ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 38 pronunțată la data de 10.06.2023 de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2021, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată (30 de acte materiale).

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi fondator, asociat, acționar, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale, pe o durată de 2 ani, a cărei executare va începe după executarea pedepsei închisorii, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi fondator, asociat, acționar, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale.

S-a constatat că infracțiunea de evaziune fiscală este concurentă cu faptele pentru care inculpatul A. a fost condamnat prin sentința penală nr. 304/09.12.2020 a Judecătoriei Zalău, definitivă prin decizia penală nr. 415/A/22.03.2021 a Curții de Apel Cluj, modificată prin Decizia nr. 535/RC/23.11.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și prin sentința penală nr. 81/26.04.2017 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/24.10.2017 a Curții de Apel Cluj.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 2 ani și 3 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 304/09.12.2020, rămasă definitivă față de inculpat la data de 22.03.2021 prin decizia penală nr. 415/A/22.03.2021 a Curții de Apel Cluj, modificată prin Decizia nr. 535/RC/23.11.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-au repus pedepsele componente în individualitatea lor: 1 an închisoare (aplicată prin sentința penală nr. 304/09.12.2020 a Judecătoriei Zalău pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere), 1 an și 3 luni închisoare (aplicată prin sentința penală nr. 304/09.12.2020 a Judecătoriei Zalău pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune privind asigurările), 1 an închisoare (aplicată prin sentința penală nr. 81/26.004.2017 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe) și 1 an închisoare (aplicată prin sentința penală nr. 81/26.004.2017 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere), iar apoi, în baza art. 37 alin. (1) raportat la art. 40 și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele astfel repuse în individualitatea lor cu pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin prezenta sentință, astfel că la pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare s-a adăugat sporul obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 1 an și 5 luni (1/3 din 1 an + 1 an și 3 luni + 1 an + 1 an), rezultând pentru inculpat o pedeapsă de 5 (cinci) ani și 5 (cinci) luni închisoare.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi fondator, asociat, acționar, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale, pe o durată de 2 ani, a cărei executare va începe după executarea pedepsei închisorii, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi fondator, asociat, acționar, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale.

În baza art. 25 alin. (1), art. 23 alin. (3) și art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj și a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 425.189,15 RON cu titlu de despăgubiri către partea civilă, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat, la care se vor adăuga dobânzi, majorări și penalități de întârziere aferente, calculate de la data scadenței până la achitarea efectivă a prejudiciului, potrivit Codului de procedură fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a fost menținută măsura sechestrului asigurător instituit în baza ordonanței din data de 19.05.2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj din dosar nr. x/2016, astfel cum a fost restrânsă prin ordonanța din data de 31.05.2021, până la concurența sumei de 425.189,15 RON asupra următoarelor bunuri, individualizate în procesul-verbal de instituire a sechestrului din data de 25.05.2021:

- autoturism x, marca x, fabricat în anul 1994, culoare principală: verde, având nr. de înmatriculare x, seria motor: x, seria șasiu (VIN): x, proprietatea inculpatului A.;

- autoturism marca x, fabricat în anul 1993, culoare principală: negru, având nr. de înmatriculare x, seria motor: x, seria șasiu: x, proprietatea inculpatului A.;

- teren extravilan în localitatea Poarta Sălajului, jud. Sălaj, în suprafață de 2.800 mp, înscris în CF nr. x Românași, nr. cadastral/nr. topografic x, proprietatea inculpatului A. și a soției B.;

- teren intravilan, în localitatea Poarta Sălajului, jud. Sălaj, în suprafață de 2.800 mp, înscris în CF nr. x Românași, nr. cadastral/nr. topografic x, proprietatea inculpatului A. și a soției B..

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, la rămânerea definitivă a hotărârii, o copie de pe dispozitivul acesteia se va comunica Oficiului Național al Registrului Comerțului, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus anularea facturilor fiscale care nu conțin operațiuni reale și a chitanțelor aferente, respectiv:

- factura fiscală nr. x/27.02.2012, pretins emisă de S.C. C. S.R.L., în valoare totală de 13.888,00 RON și chitanțele nr. 24/01.03.2012, 25/01.03.2012, 26/01.03.2012;

- factura fiscală nr. x/01.03.2012, pretins emisă de S.C. D. S.R.L., în valoare totală de 20.227,50 RON și chitanțele nr. 27/02.03.2012, 28/03.03.2012, 29/05.03.2012, 30/06.03.2012, 31/07.03.2012;

- factura fiscală nr. x/25.04.2012, pretins emisă de S.C. E. S.R.L., în valoare totală de 4.960,00 RON și chitanța nr. x/25.04.2012;

- factura fiscală nr. x/26.04.2012, pretins emisă de S.C. E. S.R.L., în valoare totală de 4.960,00 RON și chitanța nr. x/26.04.2012;

- factura fiscală nr. x/28.04.2012, pretins emisă de S.C. E. S.R.L., în valoare totală de 1.984,00 RON și chitanța nr. x/08.04.2012;

