ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2051/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat anularea Deciziei nr. 20261/13.06.2019 emisă de F.G.A și, totodată, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 RON reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a vătămărilor corporale dobândite de către numita A. în urma accidentului din data de 09.12.2016.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 177 din 10 martie 2020, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare se arată că cererea de chemare în judecată a fost respinsă pe considerentul că termenul de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, este un termen de decădere în interiorul căruia reclamanta trebuia să formuleze cererea în vederea încasării despăgubirii, iar acest termen s-a împlinit la data de 16.06.2017.

Având în vedere că autoturismul cu nr. de înmatriculare x era asigurat cu polița de răspundere civilă auto emisă de către B. S.A., dar și că prin Hotărârea civilă nr. 132 pronunțată de Tribunalul Sibiu în data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă la data de 24.03.2017 prin neapelare, instanța de judecată a admis cererile formulate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, dispunând începerea procedurii falimentului pentru B. S.A., calitatea de debitor al plății despăgubirii a dobândit-o Fondul de Garantare a Asiguraților. Prin dispozițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004 și ale art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este reglementat momentul nașterii dreptului creditorilor de asigurări de a solicita plata despăgubirilor, născându-se astfel dreptul în ceea ce o privește pe A. să solicite contravaloarea prejudiciului moral suferit în cuantum de 200.000 RON.

În ceea ce privește tardivitatea formulării cererii de despăgubire către F.G.A., accidentul rutier s-a petrecut în data de 09.12.2016, fiind arondat spre cercetare Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 2 București, organele de cercetăre fiind Direcția Generală de Poliție a Municipiului București-Brigada Rutieră.

În cauza penală a fost dispusă la data de 10.02.2017 de către organele de cercetare penală efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la A..

Din actele dosarului penal, Raportul de expertiză medico-legală a fost expediat către DGPMB-BR la data de 22.05.2017.

Recurenta arată că până la data de 25.07.2017 a fost în imposibilitatea obiectivă de a realiza cererea de despăgubire întrucât nu avea la dispoziție Raportul de expertiză medico-legală care să ateste numărul de zile de îngrijiri medicale ale victimei și nici alte înscrisuri din care Fondul să rețină a fi întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale ale asiguratului, respectiv vinovatului de producerea accidentului.

De asemenea, recurenta mai susține că nici nu ar fi putut să depună o declarație pe proprie răspundere în sensul susținerii documentelor justificative, așa cum prevede art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind F.G.A. în tezele finale, respectiv în cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor doveditoare, pentru că nici nu a știut care anume documente sunt întocmite în dosarul penal de către organele de cercetare penală și care nu, drept pentru care nu ar fi putut să își asume răspunderea.

După fotocopierea documentelor din data de 25.07.2019, recurenta a procedat în data de 28.07.2017 la avizarea daunei, anexând și toate documentele doveditoare, astfel încât F.G.A. să poată emite o decizie legală, raportat la vătămările acesteia, dar și la mențiunea din Raportul medico-legal referitoare la faptul că leziunile i-au pus în primejdie viața victimei.

Dat fiind cele precizate, având în vedere data la care a fost trimis la dosarul penal Raportul de expertiză medico-legală, dar mai ales răspunsul tardiv al organelor de cercetare penală, care permitea studierea și fotocopierea înscrisurilor din dosar abia la data de 25.07.2017, solicită instanței că constate că a depus cererea de despăgubire în termenul legal de 90 de zile de la data la care a primit înscrisurile necesare avizării.

Termenul de 90 de zile evidențiat în prevederile art. 14 din Legea 213/2015 nu apare ca fiind un termen de decădere, nefiind menționată în nicio prevedere legală anterioară sau posterioară acestui articol vreo sancțiune expresă. Astfel, apreciază din modalitatea în care este redactat articolul că acest termen este unul de recomandare, nefiind sancționată în vreun fel neefectuarea în cele 90 de zile a cererii de plată. Mai mult, având în vedere și imposibilitatea obiectivă de a putea formula cererea, apreciază că Decizia nr. 20261/13.06.2019 este nelegală.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 09.12.2016, numitul C. a condus autovehiculul marca x cu nr. de înmatriculare x pe șos. Electronicii din mun. București, din direcția str. x către str. x, și ajungând la intersecția str. x între Vii, a pierdut controlul volanului și a pătruns pe contrasens, accidentând pe numita A. ce se afla pe trotuarul din dreptul imobilului cu nr. x de pe șos. Electronicii.

Culpa în producerea accidentului i-a revenit lui C., care a condus autoturismul cu nr. de înmatriculare x, asigurat cu polița de răspundere civilă auto emisă de către B. S.A.

Fapta conducătorului auto a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2016 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București.

În urma acestui accident, reclamanta A. a suferit vătămări corporale grave.

Recurenta-reclamantă a fost examinată medico-legal, eliberându-se Raportul de expertiză medico-legală nr. Al/1855/2017, prin care se constată că leziunile traumatice suferite necesită 45 zile de îngrijiri medicale, punându-i acesteia viața în primejdie.

Prin Hotărârea civilă nr. 132 pronunțată de Tribunalul Sibiu în data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă la data de 24.03.2017 prin neapelare, instanța de judecată a admis cererile formulate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, dispunând începerea procedurii falimentului pentru B. S.A.

Prin cererea de plata înregistrata sub nr. x/27.07.2017, transmisă în data de 28.07.2017, fiind înregistrată la FGA la data de 03.08.2017, recurenta-reclamantă a solicitat să fie despăgubită din fondurile FGA cu suma de 200.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a prejudiciului suferit în urma accidentului rutier din 09.12.2016.

Prin Decizia contestată s-a stabilit respingerea cererii de plată întrucât recurenta-reclamantă a depus această cerere după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A. pentru asigurătorul B. S.A..

Înalta Curte reține că, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015: "în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Astfel, articolul 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților reglementează în mod explicit termenul de decădere înăuntrul căruia poate fi depusă o cerere de plată la FGA, și anume:

- teza I a normei juridice în discuție prevede că termenul de decădere de 90 de zile începe de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului - aceasta fiind situația în care dreptul de creanță al creditorului de asigurare s-a născut anterior datei rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a falimentului unei societăți de asigurare;

- teza a II-a a normei juridice în discuție prevede că termenul de decădere de 90 de zile începe să curgă la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii falimentului unui asigurător.

Dreptul de creanță al recurentei-reclamante s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, la 09.12.2016, data accidentului.

Ca urmare, cererea putea fi adresată FGA în termen de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, termen care s-a împlinit la 16.06.2017.

Astfel, termenul de 90 de zile în discuție nu poate fi calificat ca fiind unul de recomandare, ci este unul de decădere, iar neexercitarea dreptului de a cere despăgubirea de la FGA duce la stingerea acestui drept - constituit prin Legea 213/2015- dar nu si la dreptul al despăgubire, care poate fi exercitat împotriva asigurătorului, direct, în procedura de faliment.

Recurenta-reclamantă a formulat cerere de plata înregistrată la FGA sub nr. x/27.07.2017, transmisă la data de 28.07.2017 prin poștă, cu depășirea termenului de 90 de zile mai sus menționat.

Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, apreciază că nu prezintă relevanță apărările în sensul că aceasta a fost în posesia raportului de expertiza medico-legala pe care își întemeiază pretențiile față de FGA abia în 25.07.2017, și că până la acea dată nici nu cunoștea ce documente conține dosarul penal pentru a face declarația pe propria răspundere stabilită de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 177 din 10 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2021.