Decizia nr. 3267/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, a solicitat anularea Deciziei nr. 251/26.08.2014 emise de prima pârâtă, a Deciziei de impunere nr. x din 30.06.2006 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/30.06.2006, ambele emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 96/CA din 28 mai 2015, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare. 3.1. Instanța de fond a reținut greșit faptul că ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea nr. 3730/P/2008 nu a analizat legalitatea creanțelor bugetare stabilite prin Decizia de impunere x/30.06.2006, precum și faptul că reclamanta ar fi confundat noțiunea de prejudiciu cu noțiunea de venituri ale persoanei juridice. În opinia recurentei, dacă nu exista o legătură între obligațiile fiscale nominalizate în decizia de impunere și prejudiciul menționat în plângerea penală, în mod legal, Agenția Națională de Administrare Fiscală ar fi soluționat pe fond contestația administrativă. Or, plângerea penală formulată de organele fiscale împotriva administratorului societății a fost motivată pe baza constatărilor din Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.06.2006, prejudiciul reținut fiind cel din Decizia de impunere nr. x/30.06.2006. Prin ordonanța din data de 21.09.2013 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea, în Dosarul nr. x/2008 (definitivă), s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților B. și C. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și sancționate de dispozițiile art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 și de cele ale art. 43 din Legea nr. 82/1991. Recurenta-reclamantă consideră că atât Agenția Națională de Administrare Fiscală, în momentul reluării soluționării contestației administrative, cât și instanța de fond au ignorat motivarea și soluția organelor de cercetare penală, astfel că au încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței civile, prevăzute de dispozițiile art. 22 alin. (1) din C. proc. pen. De asemenea, partea precizează faptul că, prin noul Codul de procedură fiscală, la art. 277 alin. (4), legiuitorul a prevăzut situația din speță, statuând în sensul că hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor de soluționare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă. 3.2. Recurenta apreciază că s-a încălcat rolul activ al judecătorului, prevăzut de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., sens în care solicită a se observa faptul că instanța de fond, în motivarea hotărârii pronunțate, nu a precizat în mod pertinent și analitic dacă obligațiile fiscale stabilite în sarcina părții sunt corect calculate, care este cuantumul acestora și prevederea normativă eludată.

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea - Activitatea de Inspecție Fiscală a formulat întâmpinare, în care a invocat excepția nulității recursului, având în vedere faptul că în memoriul de recurs se invocă doar motive de netemeinicie ale hotărârii atacate. De asemenea, partea a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 4.2. Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 4.3. Recurenta a formulat note scrise.

Soluția instanței de recurs 5.1. Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea - Activitatea de Inspecție Fiscală, întrucât criticile prezentate în cadrul memoriului de recurs se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 5.2. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Așa cum s-a prezentat la pct. 1 din decizia de față, recurenta a investit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect anularea: - Deciziei nr. 251/26.08.2014 prin care intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Soluționare a Contestațiilor a respins, ca neîntemeiată și nemotivată, contestația formulată de recurentă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 30.06.2006 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/30.06.2006, ambele emise de intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea, pentru suma de 3.883.522 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii ale acestora (pct. 1); - Deciziei de impunere și Raportului de Inspecție Fiscală anterior arătate. Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată, precum și cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Înalta Curte nu împărtășește soluția pronunțată în cauză. 5.2.1. Criticile recurentei, ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), sunt fondate. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta a arătat faptul că, prin ordonanța din data de 21.09.2013 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea, în Dosarul nr. x/2008 (definitivă), s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților B. și C. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și sancționate de dispozițiile art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 și de cele ale art. 43 din Legea nr. 82/1991; în motivarea ordonanței s-a constatat faptul că organele de control fiscal au estimat greșit prejudiciul în sumă de 4.223.379 RON, dar și că expertiza dispusă în cauza penală concluzionează în sensul că suma reținută ca fiind prejudiciu nu se confirmă, deoarece s-a confundat estimarea veniturilor cu estimarea valorii de piață și avizele de colectare a peștelui cu avizele de însoțire a mărfii; ca atare, existența prejudiciului în dauna bugetului de stat nu a fost stabilită în mod cert și indubitabil. Ca atare, instanța de control judiciar constată că, prin reluarea aspectelor reținute în cuprinsul ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, recurenta a contestat implicit cuantumul sumelor ce i-au fost stabilite prin intermediul Deciziei de impunere nr. x din 30.06.2006 și i-au fost menținute prin Decizia nr. 251/26.08.2014. Or, în baza rolului activ, reglementat de dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul fondului trebuia să pună în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize contabile care să verifice susținerile recurentei. Prin această omisiune, instanța a încălcat dreptul la apărare al recurentei. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au alăturat cererile părților. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. În același timp, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În speța de față, examinând considerentele sentinței, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat doar chestiunea referitoare la autoritatea de lucru judecat a Ordonanței nr. 3730/P/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea. Pe acest aspect, soluția primei instanțe este corectă, în cauză neexistând autoritate de lucru judecat, întrucât în discuție nu este o hotărâre judecătorească. Însă, limitându-se doar la verificarea existenței autorității de lucru judecat, instanța nu a răspuns la motivele de nelegalitate ale actelor administrative contestate invocate prin acțiune de către recurentă. Prin urmare, curtea de apel nu a lămurit în mod corespunzător situația de fapt și de drept existentă în speța dedusă judecății. Cercetarea fondului cauzei presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului. În concluzie, instanța de control judiciar constată că nemotivarea hotărârii sub aspectele de esență invocate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, atrăgând casarea sentinței, în condițiile art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, coroborat cu art. 496 și art. 498 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere trebuie să administreze toate probele impuse pentru o completă cercetare a fondului cauzei, printre care proba cu expertiză contabilă care să verifice realitatea sumelor stabilite în sarcina recurentei prin actul de impunere contestat în cauză. 5.2.2. Criticile recurentei, ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, în cauză nu există autoritate de lucru judecat, în condițiile în care recurenta nu s-a raportat la o hotărâre judecătorească, ci la o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 și art. 498 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.