- factura fiscală nr. x/19.12.2012, pretins emisă de S.C. F. S.R.L., în valoare totală de 21.216,40 RON;

- factura fiscală nr. x/22.12.2012, pretins emisă de S.C. G. S.R.L., în valoare totală de 66.067,20 RON;

- factura fiscală nr. x/20.02.2013, pretins emisă de S.C. F. S.R.L., în valoare totală de 4.972,40 RON și chitanța nr. x/20.02.2013;

- factura fiscală nr. x/14.03.2013, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 4.960,00 RON și chitanța nr. x/14.04.2013;

- factura fiscală nr. x/15.04.2013, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 19.840,00 RON și chitanța nr. x/15.04.2013;

- factura fiscală nr. x/27.09.2013, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 32.860,00 RON și chitanța nr. x/27.09.2013;

- factura fiscală nr. x/12.09.2013, pretins emisă de I. S.R.L., în valoare totală de 63.984,00 RON și chitanța nr. x/12.09.2013;

- factura fiscală nr. x/11.09.2013, pretins emisă de S.C. F. S.R.L., în valoare totală de 14.495,60 RON și chitanța nr. x/11.09.2013;

- factura fiscală nr. x/05.09.2013, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 91.340,00 RON și chitanța nr. x/05.09.2013;

- factura fiscală nr. x/28.10.2013, pretins emisă de S.C. J. S.R.L., în valoare totală de 94.240,00 RON și chitanța nr. x/28.10.2013;

- factura fiscală nr. x/20.12.2013, pretins emisă de S.C. G. S.R.L., în valoare totală de 93.000,00 RON și chitanța nr. x/20.12.2013;

- factura fiscală nr. x/19.12.2013, pretins emisă de S.C. G. S.R.L., în valoare totală de 148.800,00 RON și chitanța nr. x/19.12.2013;

- factura fiscală nr. x/16.12.2013, pretins emisă de S.C. K. S.R.L., în valoare totală de 83.700,00 RON și chitanța nr. x/16.12.2013;

- factura fiscală nr. x/22.04.2014, pretins emisă de S.C. L. S.R.L., în valoare totală de 161.200,00 RON și chitanța nr. x/22.04.2014;

- factura fiscală nr. x/14.04.2014, pretins emisă de S.C. M. S.R.L., în valoare totală de 135.160,00 RON și chitanța nr. x/14.04.2014;

- factura fiscală nr. x/29.07.2014, pretins emisă de S.C. N. S.R.L., în valoare totală de 49.600,00 RON și chitanța nr. x/29.07.2014;

- factura fiscală nr. x/20.07.2014, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 62.000 RON și chitanța nr. x/20.07.2014;

- factura fiscală nr. x/25.08.2014, pretins emisă de S.C. O. S.R.L., în valoare totală de 55.800,00 RON și chitanța nr. x/25.08.2014;

- factura fiscală nr. x/15.09.2014, pretins emisă de S.C. P. S.R.L., în valoare totală de 60.000,00 RON și chitanța nr. x/15.09.2014;

- factura fiscală nr. x/25.09.2014, pretins emisă de S.C. Q. S.R.L., în valoare totală de 60.000,00 RON și chitanța nr. x/25.09.2014;

- factura fiscală nr. x/11.10.2014, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 40.920,00 RON și chitanța nr. x/11.10.2014;

- factura fiscală nr. x/24.12.2014, pretins emisă de S.C. R. S.R.L., în valoare totală de 93.000 RON și chitanța nr. x/24.12.2014;

- factura fiscală nr. x/19.05.2015, pretins emisă de S.C. O. S.R.L., în valoare totală de 50.840,00 RON și chitanța nr. x/19.05.2015;

- factura fiscală nr. x/10.09.2015, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 18.600 RON și chitanța nr. x/10.09.2015;

- factura fiscală nr. x/29.12.2015, pretins emisă de S.C. S. S.R.L., în valoare totală de 50.000,00 RON și chitanța nr. x/29.12.2015.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

II. Împotriva acestei hotărâri a formulat inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1907/A/21.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2021, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 38/10.06.2022 pronunțate de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2021.

A fost desființată în parte sentința penală apelată, în latura penală a cauzei, în ce privește durata pedepsei principale aplicate și durata pedepsei rezultante și în latura civilă a cauzei, în ce privește cuantumul despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat inculpatul și dispoziția cu privire la măsurile asiguratorii și s-a procedat la o nouă judecată în aceste limite:

A fost descontopită pedeapsa principală de 5 ani și 5 luni închisoare aplicată inculpatului în pedepsele componente și a fost înlăturat sporul de pedeapsă aplicat.

A fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen., de la 4 ani închisoare, la 2 ani închisoare.

