ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 592/2021

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 103/2021 din data de 20 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în temeiul art. 595 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 6 alin. (3) C. pen. și la art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005 modificată prin Legea nr. 55/2021 s-a admis cererea formulată de către persoana condamnată A. și s-a înlocuit pedeapsa de 8 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere, aplicată prin Sentința penală nr. 53/22.03.2019 a Curții de Apel Cluj, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 189/A/23.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu reținerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și cu aplicarea art. 76 alin. (1) și art. 74 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu amenda penală în sumă de 1200 RON reprezentând 120 zile-amendă -10 RON/zi-amendă, conform dispozițiilor art. 61 alin. (2), alin. (4) lit. c), alin. (6) din C. pen., cu reținerea art. 76 alin. (1) și a art. 74 alin. (2) lit. b) din C. pen.

S-au pus în vedere persoanei condamnate dispozițiile art. 63 alin. (1) din C. pen.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut, în esență, că în cauză, condamnatul A., în temeiul art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., a formulat o cerere de aplicare a legii penale noi față de condamnarea dispusă prin Sentința penală nr. 53/2019 din data de 22.03.2019, în dosarul penal nr. x/2018 al Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 189/2020 din data de 23.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care a solicitat:

1

) din Legea nr. 241/2005 - instituie o cauză de nepedepsire și astfel să se dispună încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen.

Prin sentința penală nr. 53/2019 din data de 22.03.2019, pronunțată în dosarul penal nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori a dispus condamnarea sa la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu reținerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu privire la care a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În cuprinsul hotărârii, instanța de fond a reținut faptul că, încă din cursul urmăririi penale, A. a achitat prin OP x/09.11.2017 și OP y/09.11.2017 prejudiciul constatat prin RIF-ul din data de 14.11.2017 și stabilit prin deciziile de impunere din data de 14.11.2017.

Prin decizia penală nr. 189/2020 din data de 23.07.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a dispus admiterea apelului formulat de către inculpat, însă doar s-au înlăturat pedepsele complementare și accesorii constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc.

S-a arătat că Legea nr. 55/2021 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 332 din 01.04.2021 și a adus modificări Legii nr. 241/2005, iar prevederile relevante din perspectiva prezentei cereri sunt cele prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, respectiv în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzută la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 EURO, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 EURO, în echivalentul monedei naționale se aplică pedeapsa cu amendă; art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005 care prevede că în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare; art. 10 alin. (1

2

) din Legea nr. 241/2005 care stipulează că dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (1

1

).

Apărarea condamnatului a învederat că acesta, la data de 10.05.2021, a achitat suma de 3.040 RON prin chitanța pentru încasarea veniturilor bugetare și a altor sume seria x nr. x, sumă care reprezintă 20% din baza de calcul a impozitului pe profit reținut ca prejudiciu în cauză, precum și suma de 1.045 RON prin chitanța pentru încasarea veniturilor bugetare și a altor sume seria x nr. x, sumă care reprezintă 20% din baza de calcul a contribuțiilor sociale reținute ca prejudiciu în cauză.

Apărătorul condamnatului a susținut că în această speță trebuie aplicate prioritar prevederile art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005.

S-a arătat că, potrivit 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021 (lege intrată în vigoare după momentul la care a rămas definitivă soluția de condamnare a executorului), în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare.

S-a susținut că această prevedere legală în discuție reprezintă legea penală mai favorabilă întrucât, spre deosebire de legea aflată în vigoare în momentul în care a rămas definitivă hotărârea de condamnare, instituie o cauză de nepedepsire pentru ipoteza în care se află condamnatul.

S-a precizat că, după cum rezultă chiar din conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul penal nr. x/2018, anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, contestatorul a acoperit întreg prejudiciul stabilit de către organele fiscale. Ulterior, în data de 10.05.2021, a achitat suma de 3.040 RON care reprezintă 20% din baza de calcul a impozitului pe profit reținut ca prejudiciu în cauză, precum și suma de 1.045 RON care reprezintă 20% din baza de calcul a contribuțiilor sociale reținute ca prejudiciu în cauză.

Astfel, s-a susținut că, în prezent, contestatorul se află în ipoteza reglementată de prevederile art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005, existând un impediment pentru tragerea sa la răspundere penală.

