Decizia nr. 193/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1153/2016 a Tribunalului București

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 29 octombrie 2015, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 339.059 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1153 din 3 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis respins, ca nefondate, excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata sumei de 339.059 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel pârâtul A.. Prin decizia civilă nr. 1301A din 13 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâtul, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia civilă recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat, în sinteză, următoarele critici: Instanța de apel trebuia să aplice normele Codului de procedură fiscală, în acest sens fiind și decizia în interesul legii nr. 17/2015. Dispozițiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu trimit la răspunderea civilă delictuală, astfel că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat dispozițiile C. civ., ignorând normele speciale cuprinse în art. 25 din Codul de procedură fiscală. Instanța de apel a omis să analizeze faptul că, raportat la prevederile art. 57 alin. (1), alin. (2 1 ) și alin. (3) din Codul fiscal și ale art. 111 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, contribuabil era B.. Instanța de apel nu a ținut cont de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului, cu toate că judecata apelului s-a suspendat până la soluționarea definitivă a acestor cauze.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 21 noiembrie 2024, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a stabilit termen în ședință publică, pentru judecata sa. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Deși recurentul-pârât a indicat, în mod expres, doar prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că unele dintre argumentele dezvoltate în memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., din moment ce se invocă încălcarea nu doar a normelor de drept material, ci și a autorității de lucru judecat, astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor două motive. Recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., din moment ce nu a ținut cont de puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2017, nr. y/2017 și nr. z/2017*, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Potrivit art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), ce presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți. Contrar celor susținute de către recurentul-pârât, instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. Din moment ce angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului, culpabil de starea de insolvență a societății, poate avea loc în condițiile și doar pentru faptele descrise la art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, instanța de apel a reținut, în mod corect, că, în cadrul dosarului nr. x/2017, judecătorul sindic a avut de analizat conduita administratorului din perspectiva unor temeiuri faptice și juridice diferite de cele invocate în prezentul litigiu, care nu au relevanță în ceea ce privește obligația de reținere și virare la bugetul de stat a impozitelor și contribuțiilor prevăzute de lege, context în care sentința civilă nr. 54 din 10 ianuarie 2018 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 1378 din 26 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, nu se poate impune, cu putere de lucru judecat, în prezenta cauză. Totodată, instanța de apel a reținut, în mod just, că în cauză nu se impune, cu putere de lucru judecat, nici decizia civilă nr. 7047 din 10 decembrie 2018 și nici decizia civilă nr. 2459 din 20 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarele nr. x/2017 și nr. y/2017, având ca obiect atragerea răspunderii administratorilor, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b) și c) din Codul de procedură fiscală, din moment ce analiza instanței de contencios administrativ a fost circumscrisă condițiilor speciale reglementate de acest text legal, care privesc o faptă ilicită expres și clar descrisă de către legiuitor și o anumită formă de vinovăție (intenție directă, sub forma relei-credințe), pe când în litigiul de față răspunderea poate fi angajată și pentru cea mai ușoară culpă, fără a fi necesară prevederea și urmărirea rezultatului păgubitor de către autorul faptei ilicite, fiind suficientă doar acceptarea producerii acestui rezultat. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel trebuia să soluționeze litigiul prin aplicarea normelor speciale din Codul de procedură fiscală, iar nu a celor de drept comun privitoare la răspunderea civilă delictuală, sens în care a invocat decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015. Înalta Curte nu poate analiza această critică de recurs, întrucât a fost invocată omisso medio, nefiind invocată în apel, context în care devin incidente prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "motivele de la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a omis să analizeze faptul că, raportat la dispozițiile art. 57 alin. (1), alin. (2 1 ) și alin. (3) din Codul fiscal și ale art. 111 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, contribuabilul obligat la virarea sumelor în litigiu este B. S.R.L., nu administratorul, astfel că nu putea fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală. Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă". Acest text legal nu distinge sub aspectul făptuitorilor din procesul penal împotriva cărora poate fi introdusă acțiunea civilă, astfel că, prin aplicarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă), rezultă că o atare acțiune poate fi exercitată atât împotriva persoanelor fizice, cât și împotriva persoanelor juridice. De asemenea, în privința făptuitorilor persoane fizice, textul de lege nu condiționează introducerea acțiunii civile de exercitarea, în prealabil, a vreunei alte acțiuni orientate către aceeași cauză juridică, precum acțiunea în angajarea răspunderii fiscale a societății sau acțiunile reglementate de art. 169 din Legea nr. 85/2014 ori de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală. Prin urmare, din perspectiva legii procesuale penale, exercitarea acțiunii civile împotriva administratorului societății debitoare este nu doar permisă, ci și necondiționată. Nici prevederile art. 169 din Legea nr. 84/2015 nu instituie o atare condiție, acestea reglementând doar o posibilitate, iar nu o cale obligatorie de urmat, și anume aceea ca o parte sau întregul pasiv al debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportat de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una din faptele descrise la lit. a)-h). Alineatul 8 al aceluiași articol prevede că alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracțiuni, ceea ce, într-un sens larg, corespunde situației incidente în speță, recurentul-pârât fiind cercetat penal pentru fapte săvârșite în calitate de administrator al societății. Este de subliniat că, atunci când face trimitere la dispozițiile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, recurentul-pârât omite faptul că în litigiul de față se urmărește recuperarea prejudiciului produs bugetului de stat prin acțiunile sale personale, neavând relevanță calitatea de contribuabil a B. S.R.L. De altfel, posibilitatea exercitării unei acțiuni, în fața instanței civile, împotriva administratorului unei societăți, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, este confirmată prin Decizia nr. 7 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 15 iunie 2018, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 și art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., art. 281 din Codul de procedură fiscală și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțului, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, revine instanței civile. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurentul-pârât, și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.