Decizia nr. 1034/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 112/2024 a Tribunalului Brașov

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la 26 ianuarie 2024, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților A., B., C., D., E., F. și G. la plata sumei de 7.552.001 RON, reprezentând prejudiciu datorat bugetului consolidat al statului, precum și a obligațiilor fiscale accesorii, calculate de la data la care s-a produs prejudiciul și până la data plății integrale a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 112/S din 30 aprilie 2024, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 1602AP din 28 octombrie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul, ca nefondat, și a obligat apelantul-reclamant să plătească intimatei-pârâte F. suma de 3.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 23 decembrie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurentul a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele: Instanța de apel, constatând că pretenția dedusă judecății izvorăște dintr-un raport de drept fiscal, a apreciat, în mod greșit, că recuperarea prejudiciului poate fi realizat doar în cadrul procedurii speciale reglementate de Codul de procedură fiscală, făcând o confuzie gravă între acțiunea în răspundere civilă delictuală și procedura atragerii răspunderii solidare a administratorului. Astfel, instanța de apel a analizat incidența dispozițiilor art. 25 din Codul de procedură fiscală (răspunderea solidară a administratorului/asociațiilor, în situația declarării insolvabilității debitorului persoana juridică), deși în cauză sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen.. Chiar dacă nu este vorba stricto sensu despre lăsarea nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală, aceasta este asimilată cu emiterea de către organele de urmărire penală a unei soluții de clasare cu privire la faptele de evaziune fiscală, dat fiind că acțiunea civilă din procesul penal nu a fost soluționată și nu mai poate fi atrasă răspunderea penală, din cauza împlinirii termenului de prescripție. În aceste condiții, singura posibilitate a persoanei vătămate de recuperare a prejudiciului este pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În cauză, prin rechizitoriul din 18 decembrie 2023, deși s-a dispus măsura clasării cu privire la inculpații B., C., D., E., F., G. și A., totuși a fost menținută măsura asigurătorie a sechestrului, astfel că pârghia juridică pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat este acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1.357 și urm. din C. civ.. Măsura menținerii sechestrului asigurător oferă posibilitatea părții vătămate/părții civile de a introduce o acțiune în răspundere civilă delictuală, astfel cum rezultă și din considerentele deciziei Curții Constituționale a României nr. 542/2016. Ca atare, instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că acțiunea este inadmisibilă, analizând aspecte străine de pretenția dedusă judecății, în sensul că trebuia să analizeze condițiile răspunderii civile delictuale, nu condițiile atragerii răspunderii solidare a administratorului. Dacă s-ar considera corect raționamentul instanței de apel, înseamnă că prevederile art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. ar fi lipsite de efecte. Instanța de apel a aplicat Decizia nr. 17/2015, pronunțată de Înalta Curte în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen., însă aceasta vizează acțiunea civilă în cursul procesului penal, nefăcând nicio referire la acțiunea introdusă în fața instanței civile, având ca obiect recuperarea prejudiciului provenit din săvârșirea unei infracțiuni.