S-a arătat că, în măsura în care s-ar interpreta că prevederile în discuție nu îi mai sunt aplicabile întrucât hotărârea a rămas definitivă, s-ar ajunge la o sancționare diferită a persoanelor care se află în aceeași situație juridică, respectiv la o încălcare a principiului egalității și nediscriminării atunci când se aplică un tratament diferit unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă.

Curtea examinând contestația formulată prin prisma motivelor invocate, a reținut că, în speță, nu este aplicabil textul prevăzut de art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005, fiind depășit momentul procesual prevăzut în articol, respectiv urmărirea penală și judecata s-au finalizat, hotărârea de condamnare rămânând definitivă la 23.07.2020 prin pronunțarea Deciziei penale nr. 189/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea a reținut, așa cum este statuat și prin Decizia nr. 770/28.11.2019 a Curții Constituționale, că nu există nicio discriminare între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acestei legi și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziții, deoarece aceste persoane nu se găsesc în situații identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că tratamentul juridic diferențiat este justificat și nu se poate vorbi despre existența unei discriminări.

Referitor la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16, s-a arătat că instanța de contencios constituțional, în mod constant, în jurisprudența sa a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă. De aceea, pentru persoanele care nu se regăsesc în situații identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), se justifică în mod obiectiv și rezonabil un tratament juridic neomogen, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De asemenea, analizând situația persoanelor condamnate definitiv și a celor în curs de judecată, Curtea Constituțională a reținut că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferența dintre situația persoanei condamnate pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul C. pen. anterior sau Legea nr. 241/2005 nemodificată și persoanele care se află în curs de judecată.

În legătură cu critica referitoare la încălcarea principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea a reținut că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, care are efecte și asupra raporturilor juridice penale sau contravenționale născute anterior intrării sale în vigoare.

Curtea a apreciat însă, că este justificată cererea subsidiară a condamnatului, de aplicare a prevederilor art. 10 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 241/2005 modificată prin Legea nr. 55/2021, respectiv "dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 EURO, în echivalentul monedei naționale se aplică pedeapsa cu amendă".

Astfel, prin raportare la prevederile art. 10 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 241/2005 modificată prin Legea nr. 55/2021, instanțele trebuie să aplice obligatoriu pedeapsa amenzii în cazul recuperării prejudiciului.

Mai mult, Curtea, verificând condițiile impuse de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a reținut că dispoziția legală se aplică doar în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, iar petentul a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Pe de altă parte, textul legal impune plata integrală a prejudiciului, plată pe care petentul a efectuat-o în cursul urmăririi penale.

Mai mult, în opinia Curții, dispoziția legală stabilește doar pedeapsa cu amenda dacă prejudiciul este de sub 50.000 EURO, iar prejudiciul care i-a fost imputat condamnatului a fost de doar 20.419 RON, sumă care, indiferent de data la care ar fi analizată rata de conversie, se situează mult sub pragul legal.

Pe de altă parte, legea nouă constituie o lege penală mai favorabilă întrucât impune o pedeapsă mai ușoară (amenda) decât legea în baza căreia a fost condamnat (închisoarea) și din acest motiv intră sub incidența art. 6 alin. (3) din C. pen.

Totodată, Curtea a reținut că nu se poate înlătura executarea amenzii, deoarece, în privința condamnatului, prin Sentința penală nr. 53 din 22 martie 2019, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 8 luni, astfel că acesta nu a executat efectiv închisoarea, iar conform art. 91 alin. (3) lit. a) din C. pen., nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă pedeapsa aplicată este numai amenda.

Împotriva Sentinței penale nr. 103/2021 din data de 20 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori a formulat contestație condamnatul A., care a solicitat, în principal, încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. și, în subsidiar, înlăturarea executării amenzii penale.

Prin motivele de contestație formulate în scris, condamnatul A., prin apărător ales, a susținut, în esență, că prezentul demers vizează două aspecte: dispoziția de respingere a capătului principal de cerere, cel prin care se tindea la încetarea procesului penal și dispoziția de executare în întregime a amenzii penale.

Cu privire la dispoziția respingere a capătului principal de cerere, contestatorul condamnat a arătat că argumentele Curții de Apel Cluj sunt neîntemeiate, întrucât, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021 (lege intrată în vigoare după momentul la care a rămas definitivă soluția de condamnare în ceea ce îl privește).

