ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 2 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 129 din 12 mai 2025 pronunțată de Judecătoria Mizil s-au hotărât următoarele:

În baza art. 337 alin. (1) C. pen., raportat la art. 396 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă "de un an și 1 (unu) an închisoare" cu executare pentru săvârșirea infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice (faptă din 5 iulie 2020).

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen. s-a aplicat inculpatului, ca pedeapsa complementară, interzicerea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o functie publică care implică exercițiul autorității de stat și de a conduce vehicule din categoria B, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a sentinței.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție publică care implică exercițiul autorității de stat și de a conduce vehicule din categoria B, pe durata executării pedepsei principale a închisorii.

În temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în faza urmăririi penale și a cercetării judecătorești.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 797 din 4 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 129 din 12 mai 2025 pronunțată de Judecătoria Mizil, s-a desființat, în parte, hotărârea apelată și, în rejudecare:

S-a luat act că menționarea, în încadrarea juridică a faptei deduse judecății și pentru care s-a pronunțat soluția de condamnare, a unui alineat cu nr. 1) al articolului 337 C. pen. este rezultatul unei erori materiale, neîndreptate în procedura reglementată de art. 278 C. proc. pen.

S-a luat act că modalitatea în care este exprimată pedeapsa principală aplicată pentru infracțiunea dedusă judecății, "un an și 1 (unu) an închisoare", este rezultatul unei erori materiale neîndreptate în procedura reglementată de art. 278 C. proc. pen., instanța având în vedere pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 337 C. pen., raportat la art. 396 alin. (2) C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice (la data de 5 iulie 2020).

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a aplicat inculpatului, ca pedeapsa complementară, interzicerea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție publică care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani calculată conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție publică care implică exercițiul autorității de stat, care urmează a se executa conform art. 65 alin. (3) C. pen.

S-a constatat că fapta dedusă judecății în cauză este comisă în termenul de supraveghere al executării pedepsei stabilit prin sentința penală nr. 1449 din 20 iunie 2018 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la data de 9 iulie 2018.

S-a constatat că prin sentința penală nr. 40 din 9 aprilie 2021 pronunțată de Judecătoria Mizil, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1236 din 14 decembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, s-a dispus anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare stabilită prin sentința penală nr. 1449 din 20 iunie 2018 pronunțată de Judecătoria Ploiești.

S-a constatat că infracțiunea dedusă judecății este concurentă cu infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 40 din 9 aprilie 2021 pronunțată de Judecătoria Mizil, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1236 din 14 decembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen. s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante aplicate inculpatului prin sentința penală nr. 40 din 9 aprilie 2021 pronunțată de Judecătoria Mizil, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1236 din 14 decembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 luni închisoare aplicată prin sentința sus-menționată în pedepsele componente de 6 luni și, respectiv, 8 luni închisoare, care au fost repuse în individualitatea lor.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din pedepsele de 6 luni și 8 luni închisoare, respectiv 4 luni și 20 de zile închisoare, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 1 an, 4 luni și 20 de zile închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 45 C. pen. s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsă complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv drepturile de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție publică care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani calculată conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 45 C. pen. s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., și anume, drepturile de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție publică care implică exercițiul autorității de stat.

S-a menținut în rest sentința penală atacată.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelurilor au fost lăsate în sarcina statului.

****

La data de 15 iulie 2025, inculpatul A. a formulat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 797 din 4 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin avocat B..

După efectuarea comunicărilor prev. de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel Ploiești a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul secției penale, la data de 29 iulie 2025, sub nr. x/2021, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeași dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 2 octombrie 2025.

În conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul-asistent desemnat în cauză a întocmit și depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casație.

*****

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A. în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Alineatul (4) al aceluiași text de lege stabilește că, în cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 434 - 438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.

În acest context normativ, procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. la data de 15 iulie 2025 a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., care, raportat la data comunicării către acesta a deciziei din apel (9 iulie 2025), s-a împlinit la data de 11 august 2025 și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Cererea îndeplinește și condiția prevăzută de art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen., fiind formulată de inculpatul A. (prin apărător ales), care a formulat și apel în cauză.

În fine, cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele și prenumele recurentului, domiciliul legal și procesual ales al acestuia și hotărârea care se atacă, deopotrivă, cererea fiind semnată de apărătorul recurentului inculpat.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recurentul inculpat A. și-a întemeiat cererea de recurs în casație pe cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. pen.

