ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 221/F din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., avocat, la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea în forma continuată a infracțiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având exercitarea dreptului de a conduce suspendată (7 acte materiale: faptele din 28.11.2013, 09.03.2014, 07.04.2014, 07.06.2014, 20.01.2015, 25.06.2015, 12.11.2015).

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a conduce orice categorie de autovehicule pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen.

În baza art. 337 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a conduce orice categorie de autovehicule pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen.

În baza art. 43 alin. (2) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele de mai sus și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare la care s-a adăugat o treime din cuantumul celeilalte pedepse (4 luni închisoare), inculpatul urmând sa execute o pedeapsă principală rezultantă de 1 an și 10 luni închisoare.

În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 C. pen. din 1969, s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 33 din 12.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin neapelare la data de 27.05.2015, și s-a dispus executarea în întregime a acestei pedepse alături de pedeapsa rezultantă de 1 an și 10 luni închisoare stabilită în prezenta, inculpatul urmând să execute în total 3 ani și 4 luni închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 45 alin. (3) C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a conduce orice categorie de autovehicule) pe o perioadă de 2 ani, care se execută conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.400 RON cheltuieli judiciare avansate de stat, în care se includ și cheltuielile efectuate la urmărirea penală (2.300 RON).

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2014 din 18.01.2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. dosar x/2017, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor concurente de conducere a unui vehicul având dreptul de a conduce suspendat (în forma continuată) și respectiv refuzul sau sustragerea de la prelevarea mostrelor biologice de sânge, ambele în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale comise la datele de 28.11.2013, 09.03.2014, 07.04.2014, 07.06.2014, 20.01.2015 și 12.11.2015), și art. 337 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

S-a reținut, în esență, că în perioada noiembrie 2013 - noiembrie 2015 (6 acte materiale comise la datele de 28.11.2013, 09.03.2014, 07.04.2014, 07.06.2014, 20.01.2015 și 12.11.2015), inculpatul A. a condus pe drumurile publice autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, și x cu nr. de înmatriculare x având dreptul de a conduce autovehicule suspendat, iar în data de 12.11.2015 a refuzat sa se deplaseze la o unitate medicală autorizată în vederea prelevării mostrelor biologice, în vederea stabilirii rezultatului alcoolemiei, după ce i stabilise la testarea alcoolscop rezultatul de 0,44 mg/l alcool pur în aerul expirat la ora 01:23 am.

S-a arătat că situația de fapt anterior prezentată rezultă din următoarele mijloace de probă: procese-verbale de constatare din datele de 28.11.2013, 09.03.2014, 07.04.2014, 07.06.2014, 20.01.2015 și 12.11.2015; declarații martori asistenți; documente privind abaterea din data de 20.01.2013 întocmite de IPJ Ialomița - Serviciul Rutier; rechizitoriul nr. x/2014 din 22.01.2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești privind pe inculpatul A. și extras de pe portalul instanțelor privind soluția pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2015; rechizitoriul nr. x/2013 din 13.06.2014 privind pe inculpatul A. și extras de pe portalul instanțelor privind soluția pronunțată de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2014; buletin alcooltest x din 12.11.2015; declarațiile inculpatului; fișa de evidență auto a inculpatului A..

Prin rechizitoriul nr. x/2015 din 10.04.2017, înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. dosar x/2017, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, la data de 25.06.2015, orele 08:24, a condus pe drumurile publice, pe raza Municipiului Brăila, autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, având exercitarea dreptului de a conduce suspendată.

Ca mijloace de probă s-au indicat următoarele: proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante din data de 25.06.2015; proces-verbal de verificare; adresa Barou București; declarațiile date de A. în calitate de suspect/inculpat; declarația martorului B.; rechizitoriul nr. x/2014 din 22.01.2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Prin încheierea din data de 14.12.2017, Curtea de Apel București a dispus reunirea dosarelor nr. x/2017 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești și nr. x/P/2014 aflat pe rolul Curții de Apel București (ambele aflându-se în faza de judecată),

În cauză, s-a procedat la audierea inculpatului în prezența apărătorului ales, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosar.

S-a încuviințat inculpatului proba testimonială cu audierea martorilor C., D. și E., primii doi fiind ascultați la termenele din 11.01.2018 și 08.03.2018 .

La termenul din data de 03.10.2018, instanța a revenit asupra administrării probei cu audierea martorei E., pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.

La solicitarea instanței a fost comunicată fișa de cazier judiciar actualizată a inculpatului, de asemenea au fost înaintate de către I.G.P.R., în copie, documentele transmise de către serviciile rutiere din cadrul I.P.J. Buzău, Ialomița, Ilfov și Brigada Rutieră din cadrul DGPMB .

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a constatat că, la data de 20.01.2013, în jurul orelor 17:00, organele de poliție din cadrul Inspectoratului de Politie Rutieră Ialomița - Serviciul Rutier l-au depistat pe inculpatul A. conducând autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x pe DN2, în afara localității Ciocârlia, cu o viteza de 160 km/h, motiv pentru care l-au sancționat contravențional pentru încălcarea prevederilor art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată și i-au reținut permisul de conducere.