S-a constatat că infracțiunea de evaziune fiscală este concurentă cu faptele pentru care inculpatul A. a fost condamnat prin sentința penală nr. 304/09.12.2020 a Judecătoriei Zalău, definitivă prin decizia penală nr. 415/A/22.03.2021 a Curții de Apel Cluj, modificată prin decizia nr. 535/RC/23.11.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și prin sentința penală nr. 81/26.04.2017 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/24.10.2017 a Curții de Apel Cluj.

S-a constatat că prin decizia penală nr. 1097/31.08.2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2022, definitivă, în temeiul art. 431 și art. 432 C. proc. pen. cu trimitere la art. 426 lit. b) C. proc. pen. s-a admis în principiu și în fond contestația în anulare promovată de apelantul-inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 415/A/22.03.2021 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2019, care a fost desființată în parte, în latura penală, în ceea ce privește omisiunea reținerii incidenței cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (prescripția răspunderii penale) sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz de încredere prev. de art. 238 alin. (1) C. pen. (comisă în perioada 30.11.2014 - 07.01.2015), respectiv înșelăciune privind asigurările, prev. de art. 245 alin. (1) C. pen. (comisă în perioada 30.11.2014 - 07.01.2015), de către apelantul-inculpat A..

A fost rejudecată cauza în aceste limite, s-a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului, de 2 ani 3 luni închisoare, în pedepsele componente: pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere și pedeapsa de 1 an 3 luni ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune privind asigurările, la care a fost condamnat prin sentința penală nr. 304/09.12.2020 a Judecătoriei Zalău, pronunțată în dosar nr. x/2019, respectiv pedepsele de 1 an închisoare, 1 an închisoare, la care a fost condamnat prin sentința penală 81/2017 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei pronunțată în dosarul x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/2017 a Curții de Apel Cluj la data de 24.10.2017 și a fost înlăturat sporul de 1 an închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A., pentru comiterea infracțiunii de abuz de încredere prev. de art. 238 alin. (1) C. pen. (comisă în perioada 30.11.2014 - 07.01.2015) și s-au înlăturat consecințele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 1 an închisoare și anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 1 an 4 luni închisoare, la care a fost condamnat prin sentința penală nr. 81/2017 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei pronunțată în dosarul x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/2017 a Curții de Apel Cluj la data de 24.10.2017, ca efect a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A., pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune privind asigurările, prev. de art. 245 alin. (1) C. pen. (comisă în perioada 30.11.2014 - 07.01.2015) și s-au înlăturat consecințele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 1 an 3 luni închisoare și anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 1 an 4 luni închisoare, la care a fost condamnat prin sentința penală nr. 81/2017 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei pronunțată în dosarul x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/2017 a Curții de Apel Cluj la data de 24.10.2017, ca efect a intervenirii prescripției răspunderii penale.

S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 370/24.11.2021, emis conform sentinței penale nr. 304/09.12.2020, pronunțată de Judecătoria Zalău, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 415/A/22.03.2021 a Curții de Apel Cluj și decizia penală nr. 535/RC/23.11.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei penale nr. 415/A/22.03.2021 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 37 alin. (1) raportat la art. 40 și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele repuse în individualitatea lor (pedepsele de 1 an închisoare și 1 an închisoare aplicate inculpatului prin sentința penală 81/2017 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei, pronunțată în dosarul x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/2017 a Curții de Apel Cluj la data de 24.10.2017) cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta decizie, astfel că la pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare a fost adăugat sporul obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 8 luni închisoare (1/3 din 1 an + 1 an), rezultând pedeapsa principală finală de 2 ani și 8 luni închisoare, cu executare în detenție.

A fost anulat mandatul de executare emis în privința inculpatului A. în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Zalău și s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare, conform prezentei decizii.

S-a constatat că inculpatul a achitat suma de 425.189 RON și a fost înlăturat dispoziția de obligare a inculpatului la plata către partea civilă ANAF - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, a sumei de 425.189,15 RON cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând debit principal.

A fost menținută dispoziția de obligare a inculpatului la plata către partea civilă ANAF - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, a despăgubirilor civile cu titlu de accesorii calculate asupra debitului principal, de la data scadenței și până la data achitării efective a prejudiciului.

S-a constatat că prin încheierea penală nr. 195/19.05.2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, în baza art. 250

2

C. proc. pen. rap.la art. 249 C. proc. pen., s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurator instituit în baza ordonanței din data de 19.05.2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj din dosar nr. x/2016, astfel cum a fost restrânsă prin ordonanța din data de 31.05.2021, până la concurența sumei de 425.189,15 RON, reprezentând debit principal achitat de inculpatul A., asupra următoarelor bunuri, individualizate în procesul-verbal de instituire a sechestrului din data de 25.05.2021:

- autoturism x, marca x, fabricat în anul 1994, culoare principală: verde, având nr. de înmatriculare x, seria motor: x, seria șasiu (VIN): x, proprietatea inculpatului A.;

- autoturism marca x, fabricat în anul 1993, culoare principală: negru, având nr. de înmatriculare x, seria motor: x, seria șasiu: x, proprietatea inculpatului A.;

- teren extravilan în localitatea Poarta Sălajului, jud. Sălaj, în suprafață de 2.800 mp, înscris în CF nr. x Românași, nr. cadastral/nr. topografic x, proprietatea inculpatului A. și a soției B.;

- teren intravilan, în localitatea Poarta Sălajului, jud. Sălaj, în suprafață de 2.800 mp, înscris în CF nr. x Românași, nr. cadastral/nr. topografic x, proprietatea inculpatului A. și a soției B..