În argumentarea acestuia, apărarea recurentului inculpat a arătat, în esență, că instanța de apel nu a respectat dispozițiile privind competența după materie "referitor la modalitatea de îndreptare a erorilor materiale în cursul procesului penal", împrejurare care se răsfrânge în mod direct asupra modului în care a fost soluționată latura penală a cauzei.

În acest sens, a învederat că prin motivele de apel formulate împotriva hotărârii instanței de fond a înțeles să critice, printre altele, condamnarea inculpatului în baza unui text de lege care nu se regăsește în cuprinsul C. pen. român, respectiv art. 337 alin. (1) C. pen. (infracțiunea de refuz sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice), deci, implicit, pentru o faptă neprevăzută de legea penală.

Cu privire la această critică, instanța de control judiciar a reținut următoarele:

"în ceea ce privește menționarea, atât în rechizitoriu, cât și în sentința penală apelată, a incidenței art. 337 alin. (1) C. pen., în condițiile în care articolul 337 din C. pen. nu are mai multe alineate, Curtea reține următoarele: articolul 337 C. pen., având denumirea marginală "Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice", are un singur alineat. Cu toate acestea, nu este uzual a se menționa numărul alineatului, decât atunci când textul de lege are mai multe alineate. Acest aspect nu se constituie într-o piedică la a înțelege încadrarea juridică dată faptei deduse judecății și pentru care s-a pronunțat soluția de condamnare, ci doar într-o chestiune de acuratețe juridică, putându-se aprecia că reprezintă o eroare materială în sensul art. 278 C. proc. pen., neremediată de către organul de urmărire penală și de către prima instanță" .

Același raționament se regăsește și la fila x din hotărârea atacată:

"în ceea ce privește modul în care prima instanță a exprimat pedeapsa aplicată pentru infracțiunea dedusă judecății, "un an si 1 (unu) an închisoare", Curtea apreciază că este vorba tot despre o eroare materială, instanța având în vedere pedeapsa de 1 an închisoare. Nu există nicio rațiune pentru care, dacă instanța ar fi intenționat să aplice o pedeapsă de 2 ani închisoare, să fi apreciat că se impune să prezinte această pedeapsă ca rezultat al adiționării a câte un an închisoare. În plus, instanța nu a avut în vedere aplicarea unei pedepse rezultante, printr-un cumul aritmetic a două pedepse de câte 1 an, acțiunea penală nefiind exercitată în cauză și instanța nefiind învestită sub aspectul a două infracțiuni. De altfel, nici nu se menționează rezultatul, de 2 ani închisoare, al acestei pretinse adiționări."

Competența materială (ratione materiae) este acea formă a competenței determinată de obiectul cauzei penale, adică de fapta care a generat conflictul de drept penal cu privire la care se derulează activități specifice domeniului judiciar, iar nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie influențează negativ înfăptuirea actului de justiție, administrarea justiției și obținerea rezultatelor preconizate.

Or, din lecturarea art. 278 C. proc. pen. (invocat de instanța de apel) se decelează următoarele: erorile materiale se îndreaptă de însăși instanța care a întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu și despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmește, după caz, un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se mențiune și la sfârșitul actului corectat. Prin urmare, legea atribuie exclusiv organului judiciar care a emis actul - în speță, Judecătoria Mizil - competența de a-l remedia.

O îndreptare de eroare materială nu poate veni, însă, să corecteze o eroare esențială a unui act procedural, cum este cazul unei stări de fapt în măsură să constituie obiectul material al unei fapte pentru care o persoană fizică urmează a fi judecată.

În raport cu argumentele prezentate, apărarea a susținut că, tocmai de aceea, este evident că, în speță, instanța de apel a depășit limitele competenței materiale prin modul în care a îndreptat eroarea materială cuprinsă în dispozitivul sentinței penale pronunțate de Judecătoria Mizil, constând în încadrarea juridică greșită a faptei în art. 337 alin. (1) din C. pen., text de lege inexistent întrucât articolul 337 nu este divizat în alineate.

Altfel spus, practic, deși Curtea de Apel Ploiești a observat și a admis existența acestei erori, nu a urmat procedura legală prevăzută expres de art. 278 C. proc. pen., respectiv trimiterea cauzei la instanța care a pronunțat hotărârea, în vederea corectării erorii materiale strecurate în aceasta, ci a procedat, în mod nelegal, la corectarea propriu-zisă a erorii, substituindu-se astfel instanței de fond și încălcând normele privind competența materială.