Pe numele inculpatului s-a întocmit procesul-verbal de contravenție nr. x/20.01.2013, act administrativ semnat de inculpat prin care s-a dispus totodată suspendarea dreptului de a conduce autovehicule pe o perioada de 90 de zile începând cu data de 05.02.2013 și până la 05.05.2013, măsură care a fost adusă la cunoștința inculpatului, acestuia fiindu-i eliberată dovada înlocuitoare seria x nr. x cu valabilitate de 15 zile.

Ulterior expirării duratei de valabilitate a dovezii înlocuitoare a permisului de conducere, dar înainte de expirarea celor 90 de zile pentru care s-a dispus suspendarea dreptului de a conduce, pe data de 17.03.2013, inculpatul a fost depistat conducând un autoturism pe drumurile publice, motiv pentru care IPJ Buzău i-a întocmit un dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată (în vigoare la acea dată).

Totodată inculpatul a fost surprins de organele de poliție conducând un autoturism pe drumurile publice - în condițiile în care avea permisul de conducere suspendat - și pe data de 29.03.2013 dar și în perioada următoare, pe numele său constituindu-se mai multe dosare penale, acesta fiind trimis în judecata prin rechizitoriul nr. x/2013 din 13.06.2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București (înregistrat pe rolul instanței sub nr. x/2014), respectiv rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești (înregistrat pe rolul instanței sub nr. dosar x/2015), și ulterior condamnat în ambele dosare la pedeapsa închisorii prin Sentința penală nr. 362/18.11.2014 a Curții de Apel București, rămasă definitiva prin Decizia penală nr. 13/A/16.01.2015 a I.C.C.J., respectiv Sentința penală nr. 33/12.05.2015 a Curții de Apel Ploiești, rămasă definitiva prin neapelare la data de 27.05.2015.

Referitor la infracțiunile deduse judecații, instanța de fond a reținut următoarele:

I. În fapt, la data de 28.11.2013, în jurul orelor 22:30, inculpatul A. a fost depistat de organele de poliție din cadrul DGPMB - Brigada Rutieră București în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare x pe șoseaua x din Municipiul București, în condițiile în care avea suspendat dreptul de a conduce încă din data de 17.03.2013, ca urmare a întocmirii pe numele său a unui dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

Se impune a se preciza că, pentru a pronunța condamnarea inculpatului în Dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București a avut în vedere că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată în respectivul dosar - conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având dreptul de a conduce suspendat în forma continuată, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (8 acte materiale) și art. 5 C. pen. - a fost săvârșită în contextul în care acesta avea suspendat dreptul de a conduce din data de 17.03.2013, când pe numele său a fost înregistrat un dosar penal, o atare situație de fapt fiind reținută în mod definitiv de instanța de judecată.

II. La data de 09.03.2014, în jurul orelor 18:00, inculpatul A. a fost depistat pe str. x în timp ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare x, în condițiile în care avea suspendat dreptul de a conduce încă din data de 17.03.2013, ca urmare a întocmirii pe numele său a unui dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

III. La data de 07.04.2014, în jurul orelor 21:40, inculpatul A. a fost depistat pe b-dul x în timp ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare x, în condițiile în care avea suspendat dreptul de a conduce încă din data de 17.03.2013, ca urmare a întocmirii pe numele său a unui dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

IV. La data de 07.06.2014, în jurul orelor 22:40, inculpatul A. a fost depistat pe raza orașului Voluntari - B-dul x în timp ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare x, în condițiile în care avea suspendat dreptul de a conduce, constatarea fiind efectuată în urma verificării permisului de conducere al inculpatului seria x/16.10.2013, care avea mențiunea "cu restricții - suspendat dreptul de a conduce".

V. La data de 20.01.2015, în jurul orelor 22:45, inculpatul A. a fost depistat pe șoseaua x, sector 2, București în timp ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare x, în condițiile în care avea suspendat dreptul de a conduce, constatându-se de lucrătorii de poliție care l-au oprit în trafic că pe numele acestuia erau deschise mai multe dosare penale pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată [art. 335 alin. (2) C. pen.], primul dosar fiind constituit la data de 17.03.2013, iar ultimul la data de 07.06.2014.

VI. La data de 12.11.2015, inculpatul A. a fost depistat de către organele de poliție din cadrul IPJ Ilfov - Serviciul Rutier, conducând autoturismul cu nr. de înmatriculare x pe șoseaua x din direcția y către DN1, ocazie cu care s-a constatat ca inculpatul avea suspendată exercitarea dreptului de a conduce din data de 25.06.2015 pentru comiterea de multiple fapte penale.

VII. La aceeași data de 12.11.2015 când a fost depistat conducând un autoturism pe drumurile publice inculpatul A. a fost testat cu aparatul etilotest care a indicat o valoare de 0,44 mg/l alcool pur în aerul expirat, însă în momentul în care i s-a solicitat de către organele de poliție să se deplaseze la o unitate medicală în vederea recoltării de probe biologice de sânge pentru stabilirea alcoolemiei, acesta a refuzat în mod nejustificat.

VIII. La data de 25.06.2015, orele 08:24 (fapta din rechizitoriul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești), inculpatul A. a condus pe drumurile publice, pe raza Municipiului Brăila, autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, în condițiile în care avea exercitarea dreptului de a conduce suspendată.

