ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A., reține următoarele:
Prin Sentința penală nr. 213 din data de 01.02.2021 a Judecătoriei Iași, pronunțată în dosarul penal nr. x/2019 în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. și art. 77 lit. a) din C. pen.
S-a constatat că inculpatul A. a fost reținut de la data de 22.10.2019 până la data de 23.10.2019, arestat preventiv de la data de 23.10.2019 până la data de 18.11.2019 și arestat la domiciliu de la data de 18.11.2019 până la data de 07.12.2019.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași.
Prin Decizia penală nr. 466 din data de 20 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală, și pentru cauze cu minori, s-a dispus în baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen. s-a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași împotriva Sentinței penale nr. 213/01.02.2021 pronunțată de Judecătoria Iași în Dosarul nr. x/2019, pe care a desființat-o în parte în latură penală în privința inculpatului A.
S-a înlăturat din sentința penală apelată dispoziția de achitare a inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. și art. 77 lit. a) din C. pen. și rejudecând:
În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă principală de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. și art. 77 lit. a) din C. pen.
În baza art. 67 alin. (1), art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) din C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 4 (patru) ani, exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, exercitarea dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și exercitarea dreptului de a deține, purta și folosi orice categorie de arme.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) din C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, exercitarea dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și exercitarea dreptului de a deține, purta și folosi orice categorie de arme.
În baza art. 104 alin. (2) din C. pen. s-a revocat liberarea condiționată din executarea pedepsei de 12 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 610 din 2012 a Tribunalului București și în baza art. 43 alin. (1) din C. pen. s-a dispus executarea restului de pedeapsă rămas neexecutat de 1112 zile închisoare alături de pedeapsa de 2 ani închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa principală totală de 2 ani și 1112 zile închisoare.
În baza art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reținerii, a arestării preventive și a arestului la domiciliu de la data de 22.10.2019 până la data de 07.12.2019.
Împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 20 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală, și pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casație la data de 11.07.2022 inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen.
Cu privire la incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susținut că instanța de apel nu a făcut nicio referire la acțiunile de instigare presupus săvârșite de acesta, ce s-ar putea circumscrie tipicității obiective a infracțiunii reținute în sarcina sa.
Totodată, pentru a dovedi și lipsa de tipicitate subiectivă a faptei de instigare la săvârșirea infracțiunii de distrugere săvârșită de autorii B., C., D., a redat în cuprinsul cererii de recurs motivarea Curții de Apel Iași referitoare la apelul formulat de Ministerul Public privind pe inculpatul A.
În acest sens, a arătat că deși instanța de apel a reținut că este probat faptul că cei trei executanți fac parte din anturajul apropiat, intim al inculpatului A. și mai mult, din tipul de relație și conversație dintre B. și inculpatul recurent rezultă că aceștia se aflau sub coordonarea, influența și autoritatea acestuia, cunoscut ca lider al E., totuși inculpatul a apreciat că simpla împrejurare că îi cunoaște, că vorbește la telefon sau se întâlnește frecvent cu autorii faptei nu reprezintă acte de instigare la săvârșirea unei infracțiuni.
Totodată, în opinia inculpatului, faptul că a dorit să își dezinstaleze anumite aplicații telefonice, fiind oprit de către polițiști sau negarea relațiilor cu autorii infracțiunii, nu pot reprezenta acte de instigare la săvârșirea infracțiunii de distrugere.
Mai mult, contrar celor susținute de instanța de apel, inculpatul a precizat că existența unui anumit conflict între F. și G. nu pot conduce la presupunerea că inculpatul a săvârșit actele reținute în sarcina sa, mesajele redate la filele x și următoarele din vol. 6 dup, pot întruni eventual elementele de tipicitate ale infracțiunii de amenințare, și nicidecum elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracțiunii de instigare la infracțiunea de distrugere asupra bunurilor aparținând numitului H.
A mai susținut că și în situația în care ar fi real interesul afirmat de către instanță ca să fie incendiată poarta numitului H., chiar dacă dorința unei persoane poate fi imorală, acestea nu sunt prevăzute de legea penală ca acte de instigare.
În opinia inculpatului, existența clară a unui mobil, și anume o eventuală răzbunare față de familia lui H. pentru neluarea de către acesta de măsuri împotriva lui F., deși este o simplă alegație, nu reprezintă acte materiale de instigare săvârșite de inculpat pentru a-i determina pe autori să săvârșească infracțiunea de distrugere.
