ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 319 din 30.06.2020 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 335 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

În temeiul art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 337 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

În temeiul art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. în referire la art. 38 alin. (1) C. pen. au fost contopite cele două pedepse aplicate inculpatului în cauză pentru comiterea infracțiunilor deduse judecății (o pedeapsă de un an închisoare și o pedeapsă de 6 luni închisoare) și a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care a fost adăugat un spor de 2 luni închisoare (reprezentând 1/3 din cuantumul pedepsei de 6 luni închisoare), în final, inculpatul A. urmând să execute, în regim de detenție, pedeapsa rezultantă de 1 an și 2 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. rap.la art. 67 alin. (1) cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani, de la de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. rap.la art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a constatat că față de inculpat nu s-au dispus măsuri preventive în cauză.

În temeiul art. 398 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.500 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia nr. 54/A din 28.01.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpat A. împotriva Sentinței penale nr. 319/30.06.2020 pronunțate de Judecătoria Sector 2 București.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, în rejudecare, în baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 2 luni închisoare aplicate inculpatului și s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) să se comunică Serviciului de Probațiune București.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen. s-a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Administrației Domeniului Public Sector 2 București sau la Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca pedeapsa complementară aplicată inculpatului să se execute de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar pedeapsa accesorie să se execute doar în cazul revocării suspendării sub supraveghere a exercitării pedepsei principale.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere, respectiv asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., referitoare la revocarea suspendării și executarea pedepsei.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale Sentinței penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii penale a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., la data de 20.04.2021, care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 14.06.2021, sub nr. de dosar nr. x/2019

Prin cererea de recurs în casație formulată, recurentul A. a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate și achitarea sa, în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. și refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice prev. de art. 337 C. pen.

Recurentul a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care prevede că hotărârea este supusă casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", susținând că, acest caz de casare vizează situațiile în care nu se realizează o corespondență fidelă între fapta săvârșită și configurația legală a faptei tip, fie din cauza neîntrunirii elementelor constitutive, cum este situația sa, fie din cauză că fapta a fost dezincriminată. Astfel, a solicitat să se constate că a fost condamnat pentru o faptă care nu întrunește condițiile de tipicitate obiectivă impuse de lege.

A precizat că, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și art. 7 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este consacrat principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), care, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.

Totodată, a mai susținut că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.

În legătură cu infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, recurentul a susținut că, potrivit art. 335 alin. (2) C. pen., pentru a putea fi reținută această infracțiune, este necesar ca printr-un act administrativ sau jurisdicțional, întocmit cu respectarea prevederilor legale, să se dispună retragerea, anularea sau suspendarea dreptului de a conduce, iar titularul permisului de conducere să fie încunoștințat despre acest lucru întrucât această infracțiune se săvârșește doar cu intenție.

Recurentul a considerat că această infracțiune nu poate fi reținută în sarcina sa întrucât poseda permis de conducere, îl avea asupra sa și nu i s-a comunicat că i-ar fi fost suspendat acest drept.

A menționat că, potrivit art. 103 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, "în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2) hotărârea de suspendare a exercitării dreptului de a conduce se comunică titularului de către serviciul poliției rutiere, care are în evidență contravenientul, în termen de 10 zile de la data constatării ultimei contravenții", arătând că la dosarul cauzei nu există documente primare care ar fi stat la baza pretinsei suspendări, după cum nu există nici dovada comunicării în termen de 10 zile, precizând că nu a avut cunoștință despre această măsură. De asemenea, a mai învederat că se afla în evidență la București și nu la Constanța, iar Brigada Rutieră niciodată nu i-a suspendat dreptul de a conduce.

Prin urmare, a susținut că această infracțiune nu poate fi reținută întrucât îi lipsește unul dintre elementele constitutive.

În ceea ce privește infracțiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, recurentul a precizat, în primul rând, că refuzul de a se supune recoltării de mostre biologice nu a fost unul arbitrar, ci temeinic justificat de faptul că nu i se asigura calitatea actului medical, existând riscul să contacteze infecții nosocomiale și să moară.

În al doilea rând, a susținut că acea probă biologică nu ar fi avut nicio relevanță juridică, având în vedere Decizia nr. 732/2014 a Curții Constituționale prin care s-a statuat că, sintagma "la momentul prelevării probelor biologice" este neconstituțională. Astfel, a considerat că, în cauză, ar fi contat alcoolemia de la momentul conducerii autovehiculului (ora 16:15), iar nu cea de la momentul prelevării probei biologice la INML (ora 19:07), acea probă nefiind pertinentă.

Deopotrivă, recurentul a susținut că această infracțiune poate fi comisă doar de către un subiect activ calificat, respectiv conducătorul auto, arătând că, în cauză, nu a fost conducător auto în sensul legii penale, nefiind oprit în trafic niciodată pentru a i se solicit permisul de conducere sau pentru a fi supus recoltării de probe biologice. A precizat că s-a deplasat la secția 7 Poliție pe picioarele sale, adică în calitate de pieton, iar nu de conducător auto.