Actualele dispoziții ale Legii nr. 241/2005 reprezintă legea penală mai favorabilă pentru situația condamnatului, spre deosebire de legea aflată în vigoare în momentul în care a rămas definitivă hotărârea de condamnare, instituind o cauză de nepedepsire pentru ipoteza în care se află. Criteriile de delimitare a normelor de drept penal nu au în vedere sediul materiei, ci obiectul de reglementare al normelor. Prevederile introduse prin Legea nr. 55/2021 sunt norme care privesc pedepsele aplicabile sau cauze de nepedepsire, reprezentând norme de drept substanțial. La aceeași concluzie se ajunge și dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate pentru persoana cercetată pentru comiterea unei infracțiuni prevăzute de art. 8 sau art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Totodată, în opinia apărării, trebuie avut în vedere criteriul rezultatului la care conduc normele modificate prin Legea nr. 55/2021 cu privire la răspunderea penală, răspundere pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. Pornind de la aceste repere, este recunoscut faptul că indiferent de ramura de drept căreia îi aparține norma, dacă aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta intră sub incidența legii penale mai favorabile.

Din această perspectivă, apărarea a susținut că nici instanța de fond nu a pus la îndoială caracterul de lege penală mai favorabilă al dispozițiilor actuale ale art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005.

În privința îndeplinirii condițiilor legale care atrag incidența prevederilor art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005, după cum rezultă chiar din conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul penal nr. x/2018, anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a fost acoperit întreg prejudiciul stabilit de către organele fiscale.

Ulterior, în data de 10.05.2021, a achitat suma de 3.040 RON, care reprezintă 20% din baza de calcul a impozitului pe profit reținut ca prejudiciu în cauză, precum și suma de 1.045 RON, care reprezintă 20% din baza de calcul a contribuțiilor sociale reținute ca prejudiciu în cauză, iar în prezent există un impediment pentru tragerea sa la răspundere penală.

Principiul constituțional al separației puterilor în stat și mai ales principiul autorității de lucru judecat impun reducerea la minim a atingerilor aduse hotărârilor definitive, însă instituția aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei reprezintă o derogare de la aceste principii. Derogarea valorifică un alt principiu de rang constituțional, un principiu cu valoarea superioară - principiul legalității. Legalitatea pedepsei trebuie să se mențină în tot cursul executării ei, indiferent de modalitatea de executare, ca o expresie a regulii nulla poena sine lege. Or, contestatorul condamnat a precizat că se află, în continuare, într-o formă de executare a pedepsei întrucât este în termenul de supraveghere instituit prin hotărârea definitivă de condamnare, iar condamnarea încă îi atrage interdicții și decăderi.

În opinia apărării, cât timp în cursul procesului penal au fost achitate în întregime pretențiile organelor fiscale, faptul că diferența de 20% a fost achitată după soluționarea definitivă a cauzei nu ar trebui să reprezinte un impediment pentru reținerea prevederilor art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005 în ceea ce-l privește pe contestator.

Apărarea a apreciat că maniera abordată de instanța de fond generează o anihilare a aplicării legii penale mai favorabile pe considerente discriminatorii, considerente care nu sunt determinate de o conduită asumată de contestatorul condamnat sau de alte rațiuni obiective și rezonabile - faptul că nu s-a conformat în timpul procesului unei obligații pe care legea de drept substanțial nu o prevedea în acel moment. Nu i se poate imputa și nu reprezintă o împrejurare obiectivă care să înlăture instituția aplicării legii penale mai favorabile faptul că hotărârea a rămas deja definitivă. Momentul rămânerii definitive poate fi influențat doar într-o mică măsură de persoana cercetată, iar acesta depinde într-o mult mai mare măsura de momentul descoperirii faptelor prevăzute de legea penală sau de operativitatea ori gradul de încărcare al organelor judiciare.

A considerat că elementul relevant și obiectiv este reprezentat de conduita asumată în cursul procesului penal și ulterior acestuia, conduită prin care a depus toate diligentele pentru a beneficia de facilitățile oferite prin legislația evaziunii fiscale.

Interpretarea Curții de Apel Cluj conform căreia ar fi depășit momentul procesual privind efectuarea plății diferenței de 20% din baza de calcul, deși această facilitate nu era prevăzută de legea penală aflată în dreptul pozitiv pe parcursul procesului, conduce la situația în care o persoană care a comis exact aceeași faptă (sau una cu consecințe mult mai grave, de exemplu cu un prejudiciu de 1.000.000 EUR), exact în aceeași perioadă, dar care a tergiversat soluționarea cauzei și pentru care nu a rămas definitivă hotărârea judecătorească, are posibilitatea de a achita sumele la care fac referire dispozițiile legale și să evite răspunderea penală, în timp ce contestatorul condamnat, aflat într-o situație similară, ar trebui să continue executarea pedepsei.

