.

Finalmente, așa cum a subliniat, la fel de corect, judecătorul fondului, toate formele de răspundere juridică, civilă, administrativă ori penală, cunosc principial termene de prescripție, susceptibile de suspendare și întrerupere, și nu rezultă din Legea nr. 317/2004 că legiuitorul a voit/dorit să excludă răspunderea disciplinară a magistraților din cuprinsul acestei paradigme juridice. V Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivului de casare invocat prin cererea de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin sesizarea din data de 7.03.2017 adresată Inspecției Judiciare, înregistrată la nr. x/2017, reclamantul a solicitat efectuarea de verificări prealabile față de procurorul B., cu privire la modul de instrumentare a dosarului nr. x/2016 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, în care s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și spălare de bani, cu privire la săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. a), c) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

Prin Rezoluția nr. x/2017 din data de 22.05.2017, în baza dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) coroborat cu art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, Direcția de Inspecție Judiciară pentru procurori a dispus clasarea sesizării, constatându-se că nu au rezultat indicii cu privire la săvârșirea vreunei abateri disciplinare în instrumentarea dosarului nr. x/2016 la Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești.

Prin cererea înregistrată la 18.09.2017 pe rolul Curții de Apel București, la nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat anularea Rezoluției nr. x/2018 din data de 22.05.2017.

Prin sentința civilă nr. 1967 din 25 aprilie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București a admis în partea cererea de chemare în judecată, a desființat în parte Rezoluția de clasare nr. x/2017 din 22.05.2017 și a trimis dosarul către Direcția de Inspecție Judiciară pentru procurori în vederea completării verificărilor prealabile cu privire la aspectele semnalate prin sesizarea înregistrată la data de 07.03.2017, privind posibila săvârșire de către procurorul B. a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și c) din Legea 303/2004, fiind respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Cauza a fost înregistrată la Inspecția Judiciară la nr. x/2018.

Prin Rezoluția nr. x/2018 din 3 august 2018, Direcția de Inspecție Judiciară pentru procurori a dispus clasarea sesizării. S-a reținut de inspector că termenul de prescripție a răspunderii disciplinare s-a împlinit, conform art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, cât timp manifestările de natură să întrunească elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr 303/2004 săvârșite de procurorul B. se circumscriu perioadei de instrumentare a dosarului care s-a finalizat cu trimiterea în judecată a numitului A. la data de 25.07.2016.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, s-a constatat, de asemenea, că, în eventualitatea în care s-ar contura indicii de existență, având în vedere că se circumscriu perioadei de instrumentare a dosarului penal nr. x/2016 finalizat cu rechizitoriul din 25.07.2016, s-a împlinit termenul de prescripție.

Plângerea formulată de către reclamant împotriva acestei rezoluții a fost respinsă prin Rezoluția nr. 6726/IJ/DSCR/2018 din 11.10.2018 a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare.

Împotriva Rezoluției de clasare nr. x/2018 din 3.08.2018 și a Rezoluției nr. 6726/IJ/DSCR/2018 din 11.10.2018 de menținere a soluției de clasare, a fost formulată contestația admisă prin sentința recurată.

Cu privire la susținerile recurentei pârâte Inspecția Judiciară privind natura juridică a termenului de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită, care privește imposibilitatea exercitării acțiunii disciplinare împotriva magistraților, se observă că instanța de fond a constatat faptul că atât inspectorul judiciar, în susținerea soluției de clasare, cât și reclamantul argumentează că termenul de 2 ani este un termen de prescripție a răspunderii disciplinare, divergențele dintre părți vizând aplicarea sau nu, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, în absența unei trimiteri exprese, a unor cauze de întrerupere a cursului prescripției.

Înalta Curte constată că procedura de exercitare și soluționare a acțiunii disciplinare în ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor este reglementată de dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliului Superior al Magistraturii, secțiunea a 4-a "Atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților", din cap. IV "Atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii", potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție.

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, forma în vigoare incidentă în cauză, "(7) Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită".

