ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3123/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 28.05.2015, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 535.631,59 RON încasată de aceasta cu titlu de redevență, nedatorată întrucât nu a mai deținut spre exploatare terenurile concesionate.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 2352 din 5 iulie 2017, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.936,03 RON, reprezentând redevența datorată la data de 01.01.2015.

A respins acțiunea pentru suma de 503.695,56 RON, reprezentând diferența dintre suma solicitată prin cererea de chemare în judecată și suma de 31.936,03 RON, ca rămasă fără obiect.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.961 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Agenția Domeniilor Statului a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate, cu consecința respingerii în tot a acțiunii reclamantei.

În motivarea opțiunii sale procesuale recurenta-pârâtă a susținut următoarele:

În ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că reclamanta la al doilea termen de judecată, acordat de instanță pentru rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului, pârâta a făcut dovada că a achitat suma de 737.490,02 RON, din care 705.553,99 RON a fost achitată în contul personal al societății reclamante, iar restul sumei, în cuantum de 31.957 RON a fost achitată în baza O.U.G. nr. 64/2012 în contul deschis pe numele societății reclamante la A.N.A.F., precizând faptul că începând cu anul 2012 Agenția Domeniilor Statului nu mai încasează redevența.

Reclamanta pretinde că în acest mod a demonstrat stingerea integrală a litigiului pe cale amiabilă, însă în considerentele sentinței recurate nu se face în nici un fel referire la susținerile pârâtei prin care face dovada achitării către reclamantă și a sumei de 31.957 RON, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

Procedând în felul arătat, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ. care prevăd obligativitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele care s-au înlăturat cererile părților, făcând practic imposibil de realizat misiunea instanței de recurs de a controla hotărârea atacată.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se menționează că, pârâta a susținut și demonstrat că a procedat la achitarea întregii sume solicitate de reclamantă, litigiul fiind stins pe cale amiabilă, însă instanța de fond a procedat la dezlegarea pricinii prin aplicarea greșită a normelor de drept material.

Având în vedere aspectele menționate, că urmare a plăților făcute, societatea reclamantă nu mai figurează în evidențele ADS cu credit ce ar putea fi restituit, ci înregistrează un debit în valoarea de 18.906,01 RON, aspect recunoscut de aceasta prin Adresa nr. x/02.02.2017, în mod nelegal a fost obligata la plata sumei de 31.957,48 RON, deja plătită de pârâtă.

Menținerea hotărârii în această formă, ar presupune excluderea din fișa de calcul a sumei încasate și virate la ANAF, iar societatea reclamantă ar figura atât în evidențele ADS cât și în evidențele ANAF cu această sumă ca și debit ce s-ar adăuga la debitul curent.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta susține că instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 454 C. proc. civ., întrucât pârâta a susținut și demonstrat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru stingerea amiabilă a litigiului dedus judecății, astfel că în mod nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.961 RON, cuantum care nu respectă nici dispozițiile art. 453 C. proc. civ., referitoare la proporționalitatea cheltuielilor de judecată cu cuantumul pretențiilor admise, atunci când acțiunea a fost admisă în parte.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare intimata-reclamantă societatea A. S.A. a solicitat respingerea recursului pârâtei, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală, fiind motivată și dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat potrivit argumentelor care vor fi expuse în continuare.

2.1.1. Criticile formulate de recurenta-pârâtă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, inclusiv condițiile de angajare a răspunderii contractuale ale pârâtei în contextul faptic dat.

Împrejurarea că instanța de fond nu a dat valențele legale dorite de pârâtă împrejurării că și suma de 31.957 RON a fost achitată în contul reclamantei deschis la ANAF, operațiune juridică dovedită cu actele de la dosar, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii atacate sub acest aspect, ci cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile, motiv de nelegalitate care va fi analizat în cele ce urmează.

2.1.2. Referitor la susținerile recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că sunt în parte întemeiate.

Reclamanta a învestit instanța de fond cu o cerere în pretenții, prin care s-a solicitat restituirea sumei de 535.631,59 RON, încasată de pârâta Agenția Domeniilor Statului cu titlu de redevență nedatorată, întrucât suprafețele de teren arendate prin Contractul de concesiune nr. x/21.02.2002 s-au diminuat considerabil, urmare a aplicării legislației în materia fondului funciar, pârâta continuând să pretindă și să încaseze redevența pentru suprafața inițial concesionată, deși avea obligația de a încheia acte adiționale cu reclamanta prin care să se diminueze corespunzător suprafața concesionată, precum și redevența aferentă.

În susținerea pretențiilor proprii, reclamanta s-a prevalat în apărare numai de contractul de concesiune anterior menționat cu actele adiționale corespunzătoare, care atestă concesionarea către reclamantă pentru o perioadă de 49 de ani, a suprafeței de teren de teren de 1.121 ha, din care arabil 1.120,67 ha teren proprietate publică a statului situat pe raza-localității Vadeni, județul Brăila, pentru a cărui exploatare avea obligația să achite pârâtei o redevență stabilită prin acordul părților prin contract.