Contrar aprecierii instanței de fond conform căreia interpretarea care abolește aplicarea legii penale mai favorabile nu este una discriminatorie, apărarea a susținut că, în repetate rânduri în jurisprudența Curții Constituționale s-a arătat că există o încălcare a principiului egalității și nediscriminării atunci când se aplică un tratament diferit unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între mijloacele folosite și scopul urmărit. În același sens, în literatura de specialitate s-a arătat că principiul nediscriminării este un principiu matricial al protecției internaționale a drepturilor omului, afirmat în absolut toate instrumentele internaționale și naționale de garantare a drepturilor fundamentale. Acest principiu impune ca oricărei persoane să îi fie rezervat un tratament egal și implică existența unei norme juridice ce prescrie egalitatea de tratament.

Referindu-se la Decizia nr. 89 din 27 martie 2003, pronunțată de Curtea Constituțională, apărarea a menționat faptul că o lege penală mai blândă trebuie să se aplice tuturor situațiilor juridice născute anterior, în virtutea principiului nediscriminării și indiferent de momentul procesual în care a intervenit legea nouă, aspect reținut și în alte împrejurări de către instanța de contencios constituțional, respectiv cu prilejul soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni. Cu această ocazie, Curtea Constituțională a statuat că prevederile menționate sunt neconstituționale întrucât limitează aplicarea legii la pedepse, măsuri și sancțiuni aplicate prin hotărâri judecătorești rămase definitive până la data intrării în vigoare a legii, excluzând pedepsele, măsurile și sancțiunile aplicate ulterior pentru fapte săvârșite până la această dată. În privința componentei discriminatorii a normei, Curtea a dezvoltat raționamentul și a subliniat că sub aspectul incidenței actului de clemență colectivă, toți infractorii care au comis infracțiuni de aceeași categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situație identică, data condamnării lor definitive neavând nicio semnificație în ceea ce privește stabilirea unui tratament juridic diferențiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, și să beneficieze astfel de grațiere; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clemență, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic.

Dintr-o altă perspectivă, s-a considerat că prevederile art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005 îi sunt aplicabile cu titlu de lege penală mai favorabilă întrucât criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.

Prevederea unei cauze de nepedepsire în legea nouă, care nu se regăsea și în legea veche, face ca legea nouă să fie mai favorabilă dacă acea cauză de nepedepsire vizează situația persoanei deja condamnate. Această situație este determinată de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, prevederi care conferă aplicării legii penale mai favorabile rang de principiu constituțional. Or, după cum a arătat Curtea Constituțională în numeroase hotărâri, aplicarea legii penale mai favorabile are caracter axiomatic și, fiind consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiții procedurale care, din motive obiective, nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.

Raportat la situația contestatorului ca destinatar al normei, apărarea a susținut că, în timpul cât procesul penal s-a aflat pe rol, în mod obiectiv nu putea să cunoască faptul că Parlamentul va adopta în viitor o lege care să prevadă o cauză de nepedepsire pentru situația în care achită, pe lângă prejudiciu și accesorii, încă 20% din baza de calcul. Însă, atât timp cât a fost diligent și a acoperit înainte de soluționarea cauzei toate pretențiile organelor fiscale și imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021 a achitat și diferența de 20%, noua lege trebuie să îi fie aplicabilă.

În sens similar a motivat Curtea Constituțională anterior o decizie care privea tot dispoziții din Legea nr. 241/2005 ulterior unor modificări aduse legii (Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006). În acea împrejurare, chiar dacă excepția a fost respinsă, Curtea Constituțională a reținut că persoanele care au depășit momentul procesual instituit prin noua lege erau discriminați în raport de cei față de care momentul procesual nu era depășit. În acea formă a legii, momentul procesual în raport de care era incident beneficiul instituit prin prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005 era stabilit la primul termen de judecată. În aceste condiții, Curtea a reținut că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, în privința căreia Curtea Constituțională a arătat că se aplică și are efecte și asupra raporturilor juridice penale sau contravenționale născute anterior intrării sale în vigoare. Prin raportare la momentul procesual indicat în acea formă a Legii nr. 241/2005, Curtea Constituțională a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

Cât timp deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor, aceleași raționamente trebuie aplicate și în cauza de față. Asimilând considerentele Curții Constituționale la această cauză, se pune problema aplicării efectelor juridice ale Legii nr. 241/2005 (în forma modificată prin Legea nr. 55/2021) asupra unor raporturi juridice penale născute anterior intrării în vigoare a acestei forme a legii. Iar cât timp s-a făcut plata diferenței de 20% în cel mai scurt timp după intrarea în vigoare a legii, ea trebuie să fie aplicabilă în virtutea art. 6 din C. pen.