Fiind audiat la urmărirea penală în data de 17.10.2016 inculpatul a recunoscut în totalitate învinuirea care i se aduce, solicitând chiar încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, cerere care însă a fost respinsă de procuror.

Ulterior a revenit însă asupra acestei poziții și a negat comiterea infracțiunilor ce i se rețin în sarcină cu forma de vinovăție prevăzută de lege, arătând în esență, cu privire la conducerea unui vehicul având permisul de conducere suspendat, că perioada de suspendare cuprinsă între 05.02.2013 - 05.05.2013 nu mai opera din moment ce nu exista o hotărâre judecătorească sau o soluție a procurorului care să prelungească această interdicție, iar până la soluționarea dosarelor penale constituite pe numele său beneficia de prezumția de nevinovăție.

Ascultat fiind de instanță pe parcursul cercetării judecătorești, inculpatul A. a negat din nou acuzațiile arătând în plus, cu privire la dosarul penal înregistrat pe numele său la data de 17.03.2013, când a fost depistat conducând având exercitarea dreptului de a conduce suspendată, că a fost soluționat prin dispunerea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale, iar într-o atare situație a apreciat că are dreptul de a conduce.

În sprijinul unei astfel de afirmații inculpatul a precizat că Poliția Rutieră i-a restituit permisul de conducere în luna decembrie 2016, document pe care îl are asupra sa și în prezent, fapt care nu se putea întâmpla dacă ar fi avut o restricție de a conduce autovehicule, fiind evident, în opinia sa, că restituirea permisului a fost un efect direct al dispunerii soluției de neîncepere a urmăririi penale cu privire la dosarul constituit la 17.03.2013.

Prima instanță a reținut ca inculpatul și-a făcut apărări similare și cu prilejul instrumentării dosarului penal nr. x/2013, în care s-a dispus emiterea rechizitoriului la data de 13.06.2014 pentru comiterea de multiple fapte de conducere având permisul suspendat (acte materiale din 29.03.2013, 20.05.2013, 09.07.2013, 23.07.2013, 26.07.2013, 25.08.2013, 03.11.2013, 15.11.2013), în unele situații arătând, cu prilejul depistării în trafic, că din punctul său de vedere dreptul de a conduce nu îi mai este suspendat din 05.05.2013 având în vedere lipsa unei rezoluții a procurorului sau a unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună extinderea perioadei de suspendare (fapte din 09.07.2013, 25.08.2013 sau 03.11.2013). Astfel de apărări nu au fost primite de instanța de judecată învestită cu soluționarea respectivului dosar, prin Sentința penală nr. 362/18.11.2014 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 13/A/16.01.2015 a I.C.C.J., dispunându-se condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare cu aplicarea art. 81 - 82 C. pen. anterior pentru infracțiunea prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen.

Cu referire la susținerile inculpatului se constată că, într-adevăr, prin rezoluția din data de 08.07.2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii de către inculpat la data de 17.03.2013 a infracțiunii de conducere a unui autovehicul având dreptul de a conduce suspendat [prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată], reținându-se în esență că nu s-a putut dovedi că acesta a cunoscut că i s-a aplicat sancțiunea interzicerii dreptului de a conduce, deoarece corespondența privitoare la suspendarea dreptului de a conduce trimisă prin poștă de organul de poliție care a luat această măsură nu a ajuns la domiciliul inculpatului.

Existenta rezoluției anterior menționate nu este însă de natură să-l absolve pe inculpat de răspunderea penală, atât timp cât, așa cum s-a arătat anterior, la data de 20.01.2013, când inculpatul a fost sancționat contravențional în baza art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, în procesul-verbal de contravenție nr. x/20.01.2013 s-a menționat perioada pentru care i se suspenda dreptul de a conduce, și anume 90 de zile începând cu data de 05.02.2013 și până la 05.05.2013, la aceeași dată inculpatului fiindu-i eliberată o dovadă de circulație provizorie cu valabilitate de 15 zile.

Astfel, faptul ca măsura dispusă nu a ajuns să-i fie comunicată la domiciliu de către I.P.J. Ialomița nu a avut ca efect înlăturarea aplicării sancțiunii dispuse la momentul depistării (20.01.2013), inculpatul având posibilitatea de a contesta sancțiunea la instanța civilă competentă în măsura în care nu ar fi fost de acord cu aceasta, situație în care aplicarea interdicției stabilite se suspenda de drept.

Semnificativ este faptul că, în prezenta cauză, primul act material îl constituie fapta din data de 28.11.2013, în contextul în care inculpatul avea deja în antecedente alte 7 (șapte) fapte similare din datele de 29.03.2013, 20.05.2013, 09.07.2013, 23.07.2013, 26.07.2013, 25.08.2013, 03.11.2013, 15.11.2013, acte materiale pentru comiterea cărora a fost condamnat prin Sentința penală nr. 362/18.11.2014 a Curții de Apel București, inculpatului aducându-i-se la cunoștință de fiecare dată când a fost oprit în trafic de faptul că exercitarea dreptului de a conduce îi este suspendată.