A fost înlăturată dispoziția de menținere a măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor inculpatului și ale soției sale, până la concurența sumei de 425.189,15 RON.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În fapt, s-a reținut că inculpatul A., în perioada februarie 2012 - decembrie 2015, în calitate de administrator la S.C. T. S.R.L., pentru a se sustrage obligațiilor fiscale, a întocmit și dispus înregistrarea în evidența contabilă a societății a unui număr de 30 facturi fiscale ce reprezentau cheltuieli ce nu au la bază operațiuni reale, facturi emise în numele S.C. C. S.R.L. CUI x, S.C. D. S.R.L. CUI x, S.C. E. S.R.L. CUI x, S.C. F. S.R.L. CUI x, S.C. G. S.R.L. CUI x, S.C. H. S.R.L. CUI x, I. S.R.L. CUI x, S.C. J. S.R.L. CUI x, S.C. K. S.R.L. CUI x, S.C. L. S.R.L. CUI x, S.C. M. S.R.L. CUI x, S.C. N. S.R.L. CUI x, S.C. O. S.R.L. CUI x, S.C. P. S.R.L. CUI x, S.C. Q. S.R.L. CUI x, S.C. R. S.R.L. CUI x, S.C. S. S.R.L. CUI x, prin înregistrarea documentelor în evidența contabilă a S.C. T. S.R.L. producându-se un prejudiciu bugetului de stat în valoare totală de 425.189,15 RON, echivalentul a 93.693,20 euro (ultimul act material este reprezentat de înregistrarea în evidențele contabile a facturii nr. x în data de 29.12.2015, zi în care cursul pentru 1 euro era de 4,5381 RON), din care 111.135 RON impozit pe profit raportat la bunurile ce apar pe facturi și nu au fost achiziționate niciodată și 314.054,15 RON constând în taxa pe valoare adăugată dedusă nelegal, TVA pe care nu a plătit-o niciodată către furnizorii indicați în facturi, neexistând chitanțe eliberate de aceștia sau viramente bancare către ei, iar furnizorii aparenți la rândul lor nu au colectat această TVA și prin urmare societatea administrată de inculpat nu avea dreptul să o deducă.

III. Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A..

Prin cererea formulată la data de 24.01.2024, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), solicitând admiterea recursului în casație și achitarea inculpatului, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen.

Totodată, a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs în casație, inculpatul a apreciat că soluția instanței de apel este nelegală, fiind condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Pentru a fi reținute condițiile de tipicitate a infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, recurentul a solicitat să se aibă în vedere că este necesară analizarea noțiunii de operațiune fictivă, aceasta fiind definită în art. 2 din aceeași lege ca fiind disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există. Pentru reținerea infracțiunii este necesar ca evidențierea să privească operațiuni fictive si care, din punct de vedere faptic, material, să nu existe.

În situația în care prestațiile consemnate în documentele legale s-au materializat, nu poate fi vorba de o operațiune fictivă.

Or, din acest punct de vedere, la dosarul cauzei nu există niciun fel de probe din care să rezulte în mod cert că bunurile nu au fost preluate și nu au fost utilizate potrivit destinației lor. În măsura în care se constată că au fost achiziționate în mod real bunuri, prețul fiind plătit și bunurile intrând în patrimoniul societății, nu se poate vorbi despre o operațiune care, în fapt nu există.

Ce se reține este că emitentul facturii de livrare nu este persoana de la care inculpatul a achiziționat efectiv aceste bunuri. În urma cercetării judecătorești nu s-a dovedit și nici Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj nu a susținut că aceste bunuri nu au fost achiziționate, ci că au fost achiziționate în baza unor facturi false, fictive, prin urmare aceasta ar duce la existența tipicității infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Practic, atât prima instanță, cât și instanța de apel au considerat că nerealitatea emitenților facturilor fiscale se repercutează în mod absolut și automat asupra nerealității operațiunilor menționate în acele facturi, în sensul că atâta timp cât emitenții facturilor nu sunt reali și nu și-au înregistrat în propriile evidențe contabile acele operațiuni, nici operațiunile nu ar fi reale, ci fictive.

Or, o astfel de interpretare excedează dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 si ale art. 2, lit. f) din aceeași lege, inculpatul A. fiind condamnat astfel pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Împrejurarea că facturile nu au fost emise, în mod real, de societățile menționate și că acestea nu și-au înregistrat respectivele operațiuni în propriile evidențe contabile ar putea conduce, cel mult la o nedeductibilitate a respectivelor cheltuieli, deci la o răspundere de drept fiscal, nicidecum la o fictivitate a acelor cheltuieli, de natură a angaja răspunderea penală, pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală.