Cu privire la dispoziția de executare în întregime a amenzii penale, apărarea a apreciat că argumentele Curții de Apel Cluj sunt neîntemeiate și pe acest palier, întrucât raționamentul instanței de fond nu este unul judicios.

În fapt, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii reprezintă o formă de executare a pedepsei, implică o sumedenie de obligații și conduce la interdicții și decăderi. Până în prezent, contestatorul condamnat a precizat că s-a conformat în întregime programului de supraveghere și, evident, interdicțiilor și decăderilor, încă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în urmă cu aproape un an de zile, deci mai mult decât cuantumul pedepsei închisorii care i-a fost aplicată.

În concluzie, cât timp a executat pedeapsa în modalitatea suspendării sub supraveghere, apărarea a considerat că executarea amenzii penale care a înlocuit închisoarea poate și trebuie să fie înlăturată ca o consecință a admiterii contestației.

Analizând contestația formulată de condamnatul A., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că art. 6 din C. pen. reglementează "aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei", statuând astfel: (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. (2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune. (3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

Totodată, potrivit art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din C. pen.

Înalta Curte reține că elementul central al art. 6 din C. pen. îl reprezintă sancțiunea, pedeapsa, aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii, având ca premisă faptul că legea nouă, intervenită ulterior acestui moment, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai ușoară decât cea aplicată de instanță sau, deși prevede o pedeapsă din aceeași specie, aceasta are un maxim special mai redus decât pedeapsa aplicată în concret.

Prin urmare, se au în vedere în principal, specia și durata pedepsei prevăzute de legile succesive, neavând importanță din perspectiva art. 6 din C. pen., modificarea condițiilor de tragere la răspundere penală ori criteriile de stabilire sau individualizare a sancțiunii.

Altfel spus, aplicarea legii penale mai favorabile are ca premisă faptul că legea nouă, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa cu închisoarea, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai ușoară decât cea aplicată de instanță, constituind una dintre situațiile în care, în mod excepțional, principiul autorității de lucru judecat este înfrânt de principiul legalității pedepsei.

În mod evident, se constată că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a fost modificat prin Legea nr. 55/2021 în vigoare din data de 1.04.2021, forma actuală stabilind că, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 EURO, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 EURO, în echivalentul monedei naționale, se aplică pedeapsa cu amenda.

În același timp, au fost introduse două dispoziții noi, alin. (1

1

) și (1

2

), cu următorul cuprins: (1

1

) În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare. (1

2

) Dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (1

1

).

Așadar, aceste din urmă dispoziții legale prevăd o cauză de nepedepsire, stabilind că fapta de evaziune fiscală nu se mai pedepsește, sub rezerva îndeplinirii a două condiții, una care privește achitarea integrală a prejudiciului, majorat cu 20% din baza de calcul și cealaltă, care se referă la achitarea acestuia în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, dispozițiile în discuție fiind aplicabile și inculpaților care nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.

În cauză, condamnatul A. susține aplicabilitatea dispozițiilor art. 6 din C. pen. față de modificarea adusă art. 10 din Legea nr. 241/2005 prin Legea nr. 55/2021 în sensul precizat anterior, însă omite un aspect esențial, respectiv faptul că dispozițiile legale invocate sunt aplicabile doar în situația în care prejudiciul stabilit și majorarea de 20% ar fi fost acoperite integral în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, în cazul de față, deși achitarea prejudiciului a avut loc în cursul urmăririi penale, achitarea majorărilor aferente au avut loc la data de 10.05.2021, hotărârea de condamnare fiind definitivă anterior acestui moment, respectiv din 23.07.2020.