În plus, așa cum s-a reținut prin sentința anterior menționată, rămasa definitivă, fapta din data de 29.03.2013 care a făcut obiectul judecății în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București a fost comisă de inculpat fără a cunoaște la acea dată rezoluția din 08.07.2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești care a dispus neînceperea urmăririi penale față de fapta din 17.03.2013, iar prin urmare teza pe care o prezintă inculpatul nu era de natura să-i legitimeze convingerea că un astfel de drept nu îi fusese suspendat, cercetările pentru infracțiunea din 17.03.2013 fiind în curs de desfășurare la data depistării în trafic anterior menționată (29.03.2013).

Este important a se preciza că și ulterior datei de 29.03.2013 inculpatul a continuat să conducă autovehicule pe drumurile publice, context în care s-au înregistrat noi dosare penale pe numele său pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, fapte pentru care a fost trimis în judecată dar și condamnat definitiv, în astfel de condiții fiind comise și actele materiale deduse prezentei judecăți.

Potrivit art. 111 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată (forma în vigoare la data comiterii primului act material în prezenta cauză), rezultă că permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a acestuia se reține când titularul acestuia a săvârșit infracțiunea prevăzuta la art. 86 alin. (2), titularului acestuia fiindu-i eliberată o dovadă înlocuitoare a permisului, dovadă care, în această situație, se eliberează fără drept de circulație.

Potrivit art. 219 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, restituirea permisului de conducere se dispune de către șeful serviciului poliției rutiere pe raza căreia a fost săvârșită fapta, la cererea titularului, în baza rezoluției sau, după caz, a ordonanței procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărirea penală ori încetarea urmăririi penale, în baza hotărârii judecătorești rămase definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului sau prin care procesul-verbal de constatare a contravenției a fost anulat ori ca urmare a încetării măsurii de siguranță prevăzute la art. 112 lit. c) C. pen., republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, la datele reținute în rechizitoriul de față, inculpatul nu mai avea dreptul de conduce pe drumurile publice până la soluționarea definitivă a dosarelor penale care s-au constituit între timp pe numele său (desigur, într-un mod care să excludă angajarea răspunderii sale penale), cu observația că, din moment ce de fiecare dată s-a reținut în sarcina inculpatului comiterea faptei prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulație.

Într-un astfel de context, este lipsită de relevanță împrejurarea că prin Rezoluția din 08.07.2013 s-a dispus neînceperea urmăririi penale (situație similară și cu privire la Rezoluția nr. x/P/2013 din 30.08.2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia, cu observația că aceasta din urmă a fost infirmată ulterior de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova), inculpatul având obligația de a nu conduce autovehicule atât timp cât un astfel de drept îi era restricționat în baza legii, acesta trebuind să aștepte pronunțarea unor soluții definitive (care să-i fie favorabile) în dosarele penale înregistrate pe numele său ulterior datei de 17.03.2013.

Totodată, din moment ce inculpatul, după data de 29 martie 2013, nu mai avea dreptul de a conduce ca urmare a cercetărilor sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, nu era necesar să i se prelungească, de către vreo autoritate, suspendarea inițială din data de 20 ianuarie 2013 a dreptului de a conduce. De altfel, dovada înlocuitoare a permisului de conducere i-a fost eliberată, de fiecare dată, fără drept de circulație.

Având în vedere că inculpatul este conducător auto și totodată avocat în cadrul Baroului București, calitate în care se presupune că avea cunoștință nu numai de prevederile legislației rutiere dar și de cele reglementate de C. pen., sub nicio formă nu se poate reține că a acționat cu bună-credință, prezumând că putea beneficia în continuare de dreptul de a conduce.

Este de important de observat că inculpatul a continuat să conducă autoturisme pe drumurile publice chiar și la datele de 20.01.2015, 25.06.2015 și 12.11.2015, după rămânerea definitivă a Sentinței penale nr. 362/18.11.2014 prin care Curtea de Apel București l-a condamnat la pedeapsa închisorii pentru fapta prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (acte materiale din 29.03.2013, 20.05.2013, 09.07.2013, 23.07.2013, 26.07.2013, 25.08.2013, 03.11.2013, 15.11.2013), iar ultimele două fapte și după rămânerea definitiva a Sentinței penale nr. 33/12.05.2015 a Curții de Apel Ploiești (27.05.2015), prin care a fost condamnat pentru fapta din 01.06.2013, despre care s-a reținut ca reprezintă un act material ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii continuate pentru care a fost condamnat prin sentința anterioară.

Evident că inculpatul nu avea cum să nu cunoască despre existența sentințelor penale de care s-a făcut vorbire, așa cum a încercat să acrediteze cu prilejul audierii în prezenta procedură, având în vedere că acesta a participat la judecată în ambele dosare, a fost audiat cu privire la acuzațiile aduse iar împotriva Sentinței penale nr. 362/18.11.2014 a Curții de Apel București a înțeles chiar să formuleze apel, cale de atac respinsă la 16.01.2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împrejurarea că inculpatului i-a fost eliberat permisul de conducere în data de 22.12.2016 nu are niciun fel de relevanță sub aspectul stabilirii răspunderii sale penale în ceea ce privește comiterea infracțiunii continuate prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. [art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată], o atare situație fiind ulterioară actelor materiale ce i se rețin în sarcină în prezenta cauză.