În acest sens, a apreciat că principiul realității trebuie interpretat ca reprezentând obligația organelor fiscale (implicit a organelor judiciare penale) de a căuta realitatea economică a tranzacțiilor și nu de a se limita la aspecte pur juridice sau contabile ale acestora.

Rezultă, așadar că pentru a putea fi reținută infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este necesar să nu se fi achiziționat bunurile sau după caz serviciile la prețul și în cantitățile prevăzute în facturi.

Or, parchetul nu a demonstrat sub nicio formă că bunurile din acele facturi nu au fost achiziționate de societatea T. S.R.L.

Astfel, nu factura trebuie să fie fictivă, ci operațiunea în sine, bunurile sau serviciile achiziționate să nu fie în cantitatea și la prețul prevăzut pe facturi. Or, în prezenta cauză nu există nicio dovadă că inculpatul nu a achiziționat aceste bunuri la prețul și în cantitățile prevăzute în facturi.

În prezenta cauză, s-ar putea reține că s-au încălcat prevederile art. 5 alin. (2) lit. c) din O.U.G. nr. 15/1996, întrucât în unele situații s-a fracționat prețul și au fost emise mai multe chitanțe pentru aceeași factură pentru a nu se depăși plafonul de casă de 5.000 de RON. Însă acest aspect nu are absolut nicio relevanță din punct de vedere al existenței infracțiunii de evaziune fiscală, fapta prevăzută la art. 5 alin. (2) lit. c) constituie o contravenție fiscală sancționabilă contravențional cu amendă și nu are drept consecință reținerea infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Faptul că s-a fracționat plata și au fost emise mai multe chitanțe în numerar pentru aceeași factură, ca să nu se depășească plafonul de casă de 5.000 de RON, este o contravenție fiscală care nu atrage răspunderea penală și nu are relevanță nici faptul că au fost efectuate plăți peste limita de casă în numerar.

În plus, în rechizitoriu procurorul a reținut că există dubii cu privire la fictivitatea relației comerciale în ceea ce privește cele 59 de facturi emise de S.C. U. S.R.L..

Recurentul a apreciat că lipsa dovedirii de către parchet că bunurile nu au fost achiziționate la prețul și în cantitatea prevăzute în acele facturi, este o îndoială absolut rezonabilă care profită inculpatului. Fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi reținută în sarcina inculpatului, acuzația nu a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Prin urmare, în prezenta cauză lipsește elementul material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în documentele contabile fiind evidențiate cheltuieli reale, care au fost efectuate de recurentul A., achizițiile de bunuri fiind în sortimentul, tipul, cantitatea și la prețul menționat în facturi, nefiind deci îndeplinită condiția de tipicitate a acestei infracțiuni, ca acțiunea de evidențiere să aibă ca obiect cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale ori a altor operațiuni fictive.

Ulterior, în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen., respectiv la data de 26.01.2024, inculpatul A. la depus la dosarul cauzei motive suplimentare de recurs în casație, întemeiate pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Cu privire la acest caz de casare, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei de către instanța de apel. De asemenea, a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate.

În susținerea acestor solicitări, a invocat faptul că soluția dispusă de Curtea de Apel Cluj este nelegală, inculpatului aplicându-i-se nelegal pedeapsa închisorii, instanța de apel apreciind că pedeapsa amenzii ar putea fi aplicata numai în ipoteza în care prejudiciul principal și accesoriile ar fi integral achitate, iar acestea ar fi însumate până în limita de 100.000 euro în echivalentul în RON.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6

1

, 8 sau 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 euro în echivalentul monedei, naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă.

Soluția instanței de apel este nelegală întrucât, pe de o parte, condiția instituită de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca valoarea prejudiciului să nu depășească 100.000 euro, se referă la prejudiciul principal, efectiv cauzat, fără dobânzi, majorări sau/și penalități.

Spre deosebire de dispozițiile art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005, în care se prevede în mod expres condiția achitării dobânzilor și penalităților, dispozițiile alin. (1) prevăd numai prejudiciul cauzat, ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere prejudiciul principal, efectiv cauzat, fără accesorii, astfel încât motivarea instanței de apel constituie un adaos la lege.

Astfel, atâta timp cât inculpatul A. a achitat prejudiciul cauzat în sumă de 425.189 RON (încadrându-se în pragul de 100.000 de euro), în timpul judecății în apel, deci înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, era absolut legală aplicarea pedepsei amenzii, contrar susținerii instanței de apel.