Înalta Curte constată că dispozițiile legale invocate nu pot fi analizate prin prisma dispozițiilor art. 6 din C. pen. care stabilește situațiile concrete în care o lege penală nouă este aplicabilă persoanelor condamnate definitiv, în toate cazurile fiind vorba despre modificarea cuantumului ori a naturii sancțiunii aplicate, fără a exista situații în care aplicarea legii penale noi, mai favorabile, să fie condiționată de conduita ulterioară a persoanei condamnate, cu atât mai mult de achitarea sau nu a prejudiciului, aspect care reprezintă o chestiune de fond, care trebuie tranșată cel mai târziu până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În esență, contrar argumentelor apărării, legea nouă care prevede o cauză de nepedepsire condiționată de o anumită conduită poate fi evaluată ca și lege penală mai favorabilă doar în perimetrul art. 5 din C. pen., adică numai în cazul în care nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare.

Achitarea prejudiciului în etapa executării pedepsei nu poate pune în discuție incidența art. 10 alin. (1)

1

din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 55/2021, nefiind îndeplinite exigențele acestor dispoziții legale, exigențe conform cărora plata integrală trebuie realizată până la rămânerea definitivă a soluției pronunțate în cauză, condiție prevăzută expres de legiuitor.

Înalta Curte subliniază faptul că aprecierea incidenței instituției legii penale mai favorabile nu se realizează in abstracto, exclusiv prin raportare la dispozițiile unei legi noi, mai favorabile, ci în concret, judecătorului revenindu-i sarcina de a analiza în concret, dacă sunt îndeplinite exigențele legale de natură a atrage aplicarea legii penale noi, mai favorabile.

Prin urmare, în cauză nu este aplicabil textul art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005 care prevede că "în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare," fiind depășit momentul procesual prevăzut în articol, respectiv urmărirea penală și judecata s-au finalizat, hotărârea de condamnare rămânând definitivă la 23.07.2020 prin pronunțarea deciziei penale nr. 189/2020 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Contrar susținerilor apărării, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se poate reține existența unei situații discriminatorii între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acestei legi și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziții, deoarece legiuitorul a prevăzut, în mod expres, modalități distincte de rezolvare a acestor situații, în funcție de momentul procesual în care se regăsesc, respectiv înainte de condamnarea definitivă și ulterior acestui moment, când persoana se află deja în executarea unei pedepse stabilite cu titlu definitiv. În atare condiții, tratamentul juridic diferențiat este unul justificat tocmai din perspectiva momentului procesual în care acestea se regăsesc și a condițiilor ce trebuie întrunite, în raport de situația juridică a fiecărei persoane, drept pentru care nu se poate considera că nu a fost respectat principiul nediscriminării, argumentele expuse în conținutul hotărârii atacate, fiind pe deplin însușite de către instanța supremă, sub acest aspect.

Referitor la Decizia nr. 89 din 27 martie 2003 și Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, ambele pronunțate de Curtea Constituțională, invocate de către apărare în susținerea cererii formulate, Înalta Curte constată că acestea nu sunt incidente în cauză, dată fiind natura chestiunilor referite în jurisprudența instanței de contencios constituțional.

În raport de petitul subsidiar al contestatorului condamnat, instanța supremă reține că scopul reglementării prevăzute de art. 6 din C. pen. este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare, iar principiului legalității pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să înlăture surplusul de pedeapsă care depășește maximul prevăzut de legea nouă sau să înlocuiască o pedeapsă mai grea cu alta mai ușoară, legiuitorul prevăzând expres situațiile nou create prin apariția legii penale noi și modul lor de rezolvare.

Constatând că, față de contestatorul condamnat A. s-a dispus, prin sentința penală nr. 53/2019 din data de 22.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, condamnarea sa la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu reținerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu privire la care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, definitivă prin Decizia penală nr. 189/2020 din 23.07.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauză, în mod corect, s-a dat eficiență dispozițiilor art. 6 din C. pen. din perspectiva înlocuirii pedepsei de 8 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere, cu amenda penală în sumă de 1200 RON reprezentând 120 zile - amendă, respectiv 10 RON/zi-amendă, conform dispozițiilor art. 61 alin. (2), alin. (4) lit. c), alin. (6) din C. pen., cu reținerea art. 76 alin. (1) și a art. 74 alin. (2) lit. b) din C. pen.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că nu este posibilă înlăturarea executării amenzii penale câtă vreme, față de condamnatul A., prin Sentința penală nr. 53 din 22 martie 2019, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 8 luni, care nu a fost executată efectiv.

Așadar, Înalta Curte constată că instanța de fond a realizat o corectă și completă analiză a cauzei, soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Față de considerentele anterior expuse, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 103/2021 din data de 20 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În raport de dispozițiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 103/2021 din data de 20 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2021.

GGC - MM