Cu privire la actul material din data de 25.06.2015, inculpatul a arătat că a fost vorba despre un caz fortuit deoarece tatăl său a suferit o criză cardiacă, impulsul său fiind acela de a se urca la volan pentru a se deplasa la domiciliul părinților săi din Buzău. Chiar dacă teza inculpatului este confirmată de martorul C., care a arătat că într-adevăr a suferit o criză în seara zilei de 24.06.2015 și este posibil ca în dimineața de 25.06.2015 fiul său să fi fost informat de soția sa de această împrejurare, un astfel de aspect nu se circumscrie noțiunii de caz fortuit ori stare de necesitate atât timp cât nu era absolut necesar ca inculpatul, oricât de îngrijorat ar fi fost de starea de sănătate a tatălui său, să fie nevoit să comită o faptă de natură penală, în contextul în care putea apela la prieteni sau cunoștințe care să-l conducă până la Buzău ori să folosească mijloacele de transport în comun.

Referitor la actul material din 12.11.2015 inculpatul a încercat să se disculpe prin aceea că a condus autoturismul întrucât persoanei care trebuia să urce la volan (martora E.) i se făcuse rău, însă a rulat pe o distanță foarte scurtă, de cca 100 metri, cât să scoată mașina din parcarea restaurantului unde fusese cu respectiva persoană și până la blocul de destinație. Totodată inculpatul a menționat că nu a avut reprezentarea faptului că, prin neprezentarea la o instituție medicală pentru recoltarea probelor de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei (în contextul în care testarea cu etilotestul a evidențiat o alcoolemie de 0,44 mg/l alcool pur în aerul expirat) comite o faptă penală, atât timp cât nu s-a mai confruntat cu situații de acest gen iar agenții de poliție care l-au oprit nu i-au comunicat consecințele unui astfel de refuz ci, dimpotrivă, i-au spus că poate să se prezinte la IML ori să plece acasă, lucru pe care l-a și făcut.

Prima instanță nu a primit aceste susțineri, putându-se constata sub un prim aspect că împrejurarea evocată de inculpat, și anume starea în care se găsea martora E. (nedovedită de altfel prin niciun mijloc de probă), sub nicio formă nu poate fi privită ca o stare de necesitate, existând multiple alte posibilități pentru ca inculpatul/martora să ajungă la domiciliu sau în oricare altă parte și în alt mod, fără ca inculpatul să conducă autoturismul în starea de ebrietate în care se afla și în condițiile în care avea exercitarea dreptului de a conduce suspendată, cu atât mai mult cu cât distanța ce trebuia parcursă era de numai 100 m.

Evident ca apărarea inculpatului privind necunoașterea legii și a consecințelor penale ale refuzului recoltării probelor de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, ori "dezorientarea" sa în fața organelor de poliție cu privire la aspectele aduse la cunoștință nu poate fi considerată ca una verosimilă, având în vedere pe de o parte atât calitatea sa de avocat - profesie ce implică o bună cunoaștere a dispozițiilor legale -, dar și cea de conducător auto (obținerea permisului de conducere fiind condiționată de parcurgerea și însușirea dispozițiilor legislației rutiere).

De altfel, nicio persoană nu poate invoca necunoașterea legii, în cauză nefiind aplicabile disp. art. 30 alin. (5) C. pen. privind eroarea de drept atât timp cât infracțiunea prevăzută de art. 337 C. pen. (refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice) este arhicunoscută de majoritatea cetățenilor, fiind introdusă în legislație de o perioadă considerabilă de timp, iar prin urmare inculpatul nu poate invoca necunoașterea/cunoașterea greșită a caracterului ilicit al faptei imputate, din cauza unei împrejurări care să nu fi putut în niciun fel evitată.

Susținerile inculpatului sau ale apărătorului său în sensul că agenții de poliție care l-au oprit în trafic nu i-ar fi cerut imperativ să se prezinte la IML pentru recoltare de sânge, ci că i-au spus că este la latitudinea lui de a se deplasa la IML ori de a merge acasă, iar prin urmare nu a fost vorba despre un refuz expres, nu sunt susținute de niciun mijloc de probă.

Dimpotrivă, din procesul-verbal întocmit la data de 12.11.2018 s-a consemnat "refuz deplasarea la spital pentru recoltare", procesul-verbal fiind semnat de inculpat, însușindu-și astfel și mențiunea în discuție, care este mai mult decât suficientă să ateste fără dubiu conduita pe care acesta a înțeles să o adopte. Împrejurarea că refuzul inculpatului a fost neechivoc rezultă și din cele consemnate la rubrica "persoanele prezente" (inculpatul fiind însoțit la acel moment de martora E.), respectiv "am fost de față când numitul A. a refuzat să meargă la spital pentru recoltare de probe biologice".

Față de cele prezentate, prima instanță a reținut că afirmațiile inculpatului sunt în mod evident nesincere iar explicațiile oferite de-a dreptul copilărești, fapt surprinzător având în vedere că acestea vin de la o persoană cu studii superioare și, în plus, un profesionist al dreptului din perspectiva funcției pe care o exercită.

În consecință, constatând că faptele deduse judecății există în materialitatea lor și au fost săvârșite de inculpat cu forma de vinovăție a intenției, având în vedere că inculpatul a avut reprezentarea faptului că prin conducerea autoturismului având permisul de conducere suspendat, respectiv în stare de ebrietate (fapta din 12.11.2015) creează o stare de pericol pentru siguranța traficului rutier, rezultat pe care l-a acceptat, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii penale a inculpatului în baza art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și respectiv art. 337 alin. (1) C. pen.