În consecință, instanța de apel trebuia să examineze pe fond cererea inculpatului de a i se aplica o amendă penală, nicidecum să considere inadmisibilă cererea, respectiv că nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În final, a subliniat că nu se critică decizia recurată pentru greșita individualizare a pedepsei, ci pentru nelegala apreciere de către Curtea de Apel Cluj a împrejurării ca în cauză nu ar fi posibilă aplicarea amenzii penale întrucât prejudiciul de până în 100.000 euro ar cuprinde și accesoriile, respectiv pentru că inculpatul nu a achitat decât prejudiciul principal, nu și accesoriile, ceea ce, în viziunea instanței de apel, nu ar duce la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 01.03.2024 sub nr. x/2021, fiind repartizată aleatoriu, cu prim termen de judecată pentru examinarea admisibilității în principiu la data de 20.03.2024.

La termenul de judecată din data de 20.03.2024, în vederea completării procedurii de comunicare a cererii de recurs în casație, potrivit art. 439 alin. (5) C. proc. pen., cauza a fost amânată, fiind acordat termen la data de 03.04.2024, în vederea examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație.

La data de 02.04.2024 a fost depus la dosarul cauzei raportul întocmit de magistratul-asistent raportor, acesta apreciind că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen. numai în ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

IV. Prin încheierea din 03.04.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1907/A/21.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2021.

A fost respinsă cererea inculpatului de suspendare a executării hotărârii atacate.

În esență, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen., însă numai în ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., fiind acordat termen pe fondul recursului în casație la data de 17.04.2024.

În ceea ce privește motivul de casare vizând nelegalitatea pedepsei la care a fost condamnat inculpatul, s-a apreciat că acesta nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei ulterior dezbaterilor, recurentul-inculpat A., în esență, a subliniat faptul că la dosarul cauzei nu există probe din care să rezulte în mod cert că bunurile menționate în facturi nu au fost preluate și nu au fost utilizate potrivit destinației lor. Prin urmare, în măsura în care se constată că au fost achiziționate în mod real bunuri, prețul fiind plătit și bunurile intrând în patrimoniul societății, nu se poate discuta despre o operațiune care, în fapt, nu există. Mai mult, s-a arătat că ceea ce se reține este că emitentul facturii de livrare nu este persoana de la care inculpatul a achiziționat efectiv acele bunuri.

Practic, s-a apreciat că atât prima instanță, cât și instanța de apel au considerat că nerealitatea emitenților facturilor fiscale se repercutează în mod absolut și automat asupra nerealității operațiunilor menționate în acele facturi, în sensul că atâta timp cât emitenții facturilor nu sunt reali și nu și-au înregistrat în propriile evidențe contabile acele operațiuni, nici operațiunile nu ar fi reale, ci fictive.

Or, o astfel de interpretare excedează dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și ale art. 2 lit. f) din aceeași lege, iar acțiunea inculpatului s-ar putea circumscrie unei răspunderi de drept fiscal.

În concluzie, s-a apreciat că în cauză lipsește elementul material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

V. Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A. prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, reține că analiza prezentei căi de atac urmează a fi efectuată în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 03.04.2024, fără a fi supuse examinării criticile ce au format obiectul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Din perspectivă teoretică, Înalta Curte reține că recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel.

Instanța supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casație, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanța de recurs în casație pornește de la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel.

Motivul de casare invocat de inculpatul A. s-a întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.).

În condițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situațiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate din punctul de vedere al laturii obiective; dacă instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Este de menționat că din perspectiva acestui caz de casare nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.

Procedând la analiza în drept a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, Înalta Curte reține:

Constituie infracțiunea de evaziune fiscală săvârșită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

De asemenea, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005, sintagma "documente legale" este definită, după cum urmează: documentele emise pe suport hârtie sau electronic prevăzute de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Codul vamal, Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acestora, precum și factura electronică emisă, transmisă și primită, potrivit legii, utilizând sistemul național privind factura electronică RO e-Factura.

În același text de lege, la lit. f), legiuitorul explică și noțiunea de "operațiune fictivă", arătându-se că aceasta se definește ca fiind disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există.

În analiza acestei infracțiuni, astfel cum anterior s-a menționat, Înalta Curte va porni de la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel, constând în aceea că inculpatul A., în perioada februarie 2012 - decembrie 2015, în calitate de administrator la S.C. T. S.R.L., pentru a se sustrage obligațiilor fiscale, a întocmit și dispus înregistrarea în evidența contabilă a societății a unui număr de 30 facturi fiscale ce reprezentau cheltuieli ce nu au la bază operațiuni reale, facturi emise în numele S.C. C. S.R.L. CUI x, S.C. D. S.R.L. CUI x, S.C. E. S.R.L. CUI x, S.C. F. S.R.L. CUI x, S.C. G. S.R.L. CUI x, S.C. H. S.R.L. CUI x, I. S.R.L. CUI x, S.C. J. S.R.L. CUI x, S.C. K. S.R.L. CUI x, S.C. L. S.R.L. CUI x, S.C. M. S.R.L. CUI x, S.C. N. S.R.L. CUI x, S.C. O. S.R.L. CUI x, S.C. P. S.R.L. CUI x, S.C. Q. S.R.L. CUI x, S.C. R. S.R.L. CUI x, S.C. S. S.R.L. CUI x, prin înregistrarea documentelor în evidența contabilă a S.C. T. S.R.L. producându-se un prejudiciu bugetului de stat în valoare totală de 425.189,15 RON, echivalentul a 93.693,20 euro (ultimul act material este reprezentat de înregistrarea în evidențele contabile a facturii nr. x în data de 29.12.2015, zi în care cursul pentru 1 euro era de 4,5381 RON), din care 111.135 RON impozit pe profit raportat la bunurile ce apar pe facturi și nu au fost achiziționate niciodată și 314.054,15 RON constând în taxa pe valoare adăugată dedusă nelegal, TVA pe care nu a plătit-o niciodată către furnizorii indicați în facturi, neexistând chitanțe eliberate de aceștia sau viramente bancare către ei, iar furnizorii aparenți la rândul lor nu au colectat această TVA și prin urmare societatea administrată de inculpat nu avea dreptul să o deducă.