Dispozițiile Cărții a VI-a, Titlul I "Prescripția extinctivă" din C. civ. constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive, conform art. 2.516 alin. (1) din C. civ.. Prescripția extinctivă este reglementată de dispozițiile art. 2500 din C. civ., care prevăd că "(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz". Rezultă că prin drept la acțiune, în sensul art. 2500 alin. (2) din C. civ., se înțelege inclusiv dreptul de a constrânge o persoană să suporte o sancțiune civilă.

Cu privire la răspunderea disciplinară și prescripție, prin Decizia nr. 449/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) pct. 30, art. 8, art. 10, art. 11, art. 25 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 625 din 18 august 2015, Curtea Constituțională a reținut că "Normele, regulile și termenele în care răspunderea civilă (delictuală, pentru fapta proprie), penală sau administrativă (disciplinară) se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii" (pct. 27), subliniind faptul că, "în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială sau, după caz, penale", termenul general de prescripție a răspunderii civile guvernează inclusiv raporturile de natură administrative (pct. 28).

Instanța de fond a observat că dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 nu fac nicio referire la natura juridică a termenului de 2 ani și a procedat la stabilirea acesteia având în vedere regimul juridic al prescripției, reglementat de art. 2500 din C. civ., comparativ cu cel al decăderii, reglementat de art. 2545 din C. civ.

În raport de modul de reglementare, efecte, și având în vedere mai ales faptul că, potrivit dispozițiilor art. 2547 din C. civ., "Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție", nefiind îndeplinită condiția caracterului neîndoielnic al termenului ca fiind de decădere în temeiul legii, a reținut că termenul de 2 ani este de prescripție, menționând inclusiv argumente rezultate din jurisprudența în această materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, care a interpretat art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 ca instituind un termen de prescripție (Decizia nr. 269/2017).

În acest sens, este de reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 16/2012 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, în interpretarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, care prevede că sancțiunea disciplinară se dispune de către angajator "printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei", a calificat expres aceste termene ca fiind de prescripție și a făcut trimitere în cuprinsul deciziei menționate, prin analogie, și la prevederile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, argumentând necesitatea elaborării unei legislații previzibile și în concordanță cu dispozițiile legale incidente în cadrul legilor speciale, precum Legea nr. 317/2014. Cu privire la termenele din art. 251 alin. (1) Codul muncii, instanța supremă a stabilit că: "(...) legiuitorul a reglementat și un termen maxim de prescripție de 6 luni, în care poate fi aplicată sancțiunea disciplinară, în scopul de a nu permite angajatorului să își exercite abuziv prerogativele și să prelungească nepermis cercetarea prealabilă și aplicarea sancțiunii, aspect de natură a afecta raporturile de muncă prin crearea unei stări de nesiguranță a salariatului privind securitatea locului său de muncă. (…) Protejarea intereselor angajatului, prin instituirea unui termen maxim de prescripție, constituie o apreciere susținută de concluziile exprimate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 71/1999 și reluate în Decizia nr. 743/2011, în sensul că termenele de prescripție fixate de lege constituie o măsură de protecție a angajaților față de aplicarea arbitrară a unui regim sancționator și asigură, în același timp, stabilitatea raporturilor de muncă".

De asemenea, termenul de 2 ani a fost menționat ca fiind termen de prescripție prin Decizia nr. 589/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (7) și ale art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 13 din 06 ianuarie 2017. Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, cu motivarea că "16. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Curtea observă că autorul acesteia solicită modificarea termenului de prescripție de 2 ani, în interiorul căruia poate fi exercitată acțiunea disciplinară împotriva unui magistrat, în sensul înlocuirii acestuia cu un termen de 10 ani".

Motivele de recurs referitoare la faptul că în mod corect inspectorul judiciar a apreciat că împlinirea termenului de prescripție a răspunderii disciplinare atrage imposibilitatea continuării procedurii disciplinare, în condițiile în care o eventuală acțiune disciplinară nu ar mai putea fi promovată, sunt, însă, fondate.

Dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit cărora "Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită", prevăd, în ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, două termene privind exercitarea acțiunii disciplinare, care curg de la momente diferite: un termen de prescripție de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, care privește faptul că, odată finalizată cercetarea disciplinară, acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 zile de la acest moment, și un termen maxim de prescripție ("nu mai târziu") de 2 ani, care curge, spre deosebire de primul termen, de la un moment obiectiv, data la care fapta care constituie abatere disciplinară a fost săvârșită, și la împlinirea căruia nu mai poate fi exercitată acțiunea disciplinară.

Termenul maxim de prescripție de 2 ani invocat în cauză vizează prescripția dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare, iar sintagma "exercitarea acțiunii disciplinare" se referă la momentul sesizării Consiliului Superior al Magistraturii, care îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în materia răspunderii judecătorilor și procurorilor, în conformitate cu dispozițiile exprese, cu caracter special și derogatorii de la dreptul comun, cuprinse în Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Cele două termene de prescripție prevăzute de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 sunt termene speciale în ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, în raport cu termenele de prescripție reglementate de dreptul comun în materie de prescripție, reprezentat de dispozițiile Cărții a VI-a, Titlul I "Prescripția extinctivă" din C. civ. (conform art. 2.516 alin. (1) din C. civ., care prevede că acestea constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive), intenția legiuitorului fiind să prevadă, cu privire la acțiunea disciplinară, prin derogare de la dreptul comun, termene speciale de prescripție și norme speciale privind data de la care acestea încep să curgă, în contextul regulilor și proceduriii speciale privind răspunderea disciplinară, ce țin de specificul statutului judecătorilor și procurorilor.

Prin Decizia nr. 643/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturi, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 158 din 02 martie 2017, Curtea Constituțională a reținut caracterul special al răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, subliniind faptul că "(...) legiuitorul a reglementat atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, instituind reguli și proceduri speciale privind răspunderea disciplinară, norme ce țin de specificul statutului judecătorilor și procurorilor. Statutul judecătorilor și procurorilor este reglementat la nivel constituțional, în art. 125 - pentru judecători și în art. 132 - pentru procurori, dispoziții care fac parte din titlul III "Autoritățile publice", cap. VI "Autoritatea judecătorească", iar la nivel infraconstituțional este reglementat prin Legea nr. 303/2004, care conține dispoziții specifice referitoare la incompatibilități și interdicții, cariera judecătorilor și procurorilor, drepturile și îndatoririle judecătorilor și procurorilor și răspunderea judecătorilor și procurorilor"(pct. 16).

În ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție, dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, nu prevăd posibilitatea întreruperii termenului prevăzut de art. 46 alin. (7), fiind prevăzută doar posibilitatea suspendării cercetării disciplinare, de dispozițiile art. 46 alin. (3), care prevăd că "cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă", neaplicabile în cauză.

Cu privire la întrerupere, instanța de fond a reținut că Legea nr. 317/2004 nu reglementează cauze de întrerupere a cursului termenului de prescripție a dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare, nu conține nicio normă de completare cu alte norme, că răspunderea disciplinară a magistraților are un regim specific, însă a apreciat că toate acestea nu conduc la concluzia că voința legiuitorului a fost aceea de a exclude în acest domeniu aplicarea regulilor de drept comun relative la regimul prescripției răspunderii juridice, răspunderea disciplinară fiind o formă specifică a răspunderii juridice.

A reținut că Rezoluția de clasare nr. x/2017 din 22.05.2017 a Inspecției Judiciare a fost desființată în parte prin sentința definitivă nr. 1967/25.04.2018 a Curții de Apel București, teza pârâtei că în cauză a intervenit prescripția, nefiind incidentă întreruperea cursului prescripției răspunderii disciplinare, însemnând să nu acorde niciun fel de semnificație juridică, în planul curgerii termenului de 2 ani, procedurii judiciare de contestare a rezoluției inițiale de clasare, lipsind-o astfel de orice efect. S-a apreciat de instanța de fond că prescripția se întrerupe, potrivit art. 2537 pct. 2) din C. civ., prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, cursul prescripției răspunderii disciplinare, care a început să curgă 25.07.2016, fiind afectat prin promovarea la data de 18.09.2017 a contestației împotriva Rezoluției de clasare nr. x/2017 din 22.05.2017, iar termenul de prescripție de 2 ani a fost afectat prin admiterea contestației inițiale a petentului prin sentința civilă nr. 1967/25.04.2018, cauza fiind înregistrată la Inspecție la data de 3.07.2018 (deci înainte de împlinirea termenului la data de 25.07.2018).