La individualizarea pedepsei, prima instanță a avut în vedere atitudinea constant nesinceră pe care acesta a adoptat-o pe parcursul procesului penal, multitudinea de acte materiale comise în contextul în care pe numele său erau înregistrate multiple dosare penale sub aspectul comiterii unor fapte de același gen, starea de recidivă postcondamnatorie reținută în raport de condamnarea dispusă prin Sentința penală nr. 33/12.05.2015 a Curții de Apel Ploiești, rămasă definitivă prin neapelare la data de 27.05.2015, infracțiunile deduse judecății fiind comise, de altfel, în termenul de încercare al suspendării condiționate al executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată prin hotărârea menționată, fapt ce atestă indiferența totală a inculpatului în a respecta rigorile legii penale cu toate că anterior a beneficiat de clemența organelor judiciare, și demonstrează totodată o evidentă perseverență infracțională.

Se impune a se preciza că la stabilirea stării de recidivă nu s-a ținut cont și de Sentința penală nr. 362/18.11.2014 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 13/A/16.01.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere că, după cum rezultă din considerentele Sentinței penale nr. 33/12.05.2015 a Curții de Apel Ploiești, prin această ultimă hotărâre s-a procedat la recalcularea pedepsei conform art. 43 din C. pen. anterior, fiind avute în vedere toate actele materiale ce compuneau infracțiunea prevăzuta de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, atât cele pentru care A. fusese condamnat definitiv prin Sentința nr. 362/2014, cât și cel din 01.06.2013 dedus ulterior judecații în Dosarul nr. x/2015, pronunțându-se astfel condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei.

Instanța de fond a ținut cont însă și de elementele de natură să fie favorabile inculpatului, și anume intervalul relativ îndelungat care s-a scurs de la data epuizării activității infracționale și până în prezent (cca 3 ani), vârsta și realizările pe plan profesional, motive pentru care apreciază ca aplicarea unor pedepse mai apropiate de cuantumul minim prevăzut de normele de incriminare, și anume 1 an închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., respectiv 1 an și 6 luni închisoare pentru cea prevăzută de art. 337 alin. (1) C. pen., sunt apte să realizeze un tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei și persoanei făptuitorului.

Pe lângă fiecare pedeapsă principală aplicată s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., respectiv de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a conduce orice categorie de vehicule (ultima interdicție fiind justificată având în vedere perseverența de care a dat dovadă în repetabilitatea unor astfel de fapte, inculpatul conducând în mod constant autovehicule pe drumurile publice deși avea exercitarea dreptului de a conduce suspendată, ignorând cu desăvârșire nu numai prevederile legale dar și posibilitatea creării unei stări de pericol pentru siguranța traficului rutier), pe o durată de 2 ani, aceleași drepturi urmând a fi interzise inculpatului și ca pedeapsă accesorie.

De asemenea, din moment ce faptele deduse judecații au fost comise în termenul de încercare al suspendării condiționate, în baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 C. pen. din 1969, s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 33/12.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin neapelare la data de 27.05.2015, și s-a dispus executarea în întregime a acestei pedepse alături de pedeapsa rezultantă de 1 an și 10 luni închisoare stabilită în prezenta, inculpatul urmând să execute în total 3 ani și 4 luni închisoare, în regim de detenție, având în vedere starea de recidivă reținută corelativ cu împrejurarea că faptele deduse judecății au fost săvârșite înăuntrul termenului de încercare al suspendării condiționate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A..

Prin motivele de apel formulate în cauză, inculpatul a solicitat să se constate că faptele imputate în prezenta cauză, constând în conducerea unui vehicul fără permis de conducere, reprezintă în realitate acte materiale ale unei singure infracțiuni în formă continuată, activitatea infracțională imputată inculpatului făcând obiectul mai multor dosare penale, care s-au finalizat în parte prin sentințe de condamnare rămase definitive.

În consecință, s-a solicitat aplicarea art. 37 C. pen. și recalcularea pedepsei pentru această infracțiune, cu consecința eliminării stării de recidivă.

În privința actelor materiale săvârșite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a susținut că măsura suspendării dreptului de a conduce un vehicul nu a operat decât până la momentul condamnării definitive, iar ulterior nu a fost realizată procedura anulării permisului de conducere.

În ce privește infracțiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu au fost administrate probe care să susțină refuzul inculpatului de a se deplasa la o unitate medicală în scopul prelevării de probe biologice. Astfel, din declarația martorei E., neaudiată de altfel de către instanța de fond, nu se poate trage nicio concluzie cu privire la conduita imputată inculpatului, iar în privința procesului-verbal întocmit de organele de poliție la data de 12.11.2015, acesta constituie un act de sesizare, iar nu un mijloc de probă, invocându-se în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 198 din 2016.

În ce privește probatoriul administrat în faza apelului, la termenul din 3.10.2019 Înalta Curte a procedat la audierea inculpatului, luând act de manifestarea sa de voință de a da o nouă declarație în fața instanței de apel, precum și la audierea martorei E., la termenul din 21.05.2020.