Această situație ridică probleme semnificative, deoarece art. 278 C. proc. pen. atribuie exclusiv instanței care a emis actul procedural - în acest caz, Judecătoria Mizil - competența de a-și îndrepta erorile materiale. Or, prin preluarea acestei atribuții, Curtea de Apel Ploiești a nesocotit dispozițiile privind competența materială, acțiune care nu doar că subminează legalitatea procesului penal, dar afectează și drepturile fundamentale ale recurentului, în special, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Practic, instanța de control judiciar a acționat ultra vires, întrucât aceasta avea rolul de a verifica legalitatea și temeinicia soluției pronunțate de primei instanțe, iar nu de a prelua atribuții care intrau în sfera de competență materială a acesteia din urmă.

Procedura de îndreptare a unui act procedural este clară: instanța de la care provine actul trebuie să emită un proces-verbal sau o încheiere prin care să îndrepte eroarea, făcând mențiunea corespunzătoare la sfârșitul actului corectat, conform alin. (3) al art. 278 C. proc. pen.. Rolul instanței de apel, în astfel de situații, este limitat la a constata eroarea și a dispune trimiterea cauzei la instanța de fond pentru îndreptare, iar nu de a efectua ea însăși îndreptarea. Tocmai de aceea, lipsa unui act formal de îndreptare - cum ar fi o încheiere emisă de Judecătoria Mizil - plasează soluția de condamnare dispusă în cauză într-o stare de incertitudine juridică, afectând claritatea și previzibilitatea legii penale.

Încălcarea normelor privind competența materială și aplicarea eronată a legii penale au consecințe profunde asupra legalității deciziei penale recurate. În trecut, astfel de abateri erau sancționate cu nulitatea absolută a actului, reflectând gravitatea lor în contextul respectării ordinii și legii penale. Deși actualul C. proc. pen. nu mai prevede explicit nulitatea absolută în astfel de cazuri, principiul fundamental rămâne același: nerespectarea competenței și a legalității incriminării compromite validitatea procesului penal.

De altfel, în speță nu este incidentă o situație care să țină de acuratețe juridică, ci o ingerință nelegală a instanței de control judiciar în competența exclusivă a instanței de fond. Tocmai de aceea, nerespectarea competenței materiale în procedura de îndreptare a erorii materiale conduce inevitabil la vicierea hotărârii pronunțate în apel, întrucât aceasta se întemeiază pe o corectare procedurală efectuată cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor imperative ale legii.

Apărarea a susținut că același raționament se regăsește și în ceea ce privește formularea "un an și 1 (unu) an închisoare", care excedează cu mult limitelor unei simple erori materiale, deoarece generează o incertitudine reală cu privire la cuantumul exact al pedepsei stabilite de prima instanță, incertitudine care, odată menținută prin decizia instanței de apel, se transferă asupra întregii hotărâri definitive.

Practic, instanța de control judiciar a apreciat că și în acest caz este vorba doar despre o eroare materială, în sensul art. 278 C. proc. pen., și că, în realitate, instanța ar fi avut în vedere aplicarea unei pedepse de un an închisoare, motivarea oferită având rolul de a intui în mod nepermis raționamentul subiectiv al judecătorului fondului.

Pentru a putea vorbi însă despre o eroare materială care nu afectează fondul hotărârii este esențial ca aceasta să fie corectată în mod efectiv, explicit, prin procedura legală reglementată de art. 278 C. proc. pen.. În speță, însă, instanța de apel doar a constatat existența presupusei erori, fără a proceda la înlăturarea expresă a formulei neclare din dispozitivul sentinței, astfel încât hotărârea primei instanțe cuprinde, în continuare, mențiunea "un an si 1 (unu) an închisoare". Această omisiune face ca soluția să fie în continuare lipsită de claritate și precizie.

În plus, încălcarea competenței materiale de către Curtea de Apel Ploiești produce efecte și asupra principiului dublului grad de jurisdicție, garanție fundamentală a procesului penal prevăzută de art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în virtutea căreia oricare persoană declarată vinovată de o infracțiune are dreptul de a cere examinarea declarației de vinovăție sau a hotărârii de condamnare de către o jurisdicție superioară.

