ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 38/2022

Asupra cauzei de față,

În baza actelor dosarului:

I. Prin Decizia penală nr. 453/C din data de 16 decembrie 2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată, contestația declarată de petentul contestator A. împotriva Sentinței penale nr. 1144 din data de 12.10.2021 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/2021.

În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a respins cererea petentului contestator A. de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate privind disp. art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.

S-au reținut în esență următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1144 din 12.10.2021 pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 595 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 4 C. pen. și art. 10 din Legea nr. 241/2005 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de persoana condamnată A.

În ceea ce privește dispozițiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen., instanța a reținut că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat.

De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării (Decizia Curții Constituționale nr. 1470/2011, publicată în M. Of. nr. 853/02.12.2011).

Instanța de fond a mai arătat că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, parag. 61).

Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa.

În cauza de față instanța a arătat că nu există o ipoteză de dezincriminare care să atragă aplicabilitatea art. 4 C. pen. Instanța de fond în considerentele Sentinței nr. 15 din 5.01.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 și instanța de apel, în considerentele Deciziei penale nr. 1049/A din 11.08.2017 au analizat scrisoarea de garanție bancară depusă de inculpatul A. la dosarul cauzei anterior primului termen de judecată, scrisoare care atestă faptul că în situația rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare prin care să se dispună obligarea la plata prejudiciului reținut în cauză, unitatea bancară emitentă va acoperi prejudiciul respectiv. În acest context, Tribunalul a considerat că în speță nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, care prevăd că "În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate". Astfel, cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005 presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiții esențiale, și anume: săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005; acoperirea integrală a pretențiilor părții civile; plata integrală a prejudiciului să fie efectuată în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată. Or, instanța a reținut că în cauză este îndeplinită doar prima condiție, respectiv cea referitoare la săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzută la art. 9 din Legea nr. 241/2005, nefiind îndeplinite condițiile referitoare la plata integrală a prejudiciului și la momentul până la care se poate efectua această plată. În realitate, până la pronunțarea soluției de condamnare în primă instanță, inculpatul A. nu a achitat în mod efectiv nicio sumă către partea civilă, depunerea unei scrisori de garanție bancare nefiind un mod de stingere a obligației și neputând fi asimilată cu acoperirea prejudiciului.

Scrisoarea de garanție bancară nu atestă decât faptul că inculpatul este solvabil și că va acoperi prejudiciul în situația unei hotărâri definitive care să-l oblige în acest sens, însă nu se poate vorbi de o plată integrală și efectivă a prejudiciului care să fi fost realizată până la primul termen de judecată.

Prin urmare, s-a reținut că nu se poate pune problema în prezent a stingerii obligației de plată a prejudiciului, câtă vreme la dosar s-a depus doar o garanție că prejudiciul va fi acoperit în viitor.

În ceea ce privește scrisoarea de garanție bancară emisă la data de 27.09.2021 de B. pentru suma de 10.767.399 RON și depusă în original la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că are aceeași semnificație ca și prima scrisoare de garanție bancară, depusă în cursul judecății pe fond, respectiv aceea de angajament de plată, condiționat de obținerea unei anumite soluții în dosar (în speță, plata este condiționată de admiterea contestației).

De fapt, persoana condamnată încearcă să negocieze cu autoritățile judiciare achitarea prejudiciului, solicitând exonerarea sa de sancțiunea penală (definitivă) în schimbul plății majorării de 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile.

Instanța a arătat că acest document nu îndeplinește cerințele art. 10 din Legea nr. 241/2005 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2001 și nu poate determina aplicabilitatea unei cauze de nepedepsire, promisiunea de plată, condiționată de o soluție favorabilă, nefiind echivalentă cu acoperirea prejudiciului în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.

Așa fiind, instanța a constatat că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen. și nu este aplicabilă nicio ipoteză de dezincriminare prevăzută de art. 4 C. pen.

Împotriva acestei sentințe a formulat contestație petentul A., care a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin aceeași hotărâre, asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor a art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, invocată de contestatorul A., prin apărător ales, Curtea de apel a constatat:

În susținerea excepției, contestatorul a arătat că art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 este neconstituțional prin raportare la dispozițiile art. 15 alin. (2) și ale art. 16 alin. (1) din Constituția României, având în vedere că limitarea temporală a beneficiarilor legii încalcă dispozițiile menționate. A apreciat că solicitarea este admisibilă față de necesitatea asigurării egalității de tratament juridic cu persoanele care au săvârșit faptele de evaziune fiscală în aceeași perioadă cu petentul dar ale căror cauze nu au fost definitiv soluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, iar în măsura în care dispozițiile art. 101 din Legea nr. 241/2005 ar fi aplicabile doar inculpaților ale căror procese penale se află în curs s-ar crea o discriminare, interzisă de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, Curtea de apel a reținut că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 că sesizarea, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerințe.

Instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În cauză, Curtea a fost învestită cu soluționarea unei contestații la executare întemeiată pe dispozițiile care vizează intervenirea unei legi penale mai favorabile, respectiv apariția Legii nr. 55/2021 care introduce art. 101 în Legea nr. 241/2005.

S-a reținut că obiectul sesizării cu excepția vizează așadar o dispoziție din această lege, care prevede că în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare.

Or, această dispoziție prevede explicit care sunt beneficiarii art. 101 din Legea nr. 241/2005, iar printre aceștia nu sunt și cei care sunt deja condamnați definitiv pentru una dintre infracțiunile vizate. Așadar, petentul condamnat definitiv pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu este destinatar al legii (pe de altă parte, acesta - așa cum s-a arătat și în considerentele deciziei prezente - nu a achitat în cursul urmăririi penale sau al judecății, dar nici până în prezent, acest prejudiciu).