De asemenea, a fost depusă la dosar dispoziția șefului Brigăzii Rutiere din cadrul D.G.P.M.B. nr. x din 15.02.2016 prin care s-a dispus anularea permisului de conducere al inculpatului A..

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a probatoriului aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că apelul este nefondat.

În ce privește infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., este de reținut că în declarația dată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, inculpatul A. a recunoscut săvârșirea faptelor, în materialitatea lor, în sensul că a condus în mod repetat autoturismul pe drumurile publice fără a avea permis de conducere, în perioada 29.03.2013 - iulie 2015, în realitate ultimul act material fiind cel din 12.11.2015.

Inculpatul a încercat să explice această conduită prin interpretarea pe care el a dat-o dispozițiilor legale, întrucât a considerat că exercitarea dreptului de a conduce este independentă de deținerea permisului de conducere, în materialitatea lui și că nu există nicio dispoziție legală în baza căreia suspendarea acestui drept este prelungită până la soluționarea dosarului penal, în condițiile în care beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Această apărare a inculpatului nu poate fi primită, cel puțin din trei considerente.

În primul rând, instanța de apel reține că inculpatul nu este doar un conducător auto cu experiență (a dobândit permisul de conducere pentru prima dată la 16.10.2003, iar pentru a doua oară la 21.12.2016, după ce cel dintâi a fost anulat), ci și absolvent al Facultății de Drept, exercitând profesia de avocat, astfel încât în cazul său există o prezumție absolută nu doar că știe conținutul dispozițiilor legale în materia circulației pe drumurile publice, ci și că are pregătirea necesară pentru a le interpreta în litera și spiritul lor.

În al doilea rând, este de observat că, anterior trimiterii sale în judecată pentru faptele cercetate în prezenta cauză prin rechizitoriile nr. x emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și nr. x/P/2015 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, inculpatul A. a mai fost trimis în judecată în alte două cauze, pentru fapte similare, pentru care a fost condamnat prin hotărâri judecătorești rămase definitive (Sentința penală nr. 362/2014 a Curții de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 13 din 16.01.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Sentința penală nr. 33/2015 a Curții de Apel Ploiești, rămasă definitivă prin neapelare la 27.05.2015).

Or, chiar dacă s-ar accepta ideea că inculpatul a comis faptele, bazându-se pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale, este de reținut că el a perseverat în săvârșirea acestora și după rămânerea definitivă a hotărârilor menționate anterior (a se vedea actele materiale din 20.01.2015, 25.06.2015 și 12.11.2015), deși prin soluțiile de condamnare dispuse în respectivele cauze, instanțele învestite cu soluționarea lor au infirmat această interpretare.

În al treilea rând, pe fondul apărărilor formulate de inculpat, Înalta Curte reține că O.U.G. nr. 195/2002 reglementează cu claritate condițiile în care se reține și se restituie un permis de conducere.

Astfel, conform art. 111 alin. (1) lit. b) din această ordonanță, permisul se reține în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile contra siguranței circulației pe drumurile publice enumerate, între care și cea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană căreia i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

Într-o asemenea ipoteză, conform art. 111 alin. (2) și (3) din aceeași ordonanță, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulație, iar potrivit art. 97 alin. (3), perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul se consideră suspendare, conform art. 96 alin. (2) lit. b).

În cazul în care permisul de conducere a fost reținut pentru săvârșirea unei infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice, iar persoana în cauză a fost trimisă în judecată, restituirea acestuia se poate face numai în baza hotărârii judecătorești definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului, conform art. 113 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002.

Sintetizând aceste dispoziții legale, rezultă că:

- săvârșirea uneia dintre infracțiunile contra siguranței circulației pe drumurile publice enumerate în art. 111 lit. b) din O.U.G. nr. 95/2002, între care și cea prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. atrage după sine reținerea permisului de conducere;

- într-o asemenea ipoteză, titularul permisului nu mai poate conduce un vehicul pe drumurile publice, întrucât dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulație;

- perioada în care titularul permisului nu are drept de circulație (de a conduce un vehicul pe drumurile publice) se consideră perioadă de suspendare a acestui drept, ceea ce înseamnă că, în cazul în care va continua să conducă, persoana în cauză va săvârși o nouă infracțiune prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.;

- titularul permisului va recăpăta dreptul de a conduce un vehicul pe drumurile publice doar atunci când i se va restitui permisul, după obținerea unei soluții definitive de achitare pentru infracțiunea pentru care a fost cercetat și trimis în judecată.

Cu alte cuvinte, persoana care conduce pe drumurile publice un vehicul, deși acest drept i-a fost suspendat, nu-l mai poate exercita până la soluționarea cauzei penale, fie printr-o soluție favorabilă în faza de urmărire penală, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă de achitare.

De asemenea, în măsura în care va încălca această interdicție și va conduce în continuare vehicule pe drumurile publice, va săvârși o nouă infracțiune prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., iar într-o asemenea ipoteză suspendarea dreptului de a conduce se va prelungi, prin efectul dispozițiilor legale sus-arătate, până la soluționarea noului dosar penal astfel constituit.