Prin urmare, în raport cu această situație de fapt, Înalta Curte va analiza punctual criticile inculpatului și dacă acțiunile acestuia realizează corespondența dintre faptele concret săvârșite și elementele de natură obiectivă prevăzute în norma de incriminare, respectiv dacă faptele inculpatului pot fi încadrate în elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Astfel, pentru a fi întrunite elementele de tipicitate a infracțiunii de evaziune fiscală, în forma reglementată de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, este necesar să existe o acțiune de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale justificative a unor cheltuieli fictive, care nu au avut loc în realitate, de către o persoană cu atribuții de evidențiere în documentele contabile.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care, prin Decizia nr. 21/2017, a reținut că elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală, în forma reglementată de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, se poate realiza doar printr-o acțiune de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi și chitanțe, a unor cheltuieli care nu au avut o existență reală pentru că nu au fost determinate de operațiuni reale ori în evidențierea în actele contabile a unor operațiuni fictive. Prin acțiunea sa făptuitorul alterează conținutul evidențelor contabile ori al altor documente legale, cu relevanță, facturi fiscale ori chitanțe, evidențiind cheltuieli care nu au o existență reală ori operațiuni fictive.

Examinând elementele de tipicitate obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală reținută în sarcina inculpatului A. prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel, Înalta Curte constată că elementul material al laturii obiective a constat în acțiunea inculpatul A., care, în calitate de administrator la S.C. T. S.R.L., a întocmit și dispus înregistrarea în evidența contabilă a societății a unui număr de 30 facturi fiscale ce reprezentau cheltuieli ce nu au la bază operațiuni reale.

Referitor la operațiunile nereale evidențiate de inculpat, acestea se circumscriu dispozițiilor art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, fiind în concordanță și cu cele reținute de instanța supremă prin Decizia nr. 1113/2005, în care s-a reținut că prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale se înțelege întocmirea unor acte justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute ori au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor documente justificative false se operează și în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecința diminuării venitului net și, implicit, a obligației fiscale pentru stat.

Astfel, inculpatului i se impută faptul că prin disimularea realității (înregistrarea în contabilitate a unui număr de 30 de facturi fiscale) a creat aparența unor operațiuni care în fapt nu au existat (achiziția la valori ridicate a unor piese de schimb, utilaje, aparate, autovehicule etc.).

În ceea ce privește documentele legale în care au fost înregistrate operațiunile fictive, Înalta Curte constată că acestea din urmă au fost evidențiate în facturi fiscale falsificate și, ulterior, înregistrate în evidența contabilă a S.C. T. S.R.L., documente care respectă exigențele dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005, reprezentând înscrisuri în care se consemnează orice operațiune patrimonială în momentul efectuării ei și care stă la baza înregistrărilor în contabilitate.

Tot sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în care se arată că orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

Este îndeplinită și condiția vizând subiectul activ al infracțiunii, Înalta Curte constatând că inculpatul are calitatea cerută de lege pentru a răspunde penal. Astfel, inculpatul a realizat activitatea infracțională deținând calitatea de administrator al S.C. T. S.R.L.

În cauză, urmarea imediată s-a realizat prin diminuarea obligațiilor fiscale către stat, legătura de cauzalitate dintre acțiunea inculpatului și urmarea imediată fiind prezumată de legiuitor.