Cu privire la cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., inculpatul a precizat că instanța de apel, urmare a revocării liberării condiționate din executarea pedepsei închisorii aplicată prin Sentința penală nr. 610/2012 a Tribunalului București, a dispus în mod greșit executarea restului de pedeapsă rămas neexecutat de 1112 zile de închisoare alături de pedeapsa de 2 ani închisoare din decizia penală atacată.
În acest sens, a precizat că la data pronunțării deciziei penale atacate, Tribunalul București a pronunțat în Dosarul nr. x/2021 Sentința penală nr. 1107/F/01.10.2021 și încheierea din 24.05.2021 potrivit cărora: " În baza art. 595 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 6 alin. (1) din C. pen. admite cererea formulată de petentul condamnat A. Reduce pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată petentului condamnat prin Sentința penală nr. 610 din 09.07.2021 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 4013 din 13.12.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, faptă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, la 10 ani închisoare. Reduce pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată petentului condamnat prin aceeași sentință, pentru infracțiunea de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1) art. 209 alin. (1) lit. a), g), i) și alin. (4) din C. pen. din 1968, la 10 ani și 6 luni închisoare. Reduce pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată petentului condamnat prin aceeași sentință pentru infracțiunea de tentativă la trafic internațional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 20 din C. pen. din 1968 raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 la 7 ani și 6 luni închisoare. Menține pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare, aplicată petentului condamnat A. prin Sentința penală nr. 610 din 09.07.2021 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 4013 din 13.12.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) din C. pen. din 1968 pe o durată de 5 ani. Constată că petentul condamnat A. a fost liberat condiționat din executarea pedepsei de 12 ani închisoare, la data de 21.11.2017, cu un rest rămas neexecutat de 1112 zile închisoare."
Prin încheierea din data de 24 mai 2021 a dispus: "În baza art. 278 din C. proc. pen. dispune îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei, dispozitivului și considerentelor Sentinței penale nr. 1107/F din data de 01.10.2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2021 al Tribunalului București privind pe petentul A., în sensul că: - la parag. 3 din minută și din dispozitiv, în loc de "Reduce pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată petentului condamnat prin aceeași sentință, pentru infracțiunea de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1)-(20)9 alin. (1) lit. a), g), i) și alin. (4) din C. pen. din 1968, la 10 ani și 6 luni închisoare" se va menționa "Reduce pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată petentului condamnat prin aceeași sentință, pentru infracțiunea de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1)-(20)9 alin. (1) lit. a), g), i) și alin. (4) din C. pen. din 1968, la 9 ani și 4 luni închisoare". - în cuprinsul considerentelor, în cazurile în care se face referire la fapta menționată mai sus, în loc de "10 ani și 6 luni închisoare" se va menționa "9 ani și 4 luni închisoare."
A apreciat că în raport de această sentință este greșit aplicată pedeapsa de 2 ani și 1112 zile, având în vedere că inculpatul a fost liberat condiționat din executarea pedepsei de 9 ani și 4 luni închisoare, la data de 21.11.2017, astfel încât restul rămas neexecutat nu mai este de 1112 zile închisoare.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație și achitarea inculpatului A.
Prin încheierea din 04 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 20 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală, și pentru cauze cu minori, a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluționării și a acordat termen la data de 15.11.2022.
Prin încheierea menționată s-a admis în principiu cererea de recurs în casație referitor la cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", raportat la susținerile inculpatului care aduc în discuție absența elementului obiectiv propriu infracțiunii analizate, iar din perspectiva motivelor invocate în cererea de recurs în casație, se subsumează motivelor care se circumscriu formal ipotezei în care fapta nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare.
De asemenea, prin aceeași încheiere s-a admis în principiu cererea de recurs în casație cu privire la cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", apreciindu-se că formal criticile invocate se circumscriu acestui caz de casare.
Analizând recursul în casație declarat de recurentul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.
Astfel, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de față, recurentul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/2015, ÎCCJ, secția penală, www.x.ro).
Ca atare, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute.
În cauza pendinte, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele recurentului, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de instigare la distrugere pentru care acesta a fost condamnat, sunt nefondate. În speță, sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestei infracțiuni, astfel cum sunt incriminate de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen.
Recurentul a arătat că, în speță, existența unui conflict între F. și G. nu pot conduce la presupunerea că inculpatul a săvârșit actele reținute în sarcina sa, mesajele redate la filele x și următoarele din vol. 6 dup, putând întruni eventual elementele de tipicitate ale infracțiunii de amenințare și nicidecum elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracțiunii de instigare la infracțiunea de distrugere asupra bunurilor aparținând numitului H. În opinia sa, existența clară a unui mobil, și anume o eventuală răzbunare față de familia lui H. pentru neluarea de către acesta de măsuri împotriva lui F., nu reprezintă acte materiale de instigare săvârșite de inculpat pentru a-i determina pe autori să săvârșească infracțiunea de distrugere. De asemenea, a apreciat că simpla împrejurare că îi cunoaște pe autorii B., C., D., că vorbește la telefon sau se întâlnește frecvent cu autorii faptei nu reprezintă acte de instigare la săvârșirea unei infracțiuni.