Excepția de neconstituționalitate este un mijloc pus la dispoziția părților de către legiuitor, putând fi folosit și de către instanță din oficiu, pentru ca, în măsura în care s-ar aprecia că un text de lege care are legătură cu cauza care se soluționează, ar fi în contradicție cu legea fundamentală, să poată fi înlăturată această neconcordanță. Așadar, scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate este punerea în acord cu Constituția a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță de guvern, dispoziție care este în contradicție cu legea fundamentală. Nu se poate invoca însă prin intermediul unei astfel de excepții modul în care un text de lege este aplicat sau modul în care un text de lege este ca atare prevăzut de legiuitor, aceste aspecte excedând obiectului sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate.

Curtea de apel a constatat că petentul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 101 în Legea nr. 241/2005 pentru că apreciază că textul de lege exclude în mod nejustificat dintre beneficiarii săi condamnații definitiv. Așadar, ceea ce urmărește de fapt este modificarea dispozițiilor legale în sensul dorit, aspect care nu poate fi invocat printr-o excepție de neconstituționalitate.

S-a reținut că textul art. 101 din Legea nr. 241/2005 nu este incident în cauza de față, acesta vizând doar chestiuni care privesc judecata în fond a infracțiunilor vizate, iar invocarea sa în speța de față este una formală, cauza având ca obiect contestație la executare.

În acest context, s-a apreciat că excepția invocată nu vizează de fapt ceea ce se prevede că se poate invoca prin intermediul unei astfel de excepții, astfel încât a respins, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cererea petentului contestator A. de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate privind disp. art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.

II. Analizând recursul declarat cu privire la dispoziție de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005:

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, cererea trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice în cauză. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

În jurisprudență, s-a reținut că o cerere de declarare a unui text neconstituțional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Acesta este și cazul în speță, prima instanță observând, corect, că textul de lege a cărei neconstituționalitate a fost invocată nu se referă la un interes actual, acestea vizând critici referitoare la incidența cauzei de nepedepsire pentru infracțiunile prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, care nu este reglementată de legiuitor și pentru condamnații definitiv.

Textul art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 prevede că în cazul în care prejudiciul produs prin comiterea faptelor de la art. 61, 8 sau 9 nu depășește valoarea de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, iar în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, acesta, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare.

Sub acest aspect, recurentul a susținut că prejudiciul a fost acoperit prin scrisoarea de garanție bancară depusă, banii intrând în patrimoniul statului în 2017, însă aceste apărări au fost verificate de instanțele ordinare, care au analizat instrumentul bancar utilizat de inculpatul A. și au concluzionat că nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Scrisoarea de garanție bancară nu îndeplinește exigențele textului de lege menționat, deoarece, deși atestă faptul că inculpatul este solvabil și că acoperă prejudiciul în situația unei hotărâri definitive care să-l oblige în acest sens, depunerea acesteia reprezintă un mod de stingere a obligației, care este condiționată de un moment viitor.

Prin urmare, nu poate echivala cu o plată integrală și efectivă a prejudiciului care să fi fost realizată până la primul termen de judecată.

Din perspectiva cadrului procesual, chestiunea invocată nu reprezintă o situație intervenită ulterior, care să poată fi examinată în cadrul procedurii reglementate de art. 595 alin. (1) C. proc. pen., a contestației la executare, care presupune intervenirea după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare fie a unei legi ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa.

Totodată, textul art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu ar avea aplicabilitate în cauză, acesta având incidență doar în etapa judecății în fond. De altfel, textul de lege reglementează o cauză de nepedepsire, instituție de drept penal distinctă de cele prevăzute de textul art. 595 alin. (1) C. proc. pen. (dezincriminare sau pedepsire mai ușoară).

Sub acest aspect, în mod corect prima instanță a constatat că petentul condamnat definitiv pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi destinatar al legii, în primul rând pentru că este un beneficiu prevăzut doar în cursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, iar, în al doilea rând, pentru că nu a achitat în cursul urmăririi penale sau al judecății, dar nici până în prezent, prejudiciul produs.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că aspectele de neconstituționalitate invocate reprezintă în realitate critici cu privire la modul de reglementare a unei instituții penale, respectiv a unei cauze de nepedepsire a faptelor incriminate de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, în situația în care în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral.

Având în vedere dispozițiile art. 57 din Constituție, Înalta Curte apreciază că exercitarea dreptului procesual prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu s-a realizat în concordanță și în vederea atingerii scopului pentru care acest drept a fost recunoscut de lege, iar sesizarea Curții Constituționale ar fi nejustificată, astfel cum a apreciat prima instanță.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepția invocată, se solicită constatarea neconstituționalității unei prevederi dintr-o lege, iar nu și atunci când se tinde la modificarea și completarea acesteia, aspect care este de competența exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României.

Or, analizând termenii în care excepția a fost formulată, instanța apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituționale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituțională ar deveni legiuitor pozitiv.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prima instanță a apreciat, în mod corect, ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, prin raportare la condițiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1994, invocarea formală de către contestatorul condamnat A. a textului de lege pretins neconstituțional neimpunând sesizarea instanței de contencios constituțional.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției din Decizia penală nr. 453/C din data de 16 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2021, privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției din Decizia penală nr. 453/C din data de 16 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2021, privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 .

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 ianuarie 2022.

GGC - ED