ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1165/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 260.612,75 RON, reprezentând valoarea rămasă neamortizată a lucrărilor de investiții la imobilul situat în șos. x, București, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit la 12.08.2015 de către B. S.R.L., în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 101/2011.

Prin sentința civilă nr. 366 din 9 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În susținerea recursului, se arată că instanța de fond a legat natura juridică de contencios administrativ a acțiunii exclusiv de dispozițiile art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011, deși acest text normativ se referă la un moment anterior plății integrale a prețului. Astfel, argumentul inserat este străin de natura pricinii, nu se circumscrie ipotezei prevăzută de art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 101/2011, text pe care s-a fondat acțiunea. Se arată, totodată, că instanța de fond a schimbat cauza acțiunii formulate, ducând la încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond a făcut o greșită calificare a pretențiilor sale ca având natură civilă, deși izvorul acestora era consacrat de art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 101/2011. Intimata-pârâtă nu acționează de pe poziția unui particular, ci din poziția de administrator al proprietății publice, având și calitatea de ordonator de credite, conform Legii nr. 500/2002.

Din perspectiva Legii nr. 500/2002, intimata-pârâtă emite acte unilaterale administrative în scopul executării în concret a legii, acționând ca "autoritate publică" în condițiile H.G. nr. 60/2005.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârătă Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond, reiterând, în esență, susținerile formulate pe parcursul litigiului în primă instanță.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 aprilie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 6 martie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 101/2011, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă Administrația Protocolului Patrimoniului de Stat la plata sumei de 260.612,75 RON, afirmând că aceasta reprezintă valoarea rămasă neamortizată a lucrărilor de investiții asupra imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2014, conform raportului de experiză întocmit la 12.08.2015 de către B. S.R.L.

Instanța de fond, soluționând cauza, a respins cererea de chemare în judecată, constatând că acțiunea în pretenții formulată de reclamantă este inadmisibilă pe calea contenciosului administrativ, în raport de norma specială prevăzută de art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011.

Prealabil analizei instanței de control judiciar, este de menționat că recurenta a încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., însă toate aceste critici concrete, expuse prin calea de atac exercitată se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de fond, considerând că, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă în contencios administrativ și întemeindu-și soluția pe argumente străine de natura pricinii, respectiv pe dispozițiile art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011, care se referă la un moment anterior plății integrale a prețului, judecătorul fondului a încălcat principiul disponibilității părților, consacrat de art. 9 din C. proc. civ.

Critica recurentei-reclamante privitoare la nerespectarea de către prima instanță a unui principiu fundamental al procesului civil este nefondată.

Instanța de fond a stabilit că litigiul nu este de contencios administrativ prin raportare la argumentele și cererea cu care însăși reclamanta a înțeles să învestească instanța de judecată, în temeiul principiului disponibilității.

Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu și pusă în discuția părților în ședința publică din 2 februarie 2016, instanța de fond a apreciat în mod corect că obligarea autorității pârâte la plata investițiilor efectuate de reclamantă la un imobil pe care, ulterior, l-a achiziționat prin licitație, conform O.U.G. nr. 101/2011, reprezintă o solicitare ce nu poate face obiectul cenzurii instanței de contencios administrativ, întrucât licitația a avut loc în anul 2014, iar prețul a fost achitat, nefiind, așadar, vorba de un litigiu cu privire la desfășurarea procedurilor de vânzare a imobilului, de natură a atrage competența instanței de contencios administrativ, potrivit art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.

Astfel, din perspectiva soluției criticate, se constată că sentința recurată nu cuprinde motive străine de natura pricinii.

Faptul că prima instanță ar fi examinat cauza strict din perspectiva dispozițiilor art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011, fără a analiza un anumit temei de drept invocat de recurenta-reclamantă, reprezintă, în realitate, materializarea conduitei prescrise de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, putând da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, după ce pune în discuția părților aceste aspecte.

Motivele de fapt și de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată concordă cu temeiul juridic invocat în susținerea acestora, probând intenția reală a reclamantei de a învesti instanța de judecată cu o acțiune prin care pretinde despăgubiri de la R.A.-A.P.P.S. (acțiune în pretenții) și nicidecum cu o acțiune ce vizează refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, în sensul prevăzut de art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 2 lit. c) din aceeași lege.

Nu pot fi identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici motive străine de natura cauzei, fiind evident că judecătorul fondului s-a pronunțat în mod corect asupra obiectului învestirii sale, în limitele trasate prin acțiune de către recurenta-reclamantă în temeiul principiului disponibilității, fiind respectate prevederile art. 22 C. proc. civ.

Nefondate sunt și celelalte critici din recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea primei instanțe fiind criticată pentru încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 în soluționarea excepției inadmisibilității.

Apreciază Înalta Curte că prima instanță a constatat în mod corect, pornind de la obiectul acțiunii în contencios administrativ, astfel cum este acesta definit de art. 1, 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 și raportat la competența instanței de contencios administrativ, că este inadmisibilă cererea formulată de reclamantă.

Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

În aceste limite, în acord cu soluția instanței de fond, cererea reclamantei, astfel cum a fost ea formulată, prin care se solicită obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S. la plata unei sume de bani ce reprezintă îmbunătățiri aduse imobilului, excede obiectului unei acțiuni în contencios administrativ, așa cum este acesta definit de art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, și în recurs se susține că litigiul este de contencios administrativ, astfel încât, în funcție de calificarea dată cererii sale chiar de recurenta-reclamantă, prin raportare la prevederile art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011 și la cele ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, soluția de inadmisibilitate a acțiunii este corectă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 366 din 9 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2019.