ÎCCJ, Decizia nr. 7/2022

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 371 din 17 februarie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. SA împotriva Deciziei civile nr. 317/R din 15 septembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

În motivare, s-a reținut că revizuenta a solicitat instanței anularea Deciziei civile nr. 317/R din 15 septembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că aceasta este potrivnică și încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 757/R din 4 noiembrie 2019 a aceleiași instanțe.

În aplicarea dispozițiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că respectiva cerere de revizuire este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile expres cerute de lege.

Din examinarea conținutului cererii de revizuire, instanța a reținut că revizuenta invocă faptul că la nivelul Curții de Apel Timișoara există practică judiciară neunitară, pronunțându-se hotărâri judecătorești contradictorii în pricini având ca obiect pretenții în baza aceluiași temei juridic.

Or, practica neunitară a instanțelor datorată aplicării și interpretării greșite a unor norme de drept material nu poate constitui motiv de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8. din C. proc. civ., această cale de atac neavând menirea de a remedia astfel de situații.

Instanța a arătat că remediul practicii neunitare rămâne pronunțarea unei decizii în interesul legii, însă, date fiind efectele unei astfel de decizii, chiar și aceasta ar fi lipsită de orice finalitate în privința situației revizuentei, întrucât art. 517 alin. (2) C. proc. civ. prevede că soluțiile care se pronunță în interesul legii nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia, premisă ce nu se verifică în speță.

Înalta Curte a constatat că demersul judiciar al revizuentei nu a fost determinat de existența unei hotărâri judecătorești potrivnice în sensul dispoziției legale mai sus amintite, ci de nemulțumirea acesteia față de soluția nefavorabilă pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, spre deosebire de dezlegarea de drept dată de aceeași instanță într-o cauză similară.

Totodată, una dintre condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire este aceea ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei. Dacă instanța sesizată cu cea de-a doua acțiune a respins excepția autorității de lucru judecat, această apărarea nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai puterea de lucru judecat a hotărârii date asupra primei acțiuni.

În litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, Curtea de Apel Timișoara, examinând recursul formulat de reclamanta A. SA, a avut în vedere autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 757/R din 4 noiembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2018.

Curtea de Apel Timișoara a reținut că puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 757/R din 4 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/2018, de care se prevalează recurenta prin notele scrise, nu poate determina admiterea recursului dedus judecății, în speță nefiind incidentă această instituție juridică.

În acest context, s-a arătat că prin decizia la care a făcut referire recurenta, Curtea de Apel Timișoara a tranșat definitiv un litigiu în care societatea reclamantă acționase în judecată o altă persoană, nicidecum pe pârâtul intimat, astfel că nu se pune problema menținerii unei consecvențe în judecată, în sensul că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre anterioară să nu fie contrazis printr-o altă hotărâre ulterioară.

Așadar, în cel de-al doilea litigiu a fost analizată autoritatea de lucru judecat a deciziei invocate, astfel încât părțile în cauză nu o mai pot reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorității lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securității raporturilor juridice, în mod expres consacrat, atât în doctrina și practica judiciară a instanțelor naționale, cât și în jurisprudența europeană, motiv pentru care s-a reținut că revizuirea este inadmisibilă și din această perspectivă.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, revizuenta A. SA a declarat recurs, fără a încadra expres criticile formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului formulat, schimbarea în tot a hotărârii atacate și pe cale de consecință admiterea cererii de revizuire.

Recurenta a arătat că cele două decizii definitive au fost pronunțate în dosare diferite, în care intimații pârâți aveau calitatea de agenți economici, dar obiectul și cauza acestora era identică.

Aceste litigiile au fost generate de controale ale Curții de Conturi, în urma cărora s-a constatat că recurenta reclamantă ar fi încasat nejustificat subvenția primită de la Primăria Timișoarei pentru spații proprietatea persoanelor juridice, utilizate cu altă destinație.

Ca urmare, recurenta reclamantă a fost obligată la restituirea contravalorii prejudiciului cauzat de aceste persoane juridice, care ar fi beneficiat de un preț subvenționat al energiei termice. Ulterior, recurenta reclamantă a promovat mai multe litigii, identice ca obiect și cauză, pentru a recupera prejudiciile, întemeiate în drept pe art. 1349 C. civ., care se referă la răspunderea civilă delictuală.

În cazul primei Decizii, nr. 757R din 4 noiembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul recurentei de astăzi, admițând acțiunea și reținând că în spațiile cu altă destinație decât cea de locuință, consumatorii de energie termică plătesc prețul local.

Ulterior însă, prin decizia a cărei anulare se solicită, instanța a menținut hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată, ajungând-se ca soluția dată în acest dosar să ignore efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al primei decizii.

Conform art. 24 din C. proc. civ., în cauză, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din același cod, întrucât procesul a fost început la 29 noiembrie 2018, nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 (în vigoare de la 21 decembrie 2018), prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a concluzionat că acesta este admisibil, criticile formulate putând fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 4 octombrie 2021, completul de filtru a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către toate părțile.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 6 decembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta A. SA împotriva Deciziei nr. 371 din 17 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, și a acordat termen de judecată la 17 ianuarie 2022.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Înalta Curte constată că pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. criticile recurentei, deoarece se susține că instanța de revizuire a aplicat/interpretat greșit cerințele de admisibilitate a cererii de revizuire privind tripla identitate de părți, obiect și cauză, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Astfel, recurenta consideră că instanța de revizuire a aplicat și interpretat greșit normele privind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care nu ar presupune o identitate de părți, fiind suficientă identitatea aspectului litigios.

Aceste susțineri sunt nefondate.

Prevederile art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar, potrivit alin. (2), oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În termenii consacrați de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu este nevoie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional).

Dispozițiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub semnul relativității, în raporturile dintre părți și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces.

Astfel, potrivit textului, "hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară."

Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora.

Fundamentul și justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece doar aceste părți au participat în litigiu au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Înalta Curte constată că, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este necesară, însă, existența identității de părți, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca ceea ce s-a stabilit juridisdicțional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranșate deja.

Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanței de revizuire, Înalta Curte reține la rândul său că în cele două litigii în raport de care s-a opus efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu este prezentă identitatea de părți.

Primul litigiu a fost înregistrat sub nr. x/2018, a avut ca obiect pretenții și s-a derulat între reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. SRL, finalizându-se prin pronunțarea Decizia nr. 757R din 4 noiembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara.

La rândul său, Dosarul nr. x/2018 în care s-a pronunțat Decizia nr. 317 R din 15 septembrie 2020 a avut același obiect pretenții, avându-le ca părți pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Cabinet de avocat C.

În concluzie, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. pentru a opera autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a hotărârilor invocate prin cererea de revizuire, criticile formulate pe acest aspect fiind neîntemeiată, câtă vreme nu este întrunită identitatea de părți.

Se reține că, în realitate, recurenta invocă practică judecătorească neunitară la nivelul Curții de Apel Timișoara, aspect reținut și în considerentele deciziei recurate, care însă nu poate constitui motiv de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurenta A. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul Cabinet de avocat C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 371 din 17 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă pe recurenta A. la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată către intimatul Cabinet de avocat C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2022.

GGC - ED