Concluzionând sub acest aspect, Înalta Curte constată că fapta inculpatului A., care, în perioada februarie 2012 - decembrie 2015, în calitate de administrator la S.C. T. S.R.L., pentru a se sustrage obligațiilor fiscale, a întocmit și dispus înregistrarea în evidența contabilă a societății a unui număr de 30 facturi fiscale ce reprezentau cheltuieli ce nu au la bază operațiuni reale, prin înregistrarea documentelor în evidența contabilă a S.C. T. S.R.L. producându-se un prejudiciu bugetului de stat în valoare totală de 425.189,15 RON, echivalentul a 93.693,20 euro (ultimul act material este reprezentat de înregistrarea în evidențele contabile a facturii nr. x în data de 29.12.2015, zi în care cursul pentru 1 euro era de 4,5381 RON), din care 111.135 RON impozit pe profit raportat la bunurile ce apar pe facturi și nu au fost achiziționate niciodată și 314.054,15 RON constând în taxa pe valoare adăugată dedusă nelegal, TVA pe care nu a plătit-o niciodată către furnizorii indicați în facturi, neexistând chitanțe eliberate de aceștia sau viramente bancare către ei, iar furnizorii aparenți la rândul lor nu au colectat această TVA și prin urmare societatea administrată de inculpat nu avea dreptul să o deducă, întrunește elementele de tipicitate a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Revenind la aspectele sesizate de inculpat prin cererea formulată și examinând criticile acestuia, Înalta Curte constată că, în esență, se invocă faptul că din probele administrate rezultă că operațiunile economice (pretins a fi fictive) au fost reale, fictive fiind doar documentele contabile justificative, respectiv cele 30 de facturi înregistrate în evidența contabilă.

Prin urmare, a apreciat că nu se poate reține că anumite operațiuni comerciale sunt nereale doar prin prisma faptului că au la bază documente justificative fictive sau că emitenții facturilor nu sunt reali ori nu și-au înregistrat în propriile evidențe contabile acele operațiuni.

Critica este nefondată. Ceea ce se invocă de către inculpat este faptul că operațiunile comerciale evidențiate în actele contabile ale S.C. T. S.R.L. au existat în fapt, contrar opiniei instanței de apel care a ajuns la concluzia că operațiunile comerciale care s-au materializat în cele 30 de facturi înregistrate în evidențele contabile ale S.C. T. S.R.L. nu au existat în realitate .

Practic, dezvoltând această critică, inculpatul contestă disimularea realității și invocă lipsa de diligență a organelor de urmărire penală, precum și o cercetare judecătorească defectuoasă, susținând că operațiunile comerciale au fost reale, iar parchetul nu a demonstrat sub nicio formă că bunurile din acele facturi nu au fost achiziționate de societatea T. S.R.L. (paragraful nr. 1, fila x a cererii de recurs în casație).

Continuând pe această linie, susține că, de fapt, bunurile menționate în cele 30 de facturi au existat în realitate, au fost efectiv achiziționate, dar de la alți furnizori decât cei menționați în documentele justificative, iar faptul că documentele justificative (facturile) au fost fictive nu confirmă nerealitatea operațiunilor efectuate.

Instanța de casare, examinând aceste argumente, reține că nu poate fi primită o astfel de critică, situația de fapt reținută de instanța de apel fiind în totală disonanță cu cea expusă de inculpat.

Astfel, instanța de apel, pe baza materialului probator administrat, a reținut că livrarea mărfurilor și prestarea serviciilor nu au avut loc în realitate și a avut în vedere la momentul acestei concluzii faptul că:

- niciunul dintre cei 17 pretinși furnizori nu au înregistrat în propria contabilitate facturile aparent emise de către aceștia;

- administratorii sau angajații audiați nu au avut nicio relație contractuală cu S.C. T. S.R.L. și nici nu cunoșteau persoana inculpatului;

- societățile furnizoare nu au comercializat piese sau vehicule de genul celor facturate, fie le comercializau doar celor care se prezentau la service pentru reparație;

- evidența contabilă a societății S.C. T. S.R.L. a dispărut în împrejurări necredibile;

- nu s-au identificat în mod fizic vehiculele facturate;

- nu s-a putut justifica unde au fost depozitate bunurile pretins a fi achiziționate;

- nu s-au identificat alte documente specifice preluării și descărcării din gestiune;

- alte persoane, angajate ale societății nu au confirmat realitatea achiziției bunurilor.

Așadar, pentru a îmbrățișa punctul de vedere al recurentului-inculpat, ar fi necesară o reconfigurare a situației de fapt și o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, aspect nepermis în această procedură, deoarece instanța de recurs în casație verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile prin raportare la încadrarea juridică și situația de fapt stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanța de apel.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de apărare, în sarcina inculpatului nu s-a reținut doar fictivitatea facturilor fiscale înregistrate în evidența contabilă a societății S.C. T. S.R.L., ci și faptul că operațiunile comerciale atestate în cele 30 de facturi nu au avut loc în realitate.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în cauza de față elementele care determină realitatea unei operațiuni comerciale reale (furnizorul serviciilor/materialelor, beneficiarul acestora, bunurile/serviciile presupus a fi tranzacționate, dar și prețul acestora) sunt fictive, aspect care determină automat fictivitatea operațiunilor comerciale evidențiate de inculpat în toate cele 30 de facturi fiscale.

În ceea ce privește faptul că în sarcina inculpatului s-ar fi reținut că au fost încălcate dispozițiile O.U.G. nr. 15/1996, având în vedere că s-ar fi plătit în numer