Apărările formulate în cauză La 1 aprilie 2024, intimații-pârâți E. și F. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. La 4 aprilie 2024, intimații-pârâți B. și D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului. La 11 aprilie 2024, intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat că instanța de apel, constatând că pretenția dedusă judecății izvorăște dintr-un raport substanțial de drept fiscal, a apreciat, în mod nelegal, că recuperarea prejudiciului poate fi realizată doar în cadrul procedurii speciale reglementate de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat. Prin cererea de chemare în judecată, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, reclamantul a solicitat obligarea pârâților A., B., C., D., E., F. și G. la plata, în solidar, a sumei de 7.552.001 RON, reprezentând prejudiciul datorat bugetului de stat, precum și a obligațiilor fiscale accesorii. În motivare, reclamantul a arătat că, prin adresa nr. MBR_JDR74809/01.11.2023, s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2015, pentru suma de 7.552.001 RON (reprezentând TVA și impozit pe profit datorate bugetului de stat), însă, prin rechizitoriul din 18 decembrie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Serviciul Teritorial Brașov a dispus clasarea față de fiecare dintre cei 7 pârâți, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, menținând însă măsura sechestrului asigurător. Prima instanță a admis excepția inadmisibilității, invocată de către pârâți prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă. Împotriva acestei soluții, reclamantul a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă recurată, instanța de apel reținând, în esență, următoarele aspecte: (i) răspunderea civilă delictuală constituie răspunderea de drept comun, atât în raport cu răspunderea civilă contractuală, cât și cu alte forme de răspundere juridică (administrativă, fiscală, contravențională, penală), fiecare dintre acestea fiind guvernate de dispoziții legale speciale, astfel că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, se aplică cu prioritate; (ii) în mod corect a reținut prima instanță că pretențiile deduse judecății, care au caracter fiscal, nu pot fi solicitate pe calea dreptului comun, respectiv prin atragerea răspunderii civile delictuale, ci trebuie realizate prin parcurgerea procedurii speciale reglementate de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală; (iii) în același sens, s-au pronunțat Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 867/2021, și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 17/2015. În acord cu susținerile recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este nelegală, fiind rezultatul interpretării și aplicării greșite a normelor de drept material incidente în cauză. Conform prevederilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă, dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă". Ca atare, repararea pagubei are loc în procesul penal, atunci când partea vătămată se constituie parte civilă, însă, în ipoteza în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă, partea civilă poate introduce ulterior acțiune la instanța civilă. Statuând că partea civilă poate sesiza instanța civilă pentru soluționarea acțiunii rămase nesoluționate în cadrul procesului penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicția civilă de drept comun, guvernată de C. civ. și de C. proc. civ.. Această concluzie se impune în considerarea obiectului acțiunii civile exercitate în procesul penal, care, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., constă în "tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale", la alin. (2) prevăzându-se că "repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile". Or, sediul materiei răspunderii civile delictuale se află în C. civ., art. 1.357 alin. (1) stipulând că "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare". Dat fiind acest cadru normativ, rezultă că instanța civilă este învestită cu judecata unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiate pe C. civ., particularitatea raportului juridic obligațional fiind determinată de împrejurarea că fapta ilicită se verifică în chiar fapta care a făcut obiectul acțiunii penale. Mai mult, posibilitatea exercitării acțiunii în fața instanței civile este confirmată și de Decizia nr. 7 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 15 iunie 2018, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 și art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum și ale art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv ale art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțului, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, revine instanței civile". De asemenea, prezintă relevanță și considerentele de la paragrafele 15-17 din decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015: "15. "Dispozițiile legii civile", la care face trimitere art. 19 alin. (1) și alin. (5) din C. proc. pen., sunt cele ale art. 998 din C. civ. de la 1864, care dispun că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela, din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, respectiv art. 1.357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, texte ce constituie sediul materiei răspunderii delictuale. 16. Textul de lege menționat relevă caracterul accesoriu al acțiunii civile, în raport cu acțiunea penală, dar și particularitatea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, care își are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, aceeași infracțiune cu privire la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. 