În cauza de față, starea de fapt reținută cu titlu definitiv prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen., constă în aceea că în luna septembrie 2019 i-a determinat pe inculpații B., C., D. să distrugă și să degradeze prin incendiere locuința familiei H. din localitatea Dancu, str. x, com. Holboca, jud. Iași, aceștia din urmă, la data de 30.09.2019, ora 01:28, incendiind gardul locuinței folosind un recipient de 5 litri de combustibil și o sursă de aprindere, flacăra propagându-se către unul din imobilele aflate în curte și fiind stinsă ulterior de locatari, punându-se astfel în pericol integritatea fizică a persoanelor și a bunurilor de la adresa respectivă și din vecinătate.
Înalta Curte reține că recurentul inculpat a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen., ce constă în "determinarea unei alte persoane să distrugă, degradeze sau aducă în stare de neîntrebuințare un bun, săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri".
Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de instigare la distrugere, constă în acțiunea de a determina o persoană la săvârșirea uneia dintre următoarele acțiuni alternative: distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc. Prin distrugere se înțelege desființarea, nimicirea, suprimarea, sfărâmarea unui bun. Degradarea unui bun înseamnă deteriorarea acestuia, alterarea sa parțială, adică o schimbare substanțială care face ca bunul să nu mai aibă calitățile și potențialul de utilizare anterior. Aducerea în stare de neîntrebuințare înseamnă a face ca bunul să-și piardă total calitățile inițiale care îi asigurau potențialul de utilizare, bunul devenind complet inutilizabil.
În speță, Înalta Curte constată că fapta inculpatului, astfel cum a fost reținută în cauză, corespunde tiparului abstract al infracțiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen. Elementul material al infracțiunii reținute în sarcina recurentului A. s-a concretizat în determinarea inculpaților B., C., D. să distrugă și să degradeze prin incendiere locuința familiei H. din localitatea Dancu, str. x, com. Holboca, jud. Iași, acțiune urmată de executare, în sensul că la data de 30.09.2019, ora 01:28, inculpații B., C., D. au incendiat gardul locuinței familiei H. folosind un recipient de 5 litri de combustibil și o sursă de aprindere, flacăra propagându-se către unul din imobilele aflate în curte.
Așadar, s-a reținut, pe baza probelor, săvârșirea de către inculpat a unei acțiuni de determinare a inculpaților B., C., D. să distrugă și să degradeze locuința familiei H. din localitatea Dancu, str. x, com. Holboca, jud. Iași, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracțiunii reținute în sarcina acestuia.
De altfel, se constată că este îndeplinită și cerința atașată elementului material, respectiv aceea ca distrugerea prin incendiere să fie de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, impusă de art. 253 alin. (4) din C. pen., urmarea imediată a faptei săvârșite constând în degradarea gardului prin deteriorarea și alterarea acestuia, precum și în punerea în pericol a persoanelor de la adresa respectivă și din vecinătate, creându-se pericolul ca focul să se extindă, imobilele nefiind cuprinse de flăcări datorită intervenției locatarilor care au localizat incendiul.
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în realitate, prin criticile formulate se contestă situația de fapt stabilită de către instanța de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casație pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției inculpatului, solicitându-se reevaluarea materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.
Natura criticilor formulate de recurent țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanța de apel a reținut, pe baza probelor din dosar, existența infracțiunii, sub aspectul laturii obiective și subiective a acesteia.
Totodată, în ceea ce privește limitele examinării recursului în casație conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. s-a reținut în jurisprudență că acest caz de casare nu permite o analiză a mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, instanța de recurs în casație neavând în competența prevăzută de lege administrarea în mod nemijlocit de probe cu privire la faptele reținute de către instanța de apel. Deoarece legea nu prevede competența de a administra probe cu privire la situația de fapt, instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate. În consecință situația de fapt reținută de instanța de apel nu poate fi cenzurată de instanța de recurs în casație (în acest sens este jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019, Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 471/RC din 26 octombrie 2021).
Criticile recurentului referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective ale infracțiunii pentru care a fost condamnat reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispozițiile legii.
Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casație și Justiție în calea extraordinară de atac a recursului în casație este limitată exclusiv în drept. Așadar, statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.
Examinând motivul de recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", Înalta Curte constată că vizează acele situații în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.
Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 610/09.07.2021, pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin Decizia penală nr. 4013 din data de 13.12.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, recurentul a fost condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea 39/2003; la pedeapsa de 12 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 208 alin. (1)-(20)9 alin. (1) lit. a), g), i) și alin. (4) din C. pen. din 1968 și la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la trafic internațional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 20 din C. pen. din 1968 raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și urmare a aplicării dispozițiilor privind concursul de infracțiuni s-a stabilit pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare.
Urmare a aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 6 din C. proc. pen., prin Sentința penală nr. 1107/F din data de 01.10.2021, îndreptată prin încheierea din data de 24.05.2021, s-a redus pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 610 din 09.07.2021 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 4013 din 13.12.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, faptă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, la 10 ani închisoare; s-a redus pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată prin aceeași sentință, pentru infracțiunea de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1)-(20)9 alin. (1) lit. a), g), i) și alin. (4) din C. pen. din 1968, la 9 ani și 4 luni închisoare; s-a redus pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin aceeași sentință pentru infracțiunea de tentativă la trafic internațional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 20 din C. pen. din 1968 raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 la 7 ani și 6 luni închisoare, pedeapsa rezultantă rămânând de 12 ani închisoare.
Potrivit aceleiași sentințe penale se constată că persoana condamnată A. a fost liberată condiționat din executarea pedepsei de 12 ani închisoare, la data de 21.11.2017, cu un rest rămas neexecutat de 1112 zile închisoare. Așadar, susținerea recurentului că ar fi fost liberat condiționat din executarea pedepsei de 9 ani și 4 luni închisoare este neîntemeiată, această pedeapsă fiindu-i aplicată pentru una dintre infracțiunile pentru care a fost condamnat, respectiv cea de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1)-(20)9 alin. (1) lit. a), g), i) și alin. (4) din C. pen. din 1968 și nu constituie pedeapsa rezultantă din care a fost liberat condiționat la data de 21.11.2017.
Incidența instituției revocării liberării condiționate se raportează la restul rămas de executat din pedeapsa rezultantă, nu din pedepsele componente aplicate pentru fiecare infracțiune în parte, astfel încât susținerea recurentului inculpat potrivit căreia, în raport de Sentința penală nr. 1107/F/01.10.2021 a Tribunalului București, acesta a fost liberat condiționat din executarea pedepsei de 9 ani și 4 luni închisoare, la data de 21.11.2017, este contrazisă tocmai de dispozitivul acestei sentințe, unde se menționează că "Menține pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare, aplicată petentului condamnat A. prin Sentința penală nr. 610 din 09.07.2021 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 4013 din 13.12.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) din C. pen. din 1968 pe o durată de 5 ani. Constată că petentul condamnat A. a fost liberat condiționat din executarea pedepsei de 12 ani închisoare, la data de 21.11.2017, cu un rest rămas neexecutat de 1112 zile închisoare."
Conform art. 41 alin. (1) din C. pen. "Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare."
Raportat la aceste dispoziții, infracțiunea de instigare la distrugere pentru care recurentul a fost condamnat prin decizia penală atacată în cauză este săvârșită în stare de recidivă postexecutorie față de hotărârea definitivă de condamnare la pedeapsa de 12 ani închisoare din care recurentul a fost liberat condiționat la data de 21.11.2017 cu un rest rămas neexecutat de 1112 zile închisoare.
Potrivit art. 43 alin. (1) din C. pen. "Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta."
Prin urmare, în mod corect, prin Decizia penală nr. 466 din data de 20 iunie 2022, Curtea de Apel Iași, secția penală, și pentru cauze cu minori a revocat liberarea condiționată din executarea pedepsei de 12 ani închisoare aplicată recurentului prin Sentința penală nr. 610/09.07.2021 și menținută prin Sentința penală nr. 1107/F/01.10.2021, constatând că infracțiunea de instigare la distrugere este săvârșită în stare de recidivă postexecutorie și în aplicarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) din C. pen. a dispus executarea restului de pedeapsă rămas neexecutat de 1112 zile închisoare alături de pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată recurentului prin decizia penală ce face obiectul prezentului recurs în casație, urmând ca recurentul să execute pedeapsa principală totală de 2 ani și 1112 zile închisoare.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 20 iunie 2022 a Curții de Apel Iași, secția penală, și pentru cauze cu minori.
Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 20 iunie 2022 a Curții de Apel Iași, secția penală, și pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.