Aceasta înseamnă că, în situația în care titularul permisului de conducere, încalcă în mod succesiv interdicția de a conduce un vehicul pe drumurile publice, cum este cazul în speță, acesta își va redobândi acest drept numai după soluționarea favorabilă a tuturor dosarelor penale deschise anterior pentru fapte similare, respectiv prin obținerea unor soluții de achitare, rămase definitive.

Or, în speță, inculpatul A., deși avea permisul de conducere reținut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., a continuat să conducă în mod repetat autoturismul pe drumurile publice, la datele reținute în cele două acte de sesizare, fapt pe care de altfel nici nu l-a contestat, fără a mai aștepta soluționarea dosarelor penale deschise pentru toate faptele comise anterior, conduită care întrunește condițiile de tipicitate ale unei infracțiuni prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. în formă continuată.

În ce privește solicitarea inculpatului, cuprinsă în motivele de apel, de recalculare a pedepsei și eliminare a stării de recidivă, aceasta nu poate fi primită, pentru mai multe considerente.

Astfel, este de observat mai întâi că o asemenea solicitare nu a făcut obiectul analizei instanței de fond, ci a fost formulată direct în faza apelului, în condițiile în care apărările inculpatului în fața primei instanțe au pus în discuție doar vinovăția sa. În aceste condiții, solicitarea inculpatului nu este o veritabilă critică asupra hotărârii instanței de fond, ci o cerere nouă, formulată pentru prima dată în fața instanței de control judiciar.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că, spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 335 alin. (2) C. proc. pen. 1968], legea procesual penală în vigoare nu mai permite extinderea acțiunii penale în cursul judecății pentru alte acte materiale care intră în conținutul aceleași infracțiuni continuate, în situația în care, cu privire la unele dintre acestea, s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, cum se solicită în speță, prin raportare la activitatea infracțională pentru care inculpatul A. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 362/2014 a Curții de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 13 din 16.01.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Sentința penală nr. 33/2015 a Curții de Apel Ploiești, rămasă definitivă prin neapelare la 27.05.2015.

Prin urmare, lipsind cadrul procesual, solicitarea inculpatului nu poate fi analizată de către instanța de apel, ci doar în condițiile art. 585 C. proc. pen., adică în faza de executare a hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia.

În al treilea rând, deși susține că suntem în prezența unei infracțiuni unice în formă continuată, al cărei prim act material a fost comis la data de 29.03.2013, iar ultimul a fost săvârșit la 12.11.2015, inculpatul face abstracție de împrejurarea că o parte dintre fapte (comise la 20.01.2015, 25.06.2015 și 12.11.2015), care fac obiectul judecății în prezenta cauză, au fost comise după rămânerea definitivă a celor două hotărâri judecătorești menționate anterior, iar primul rechizitoriu a fost întocmit la 13.06.2014.

În ce privește neîntrunirea condițiilor de tipicitate pentru aceste din urmă acte materiale, datorate împrejurării că, deși hotărârile de condamnare au rămas definitive în anul 2015, permisul de conducere a fost anulat efectiv abia la 15.02.2016, așadar ulterior comiterii celor trei fapte, critica inculpatului este de asemenea neîntemeiată.

Astfel, este de observat că inculpatul A. a fost trimis în judecată în prezenta cauză pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., iar acuzațiile aduse acestuia au avut în vedere împrejurarea că, în perioada noiembrie 2013- noiembrie 2015, a condus un autoturism pe drumurile publice având dreptul de a conduce suspendat.

În aceste condiții, împrejurarea că ulterior, pe parcursul judecății, inculpatului i-a fost anulat permisul de conducere, ca urmare a rămânerii definitive a celor două hotărâri judecătorești de condamnare pentru fapte similare, este lipsită de relevanță, căci analiza acuzațiilor din prezenta cauză se raportează la o situație premisă diferită (suspendarea dreptului de a conduce, iar nu anularea permisului de conducere).

Or, așa cum rezultă din actele dosarului, la data la care inculpatul a comis fiecare dintre cele șapte acte materiale deduse judecății în prezenta cauză, acesta avea suspendat dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prin raportare la toate celelalte acte materiale comise anterior.

În cazul particular al celor trei acte materiale săvârșite în anul 2015, chiar dacă pentru o parte din activitatea infracțională intervenise o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, suspendarea dreptului de a conduce se raportează la celelalte acte patru materiale, săvârșite în perioada 28.11.2013 - 7.06.2014, care fac obiectul judecății în prezenta cauză și pentru care, în mod evident, nu fusese pronunțată încă o hotărâre definitivă.

Or, potrivit celor expuse anterior, în cazul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. ori a unui act material ce intră în conținutul unei asemenea infracțiuni în formă continuată, permisul este reținut, iar persoana în cauză nu mai are dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice până la soluționarea cauzei penale, perioadă care, conform art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, se consideră perioadă de suspendare a dreptului de a conduce.

Astfel, în condițiile menționate anterior, fiecare act material de conducere a unui vehicul pe drumurile publice având dreptul de a conduce suspendat a constituit situația premisă pentru următoarea faptă penală similară, situație în care, inclusiv cu privire la actele materiale din 20.01.2015, 25.06.2015 și 12.11.2015, faptele comise de inculpatul A. întrunesc condițiile de tipicitate ale infracțiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

În ce privește infracțiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de m