În cauză, însă, nu se pune problema neaplicării normei care prevede întreruperea prescripției, ci a aplicării în conformitate cu conținutul normei juridice și în ansamblul cadrului normativ care reglementează acțiunea disciplinară.

Dispozițiile art. 2537 pct. 2) din C. civ., reținute de instanța de fond cu privire la întreruperea prescripției, prevăd că "Prescripția se întrerupe: (...) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie".

Prin cele reținute, instanța de fond omite faptul că motivele de întrerupere a cursului prescripției extinctive sunt limitative, nu pot fi aplicate prin analogie, și sunt de strictă interpretare și aplicare, având în vedere că efectul întreruperii este radical, fiind constituit de ștergerea prescripției ce a curs anterior apariției cauzei întreruptive de prescripție și începerea curgerii unei noi prescripții.

Cererea de chemare în judecată cu privire la care a reținut instanța de fond că a întrerupt prescripția dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare, formulată împotriva rezoluției de clasare de reclamantul care s-a adresat Inspecției Judiciare pentru cercetarea abaterilor disciplinare, nu este de natură să constituie cauză de întrerupere a cursului prescripției dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare, în raport de natura juridică a dreptului a cărui acțiune se prescrie.

În sensul art. 2537 pct. 2) din C. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie introdusă de partea în defavoarea căreia curge termenul de prescripție, în cazul de față aceasta ar fi titularul dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare; să fie formulată cu intenția de a produce efecte juridice, să se urmărească de acesta recunoașterea dreptului; să privească fondul dreptului a cărui acțiune se prescripție, în cazul de față acțiunea disciplinară. Întreruperea cursului termenului de prescripție ar profita celui de la care trebuie să emane actul de întrerupere, în cazul de față titularului dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare.

Mai mult, se impune a se observa că acțiunea disciplinară, al cărei drept la exercitare se prescrie, nu reprezintă o acțiune de drept comun tipică, ci reprezintă actul de sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii, care îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, competent să aplice sancțiunea disciplinară în cadrul unei proceduri jurisdicționale supuse reglementărilor specifice, și nu în cadrul unui proces tipic de drept comun supus dispozițiilor C. proc. civ.

În discuție fiind prescripția dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare, pentru neexercitarea în termenul maxim stabilit de lege, aplicabilitatea art. 2537 pct. 2) din C. civ. presupune ca actul de întrerupere să fie efectuat de titularul dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare, pentru ca actul de întrerupere să opereze în favoarea sa, ca titular al dreptului la acțiune. Numai în situația în care cursul prescripției ar fi fost întrerupt printr-un act al titularului acțiunii, ar deveni aplicabile prevederile art. 2.541 din C. civ. cu privire la efectele întreruperii prescripției.

Pentru aceste motive, în condițiile în care s-a împlinit termenul maxim de prescripție de 2 ani de la săvârșirea abaterii disciplinare, acțiunea disciplinară nu mai poate fi exercitată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în mod greșit instanța de fond a anulat Rezoluția Inspecției Judiciare nr. x/2018 din 3.08.2018 și Rezoluția Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. x/2018 din 11.10.2018, apreciind că nu a intervenit prescripția răspunderii disciplinare, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, forma în vigoare incidentă în cauză, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) din C. proc. civ. VI Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Pentru aceste considerente, fiind incident motivul de casare invocat de recurenta pârâtă, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge contestația ca neîntemeiată.