Or, în speță, intervenția instanței de control judiciar asupra unei erori materiale ce exceda competenței sale materiale, prin raportare la art. 278 C. proc. pen., a transformat instanța de control judiciar într-o instanță de fond sui generis, însă fără respectarea garanțiilor specifice aferente acestui grad de jurisdicție. În aceste condiții, schimbarea de încadrare juridică rezultată din această intervenție a instanței de control judiciar nu mai beneficiază de un veritabil control ierarhic ulterior, iar persoana condamnată este privată de posibilitatea de a solicita verificarea, de către o instanță superioară, în sensul cerut de art. 2 din Protocolul nr. 7, a încadrării juridice a faptei.

Apărarea a mai susținut că un alt argument în susținerea motivului de recurs în casație invocat și care aduce în discuție necompetența materială a Curții de Apel Ploiești este dat de modalitatea în care instanța de control judiciar a înțeles să efectueze procesul de contopire a pedepselor aplicabile inculpatului, respectiv cu încălcarea dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 70/2007 pronunțată în recurs în interesul legii.

Astfel, prin această hotărâre s-a stabilit că: "Instanțele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea care a făcut obiectul judecății cu pedepse aplicate infracțiunilor concurente, pentru care exista o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanță."

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că a considera altfel ar însemna să nu se respecte o dispoziție procedurală expresă referitoare la competență și să fie înlăturată fără temei posibilitatea de a se verifica, pe calea controlului judiciar, individualizarea pedepselor în cadrul operațiunii de contopire a acestora, ceea ce ar fi inadmisibil. Or, în raport cu limitele investirii sale prin căile de atac, instanța de control judiciar, în cadrul exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, este abilitată să analizeze și să dea o nouă apreciere chestiunilor de fapt și de drept, numai în măsura în care ele au format obiectul unei judecăți anterioare, pe fond, pentru că altfel s-ar încălca dreptul părților interesate și al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, instituit prin art. 129 din Constituția României.

Astfel, chiar dacă în rechizitoriul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mizil, la punctul VIII, organul de urmărire penală a făcut trimitere la sentința penală nr. 1449 din 20 iunie 2018 a Judecătoriei Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin neapelare la data de 9 iulie 2018, solicitând în acest sens revocarea amânării pedepsei de 8 luni închisoare aplicată inculpatului prin aceasta, instanța de control judiciar, pentru prima dată, direct în apel, s-a pronunțat asupra unei pedepse aplicate prin altă hotărâre judecătorească, făcând trimitere la o altă hotărâre judecătorească decât cea menționată în rechizitoriu și anume la sentința penală nr. 40 din 9 aprilie 2021 pronunțată de Judecătoria Mizil, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1236 din 14 decembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești.

De altfel, elementul de "noutate" generat de incidența unei alte hotărâri judecătorești decât cea menționată în cuprinsul rechizitoriului a fost semnalat instanței de control judiciar, de către apărătorul recurentului inculpat, chiar la termenul de judecată din 4 iulie 2025. La respectivul termen, apărătorul a învederat instanței faptul că nu a identificat la dosarul cauzei cele două hotărâri judecătorești, cel puțin în legătură cu hotărârea nr. 40 din 9 aprilie 2021 pronunțată de Judecătoria Mizil, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1236 din 14 decembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, făcându-se referire pentru prima dată direct în apel.

Or, această încălcare a statuărilor instanței supreme atrage consecințe și asupra dreptului la apărare garantat de art. 6 par. 3 lit. b) și c) din Convenție, întrucât partea a fost pusă în imposibilitatea de a înțelege natura exactă a acuzației, astfel cum a fost modificată în mod indirect prin îndreptarea erorii materiale, nefiind nici informată, nici audiată, nici pusă în situația de a formula apărări.

În final, apărarea a susținut că se impune a fi avută în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 250 din 16 aprilie 2019, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 377 alin. (4) teza întâi și ale art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluționează fondul cauzei.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă material, respectiv Judecătoria Mizil.

Totodată, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 441 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei penale atacate, până la soluționarea definitivă a recursului în casație, cu impunerea în sarcina recurentului, dacă se consideră necesar, a uneia sau mai multor obligații prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În argumentarea acestei cereri, apărarea a susținut că suspendarea executării pedepsei nu contravine interesului public, ci protejează încrederea în justiție, întrucât permite evitarea executării unei pedepse privative de libertate fundamentate pe o hotărâre judecătorească pronunțată cu încălcarea competenței materiale a instanței de control judiciar.