Acest contract este legal încheiat și are putere de lege între părțile contractante, astfel că pretențiile reclamantei erau neîntemeiate, chiar în condițiile în care pârâta nu a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată a reclamantei, întrucât la nivel probator se putea stabili doar că a fost concesionată suprafața înscrisă în contract pentru care se datora redevența corespunzătoare, în mare parte solicitată restituirii, iar susținerile reclamantei referitoare la diminuarea considerabilă a suprafeței de teren concesionată nu erau dovedite de nici un mijloc de probă.

În aceste împrejurări, la baza silogismului instanței de fond, în urma căruia a fost admisă în parte acțiunea pentru suma de 31.957 RON, restul sumei fiind apreciată ca achitată în cursul procesului, stă în exclusivitate poziția procesuală a pârâtei care a achiesat la pretențiile reclamantei, mărturisind justețea acestora, care a depus înscrisuri care atestă plata integrală a sumelor pretinse.

Or, înscrisurile de care s-a prevalat pârâta în fața instanței de fond, constituie o recunoaștere integrală a pretențiilor reclamantei, chiar și a actualizării sumei făcute în timpul procesului cu stornarea sumelor nepretinse și diferențelor de curs valutar privind prețul grâului la Bursa de la Londra, situație în care pretențiile inițiale au ajuns la suma de 737.490,48 RON. Pe de altă parte, poziția pârâtei, cât și înscrisurile depuse demonstrează că sumele pretinse au fost achitate în întregime de pârâtă în contul personal al reclamantei sau în contul acesteia de la ANAF, aspect reținut de instanța de fond.

Prin urmare, pretențiile reclamantei au fost admise în baza mărturisirii judiciare complexe a pârâtei, instanța de fond luând în considerare numai faptul achitării sumei de 705.553,99 RON, divizând mărturisirea pârâtei pentru suma de 31.957 RON, pe care a considerat-o neachitată, contrar prescripțiilor art. 349 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte și care nu au nici o legătură între ele.

Or, instanța de judecată nu poate lua în considerare, cu ocazia soluționării procesului în care mărturisirea a fost făcută, numai primul ei element (adică recunoașterea faptului invocat de partea adversă) și să-l ignore total sau parțial pe cel de-al doilea element (adică faptul posterior, la care face referire cel ce mărturisește), ci trebuie să adopte o poziție unitară (identică) față de ambele elemente, privind mărturisirea ca pe un tot unitar, nescindabil, ce trebuie să fie luat în considerare în întregul său ori înlăturat în întregul său.

Așa fiind, instanța de fond era ținută, de vreme ce a valorizat mărturisirea pârâtei, a considera că tot debitul a fost achitat, iar nu numai o parte a acestuia, astfel că, pe acest raționament, instanța de control judiciar consideră că cererea reclamantei rămăsese fără obiect în integralitatea ei.

Criticile reclamantei referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată sunt, în schimb, nefondate.

Pretențiile reclamantei nu au fost satisfăcute pe cale amiabilă, așa cum se susține de pârâtă, ci în urma declanșării litigiului de către reclamantă, urmare a angajării serviciilor unui avocat.

Recunoașterea pretențiilor reclamantei ulterior declanșării litigiului, fiind pusă așadar în întârziere prin cererea de chemare în judecată, precum și plata acestora în aceleași circumstanțe temporale, nu demonstrează nelegalitatea acordării cheltuielilor de judecată.

La baza acordării acestora stă principiul răspunderii delictuale, iar circumstanțele cauzei, demonstrează îndeplinirea condițiilor de atragere a acestei forme de răspundere, respectiv faptă ilicită, constând în neachitarea debitelor scadente anterior declanșării procesului, prejudiciu, reprezentând angajarea unor cheltuieli cu avocat și taxă judiciară de timbru, care se răsfrâng fără temei în patrimoniul reclamantei, vinovăție și raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Dispozițiile art. 453 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât au în vedere admiterea în parte a pretențiilor, decurgând din faptul considerării ca nefondate a pretențiilor respinse, iar nu ca rămase fără obiect, urmare a recunoașterii și achitării sumelor pretinse după declanșarea litigiului.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, soluția adoptată de judecătorul fondului este nelegală, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de Agenția Domeniilor Statului va casa în parte sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantă ca rămasă fără obiect. Vor fi menținute dispozițiile sentinței recurate privind cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Agenția Domeniilor Statului împotriva Sentinței nr. 2352 din 5 iulie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea reclamantă S.C. A. S.A., ca rămasă fără obiect.

Menține dispozițiile sentinței recurate privind cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 iunie 2019.

GGC - NN