17. Referirea expresă la răspunderea civilă delictuală din textul art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu, și nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acțiunii civile și prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracțiunii ce constituie temeiul acțiunii penale." Excepția inadmisibilității acțiunii, ce a fost reținută de instanța de apel în considerarea faptului că partea civilă trebuie să urmeze procedura specială prevăzută de Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, nu se fundamentează în raport cu argumentele deciziei în interesul legii nr. 17 din 5 octombrie 2015. Modalitatea în care instanța de apel a aplicat această decizie conduce la lipsirea de eficacitate a prevederilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., care permit, în mod expres, formularea acțiunii la instanța civilă de drept comun. În aceste condiții, respingerea unei astfel de acțiuni ca inadmisibilă, pentru argumentul că trebuie urmată o procedură specială fiscală, golește de conținut norma procesuală penală indicată și contravine metodei de interpretare logică actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nu în sensul neaplicării). Astfel, prin decizia în interesul legii menționată, s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen., în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală, prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța penală, soluționând acțiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și obligațiile fiscale accesorii, datorate în condițiile Codului de procedură fiscală" Potrivit considerentelor acestei decizii, infracțiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispozițiile unei legi penale speciale (Legea nr. 241/2005), care se integrează organic sistemului legislației în materie fiscală, scop în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, și anume Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, acte normative care guvernează o formă particulară de stabilire și administrare a creanțelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanța penală va aplica și regulile de fond prevăzute de normele de drept material cuprinse în legea specială, în măsura în care acestea prezintă relevanță în verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale. Rezultă, așadar, că instanța penală, atunci când soluționează acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, și, pentru identitate de rațiune, instanța civilă, atunci când judecă acțiunea civilă lăsată nesoluționată de către instanța penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale pentru săvârșirea unei fapte prevăzute ca infracțiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligații prevăzute de Codul fiscal, pot aplica normele de drept material fiscal, dat fiind că respectivele obligații intră în conținutul unui raport juridic de drept fiscal. Contrar celor reținute de instanța de apel, decizia în interesul legii în discuție nu sprijină concluzia că partea civilă are obligația de a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală, în scopul obținerii reparației prejudiciului pretins a fi produs bugetului de stat. Aceasta, întrucât aplicarea normele de drept material cuprinse în legea specială (în speță, Codul fiscal) nu schimbă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina inculpatului/suspectului din procesul penal, anume răspunderea civilă delictuală, care se judecă după regulile instituite prin normele C. civ. și ale C. proc. civ. În consecință, instanța civilă învestită în baza art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu poate opune reclamantului excepția de inadmisibilitate a acțiunii în răspundere civilă delictuală, pe motiv că trebuia urmată o altă procedură legală (administrativă sau judiciară), instituită prin norme speciale, pentru a obține repararea prejudiciului pretins cauzat prin săvârșirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acțiunii penale. Dimpotrivă, instanța civilă este îndrituită să soluționeze o atare acțiune, aplicând, dacă este cazul, normele speciale de drept fiscal, atunci când analizează condițiile răspunderii civile delictuale, în considerarea regulii specialia generalibus derogant. De altfel, admisibilitatea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care se urmărește recuperarea de la persoane fizice a prejudiciului cauzat bugetului de stat prin evaziune fiscală sau alte fapte penale, în ipoteza în care instanța penală nu a soluționat latura civilă, a fost statuată printr-o jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă (de exemplu, decizia nr. 98 din 16 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017; decizia nr. 2625 din 9 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018; decizia nr. 2724 din 15 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016; decizia nr. 420 din 9 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016; decizia nr. 1619 din 13 iunie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2018; decizia nr. 1894 din 19 septembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022). Mai mult, admisibilitatea unei atare acțiuni a fost adoptată, ca soluție de principiu pentru unificarea practicii judiciare, de către judecătorii secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, atât în cadrul ședinței din 21 septembrie 2021, cât și a ședinței din 29 ianuarie 2024. Instanța de apel a apreciat că acțiunea în răspundere civilă delictuală este inadmisibilă, plecând de la premisa că obligațiile a căror nerespectare a fost prevăzută ca infracțiune în Legea nr. 241/2005 sunt prevăzute de Codul fiscal. Contrar acestui raționament, dispozițiile art. 19 din C. proc. pen. impun concluzia că recurentul-reclamant este îndreptățit să solicite angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți, care au avut calitatea de inculpați/suspecți în cadrul dosarului penal nr. x/2015, iar împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acțiunii penale a constat în încălcarea unor obligații prevăzute de Codul fiscal nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă, și anume răspunderea civilă delictuală. Dispozițiile speciale de drept fiscal pot fi de interes pentru instanța civilă (ca și pentru instanța penală care judecă acțiunea civilă) la momentul la care analizează fondul acțiunii, respectiv condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Această concluzie se impune în considerarea particularității faptei ilicite ce a făcut obiectul acțiunii penale, incriminată printr-o lege specială (Legea nr. 241/2005), care a presupus încălcarea normelor de drept material prevăzute de Codul fiscal privitoare la administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor sau altor sume datorate bugetului de stat. Față de aceste considerente, constatând că este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este nelegală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.