De altfel, în jurisprudența ei constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază că executarea unei hotărâri penale nu poate prevala asupra respectării garanțiilor fundamentale prevăzute de art. 6 din Convenția.

În raport cu aceste argumente, apărarea a concluzionat că, date fiind circumstanțele particulare ale cauzei, suspendarea executării pedepsei nu reprezintă doar o facultate prevăzută de lege, ci o măsură necesară pentru a se asigura respectarea principiilor care guvernează un proces echitabil, pentru a se preveni producerea unor prejudicii ireparabile și pentru a se permite instanței de recurs în casație să-și exercite rolul de garant al legalității.

*****

Raportat la criteriile de exigență ale condiției de admisibilitate analizate, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că aspectele invocate de recurentul inculpat A. în actualul cadru procesual, care vizează, în esență, pretinsa încălcare, de către instanța de apel, a normelor de competență după materie raportat, pe de o parte, la "modalitatea de îndreptare a erorilor materiale în cursul procesului penal", iar, pe de altă parte, la modalitatea de efectuare a contopirii pedepselor aplicate, cu încălcarea dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 70/2007 pronunțată în recurs în interesul legii, nu se circumscriu, nici măcar formal, cazului de recurs în casație invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.

Potrivit acestui caz de casare, hotărârile sunt supuse casării dacă "în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente".

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat în mod constant că acest caz de recurs în casație este incident numai atunci când judecata s-a desfășurat în fața unei instanțe inferioare celei competente potrivit legii - după materie sau după calitatea persoanei, iar încălcarea dispozițiilor privind competența a intervenit în cursul judecății. Cazul de recurs în casație analizat este echivalent motivului de nulitate absolută ce derivă din nerespectarea competenței materiale sau personale a instanțelor de judecată, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) Cod procedură, și condițiilor corelative în care intervine sancțiunea echivalentă a nulității.

Or, criticile formulate de recurentul A. în sfera cazului de recurs în casație analizat aduc în discuție, în concret, pretinsa încălcare de către instanța superioară, învestită în calea de atac (Curtea de Apel Ploiești), a competenței după materie în raport cu instanța inferioară (Judecătoria Mizil), nefiind, prin urmare, îndeplinită chiar condiția premisă a situației vizate de motivul de recurs în casație invocat.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat anterior, criticile concrete formulate de recurentul inculpat A. în sfera acestui caz de recurs în casație vizează, în primul rând, îndreptarea, de către instanța de apel, cu încălcarea normelor de competență materială, a erorilor materiale strecurate în hotărârea primei instanțe.

Din dispozitivul hotărârii recurate rezultă însă, cu suficientă claritate, că instanța de control judiciar a luat act de faptul că menționarea, în încadrarea juridică a faptei deduse judecății și pentru care s-a pronunțat soluția de condamnare, a unui alineat cu nr. 1) al articolului 337 C. pen. și, respectiv, modalitatea în care este exprimată (în hotărârea primei instanțe) pedeapsa principală aplicată pentru infracțiunea dedusă judecății, "un an și 1 (unu) an închisoare", sunt rezultatul unor erori materiale neîndreptate în procedura reglementată de art. 278 C. proc. pen., neprocedând însă, în mod efectiv, la parcurgerea procedurii de îndreptare a acestora.

În al doilea rând, recurentul inculpat invocă faptul că instanța de apel ar fi procedat la contopirea pedepselor pentru fapte concurente cu încălcarea dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 70/2007 pronunțată în recurs în interesul legii.

Or, aceste critici aduc în discuție, în mod exclusiv, temeinicia hotărârii recurate sub aspectul regimului sancționator aplicat inculpatului raportat la particularitățile cauzei, iar nu aspecte de nerespectare a dispozițiilor referitoare la competența după materie (ratione materiae) sau competența după calitatea persoanei (ratione personae), atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente. Curtea de apel a fost învestită în cauză, ca instanță superioară, cu soluționarea apelurilor declarate inclusiv de procuror, exercitându-și astfel prerogativele legale inerente controlului de legalitate și temeinicie a hotărârii instanței inferioare.

Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 797 din data de 4 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., o va respinge, ca inadmisibilă, soluție în contextul căreia nu va mai proceda la evaluarea cererii de suspendare a executării deciziei recurate, formulate de recurentul inculpat, aceasta fiind superfluă.

Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 797 din data de 4 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2025.