A mai invocat faptul că instanțele de judecată au aplicat formal dispozițiile legale, prin reținerea automată a celor două infracțiuni, fără a analiza corespondența dintre fapta obiectivă incriminată de norma legală și fapta materială concretă pentru care a fost acuzat. Astfel, a susținut că aplicarea automată a sancțiunilor penale, fără o analiză concretă, este criticabilă din perspectiva legalității incriminării și, mai ales, din perspectiva drepturilor fundamentale de care se bucură orice persoană acuzată penal.

Concluzionând, recurentul a susținut că a fost condamnat fără a exista o corespondență perfectă între fapta imputată și cea prohibită de dispozițiile legale.

Prin încheierea din data de 22 septembrie 2021 Înalta Curte, secția penală, a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., reținând, în esență, că recursul în casație formulat în cauză este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.,indicat de recurent, în ceea ce privește soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. și art. 337 C. pen., sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea condițiilor de tipicitate prevăzute de normele de incriminare, și anume lipsa situației premisă, în cazul infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. și lipsa subiectului activ calificat și a elementului material al laturii obiective în cazul infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice prev. de art. 337 C. pen.

De asemenea, față de motivele dezvoltate în cererea de recurs în casație, s-a mai precizat că, nu se includ în sfera vreunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., criticile cu privire la motivarea hotărârii, cele referitoare la existența ori suficiența probelor pe care s-a întemeiat soluția de condamnare. S-a menționat, în același sens, că pe calea recursului în casație nu este permisă o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A. prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că "în esență, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune" (Decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014 și Decizia nr. 98/RC din 19 martie 2019 ale ÎCCJ, secția penală).

În temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute de instanța de apel.

În speță, instanța de apel, efectuând un examen propriu al materialului probator administrat în cauză, în cursul urmăririi penale și în faza de judecată a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele supuse analizei (conducere a unui vehicul fără permis de conducere și refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., respectiv art. 337 C. pen.) există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de inculpatul A.

Potrivit art. 335 alin. (2) C. pen., conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

În cazul acestei infracțiuni, sub aspectul laturii obiective, dincolo de acțiunea de conducere a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitate deținerii unui permis de conducere, pentru ca fapta să fie tipică, este necesar ca permisul de conducere să fie necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul sau ca acesta să fie anulat, retras sau dreptul de a conduce să fie suspendat. Astfel, situația premisă o reprezintă condiția legată de autorul faptei de conducere, respectiv de a nu avea dreptul de a conduce autovehicule.

În egală măsură, pentru angajarea răspunderii penale, este necesar ca autorul să nu se afle în eroare asupra situației premisă, respectiv să cunoască faptul că permisul de conducere este necorespunzător, ori după caz, că i-a fost retras sau anulat ori că exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată.

Conform art. 337 C. pen., refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Refuzul - element material al infracțiunii, are semnificația unui act comisiv, explicit, prin care conducătorul vehiculului aduce la cunoștința organului judiciar sau a celui medical îndreptățit să efectueze prelevarea de mostre biologice că nu dorește să fie supus acestui procedeu.

Comiterea faptei în discuție se grefează pe depistarea pe drumurile publice a unui conducător de vehicul și care prezintă condițiile prevăzute de lege pentru a i se putea cere prelevarea de mostre biologie necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive (C. pen., comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, ediția 3, pag. 1563).

Conducătorul vehiculului este un subiect activ general, putând fi orice persoană care exercită în fapt această calitate.

Cu privire la faptele deduse judecății și analiza probatoriul din care rezultă săvârșirea acestora, instanța de apel și-a însușit integral argumentele logico-juridice expuse de instanța de fond.

Astfel, referitor la fapta de conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., curtea de apel a constatat că, în data de 16.11.2013, pe numele inculpatului a fost întocmit un dosar penal, ocazie cu care acestuia i s-a pus în vedere că nu mai are dreptul să conducă autovehicule pe drumurile publice.

În concret, este vorba despre dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia, în care recurentul a fost cercetat pentru săvârșirea unei alte fapte prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

Susținerile recurentului din cuprinsul cererii de recurs în casație, învederate și cu ocazia soluționării apelului, referitoare la lipsa informării sale cu privire la suspendarea dreptului de conducere au fost înlăturate de instanța de apel, care a arătat că, aprecierile și nemulțumirile personale ale inculpatului despre legalitatea actelor de urmărire penală din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia puteau face cel mult obiectul unor plângeri, în limitele prevăzute de lege, și nu exclud caracterul penal al faptei de conducere fără permis de conducere la data de 27.11.2014.

De asemenea, s-a mai arătat în cuprinsul deciziei recurate că, din moment ce inculpatului i-a fost adus la cunoștință că nu mai are dreptul de a conduce, împrejurare recunoscuta în declarația din cursul urmăririi penale, până la soluționarea dosarului nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia, ar fi trebuit sa respecte sancțiunea impusă (...). Cu toate acestea, inculpatul a recunoscut că a condus autoturismul său pe șos. Colentina către adresa de domiciliu, la data de 27.11.2014, anterior soluționării dosarului de la Mangalia la data de 17.12.2015, ceea ce înseamnă că a comis infracțiunea de conducere fără permis prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Înalta Curte constată, astfel cum și reiese din situația de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de instanța de apel că, inculpatul cunoștea că avea dreptul de conducere suspendat, în condițiile în care avea pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia un dosar cu obiect similar ce a fost soluționat ulterior săvârșirii faptei deduse judecății în prezenta cauză. O eventuală lipsă de diligență a persoanelor abilitate în comunicarea la timp a măsurii suspendării dreptului de a conduce, invocată de către recurent, nu poate avea repercusiuni asupra realității situației juridice a dreptului său de a conduce un autovehicul.

Prin urmare, susținerile recurentului nu pot fi primite, în condițiile în care starea de fapt reținută prin decizia recurată, care diferă substanțial de cea prezentată de către recurent, demonstrează întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

Cu privire la refuzul inculpatului A. de a i se preleva mostre biologice, faptă sancționată de art. 337 C. pen., Curtea de Apel București a reținut că, în cursul urmăririi penale, inculpatul a mai declarat ca în data de 27.11.2014, în jurul orei 16:00, a condus autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, pe șos. Colentina către adresa de domiciliu. Când a ajuns la intersecția cu str. x, în fața secției 7, a fost implicat într-un accident rutier provocat de conducătoarea unui autoturism marca x care, ulterior acestui eveniment, a fugit în sediul unității de poliție. Inculpatul s-a deplasat și el în incinta instituției pentru a clarifica împrejurările producerii accidentului rutier. În aproximativ 5 minute, la fața locului a ajuns un echipaj al poliției rutiere care, după ce l-a legitimat, i-a comunicat că figurează cu dreptul de a conduce suspendat. Ulterior, a fost condus la INML pentru a-i fi recoltate probe biologice, însă, la sediul unității medicale a refuzat prelevarea mostrelor de sânge întrucât nu i-au fost arătate actele de metrologie pe ultimele 6 luni și pentru că i-a fost frică să nu se contamineze cu bacterii din spital.

Așadar, în fapt inculpatul a recunoscut ca a refuzat recoltarea probelor biologice încercând sa obțină exonerarea sa de răspunderea penală prin invocarea unor împrejurări care prin natura lor nu pot avea aceasta finalitate.

Din modul de descriere a faptelor prin decizia recurată rezultă că există o corespondență între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 337 C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea.

În apărarea sa, recurentul A. a susținut, pe de o parte, că a refuzat să se supună recoltării de mostre biologice pentru că nu i se asigura calitatea actului medical, existând riscul să contacteze infecții nosocomiale și să moară, iar pe de altă parte, că acea probă biologică nu ar fi avut nicio relevanță juridică, având în vedere Decizia nr. 732/2014 a Curții Constituționale prin care s-a statuat că sintagma "la momentul prelevării probelor biologice" este neconstituțională.

Înalta Curte constată că aceste argumente sunt nefondate prin prisma analizei efectuate în baza art. 438 pct. 7 C. proc. pen., întrucât îndoielile recurentului asupra siguranței actului medical ori relevanța procedeului probator (recoltarea de mostre biologice la un moment ulterior depistării în trafic) nu exclud caracterul penal al faptei incriminate de art. 337 C. pen.

Această infracțiune are o consumare instantanee care se produce la momentul refuzului de recoltare sau al sustragerii de la aceasta, independent de probarea infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzute de art. 336 C. pen.

Așadar, recoltarea probelor biologice la un anumit interval de timp, chiar dacă acestea ar fi fost în măsură să permită sau nu stabilirea unei alcoolemii în cauză, nu reprezintă un element care să conducă la concluzia că refuzul recurentului inculpat nu constituie infracțiune, urmarea socialmente periculoasă producându-se imediat. Această urmare constă, pe de o parte, în starea de pericol abstract la adresa siguranței pe drumurile publice, iar pe de altă parte, în obstrucționarea actului de justiție.

În ceea ce privește susținerile recurentului în sensul că nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 337 C. pen. întrucât nu a fost conducător auto în sensul legii penale, ci s-a deplasat la secția de poliție pe picioarele sale în calitate de pieton, Înalta Curte constată că situația de fapt, reținută de instanța de apel, infirmă motivul de recurs în casație. Astfel, curtea de apel a reținut, în fapt, deplasarea recurentului la sediul organelor de poliție și, subsecvent, prezentarea sa la INML pentru recoltarea de probe biologice, la aceeași dată (27.11.2014), în contextul surprinderii sale în trafic conducând autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x și când a fost implicat într-un eveniment rutier.

De altfel, așa cum s-a arătat anterior, săvârșirea faptei prevăzute de art. 337 C. pen. se grefează pe depistarea pe drumurile publice a unui conducător de vehicul, împrejurare incidentă și în speță, așa încât, contrar motivelor de recurs în casație, Înalta Curte constată, în baza situației de fapt stabilite de instanța de apel, că recurentul A. avea calitatea de conducător auto cerută de lege la momentul la care a refuzat prelevarea de mostre biologice.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul inculpat nu a evidențiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală, fiind neîntemeiată cererea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 54/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 54/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 noiembrie 2021.

GGC - ED