ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1440/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2018 la data de 22.10.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 15370/19.06.2018 și obligarea pârâtei la achitarea sumei de 1.190 RON, împreună cu dobânda legala calculate de la data de 19 iunie 2018 când a soluționat prin respingere cererea sa de plata, și până la data achitării efective.

În susținerea cererii de chemare în judecată, a arătat că în data de 12 octombrie 2016, autoturismul proprietatea sa, cu număr de înmatriculare x, a fost implicat într-un eveniment rutier, cauzat de culpa conducătorului auto cu număr de înmatriculare x.Conducătorul auto din a cărui culpă a avut loc accidentul avea polița de asigurare la societatea de asigurări B. S.A.. Reclamantul a introdus autoturismul în service și a achitat contravaloarea reparațiilor, în sumă de 1.190 RON, în data de 21 septembrie 2017.

În data de 26 septembrie 2017 a expediat către intimata cererea de despăgubire împreună cu toate înscrisurile justificative.

Prin decizia nr. 15370/19 iunie 2018, comunicată reclamantului prin mail la data de 3 octombrie, intimata a respins cererea sa de despăgubire motivat de faptul ca ar fi depus cererea tardiv, după expirarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului societății de asigurare.

A considerat că soluția intimatei este profund nelegala, susținând că pârâta a interpretat în mod nelegal dispozițiile art. 14 din Legea 213/2015, reținând că ar fi trebuit să depună cererea de despăgubire în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului societății de asigurare B. S.A..

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1347 din 9 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, în parte, formulată de reclamantul A. in contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 15370/19.06.2018 emisă de pârât și a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să soluționeze pe fond cererea reclamantului.

Totodată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON către reclamant.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a promovat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile aduse sentinței recurate, pârâtul a susținut că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu dispozițiile art. 2, 11 și 12 din aceeași lege și cu art. 20 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 13-16 din Norma ASF nr. 16/2015.

A mai susținut recurentul -pârât instanța de fond în mod eronat, a apreciat că procedura de comunicare nu a fost îndeplinită întrucât plicul a fost expediat la o adresă greșită. Or, așa cum rezultă din precizările făcute de către Poșta Română pe plic, nu este vorba despre o adresă greșită ci este vorba despre faptul că petentul nu a înțeles să își ridice corespondența, expirând termenul de păstrare.

Consideră astfel că indiferent de faptul că prezenta cauză se judecă prin raportare la Legea nr. 213/2015, prin analogie la prevederile art. 163 din C. proc. civ., aplicabile și în cauza pendinte, refuzul de primire a corespondenței nu determină o neîndeplinire a procedurii, în speță, de comunicare a contestației.

Cu privire la tardivitatea depunerii cererii de plată, raportat la prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 arată că instanța de fond, în mod eronat, a considerat că nașterea dreptului de creanță a avut loc prin efectuarea plății reparației autovehiculului, însă nu a avut în vedere prevederile art. 1381 din C. civ., potrivit căruia dreptul la reparație se naște din ziua producerii prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, neavând nicio relevanță faptul că reparația a fost achitată ulterior, acest termen curgând de la data efectuării reparației și, implicit, a efectuării plății.

În acest context a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 10 octombrie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 10 martie 2021.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă în prezenta decizie, reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 15370/19 iunie 2018, prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins ca tardivă cererea de plată nr. x/28.09.2017 formulată de reclamant, motivat de faptul că aceasta a fost expediată după data de 16.06.2017 când se împlinea termenul de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului împotriva S.C. B. S.A., pârâtul având în vedere prima teză a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și a art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015 privind Fondul De Garantare a Asiguraților.

Prima instanță nu a validat soluția de respingere ca tardivă a cererii de plată, având în vedere că pârâtul a comunicat decizia nr. 15370/19.06.2018 la o adresă greșită, respectiv la adresa str. x în loc de nr. 2-4 așa cum era corect, situație ce rezultă din tipizatul intitulat "confirmare de primire" de la dosar. Curtea a mai reținut că domiciliul corect al reclamantului era cunoscut pârâtului, la dosarul FGA existând copia cărții de identitate a reclamantului și de asemenea reclamantul indicase adresa corectă în toate cererile adresate FGA.

A în argumentele prezentate in susținerea soluțieiei, instanța a reținut că cererea de plată trimisă pârâtului la data de 26.09.2017 a fost formulată în interiorul termenului de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, potrivit art. 14 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 213/2015 și a art. 20 alin. (1) teza a doua din Norma 16/2015 privind fondul de garantare a asiguraților potrivit cărora "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior." (art. 14 din Legea nr. 213/2015) și respectiv "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanța de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6.

S-a mai reținut că, cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări . . . . . . . . . ." (art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților).

Fiind învestită cu recursul promovat de pârât și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată este rezultatul unei aplicări și interpretări greșite a normelor de drept material și poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că înregistrarea cererii de plată a reclamantului s-a efectuat cu nerespectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Reținând că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată, conform dispozițiilor art. 2545 alin. (2) C. civ., incidente speței.

Contrar susținerilor innțanței de fond, Înalta Curte reține că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, întrucât pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În egală măsură, este de observat că termenul de 90 de zile este un termen de decădere deoarece toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, în lipsa unei derogări.

Așa fiind, față de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanța atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezența unui termen imperativ, iar conform art. 2548 C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării si întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Astfel, este de menționat faptul că, deschiderea procedurii de faliment împotriva B.. S.A. s-a făcut prin Hotărârea intermediara nr. 132 pronunțată la data de 16.02.2017, în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a Civila, devenind definitivă la data de 17.03.2017, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor mai sus menționate.

În prezenta speța, se poate observa faptul că, decizia privind falimentul B.. S.A. a devenit definitivă la data de 17.03.2017, reclamantul înțelegând sa completeze Anexa nr. 6 în data de 25.09.2017 (cf.mențiune cerere de plată) și să depună cererea de plata a despăgubirii la data de 28.09.2017 (cf număr înregistrare FGA), mult peste termenul de 90 zile stabilit de legislație.

Executarea dreptului de creanță al reclamantului a fost posibilă începând cu deschiderea procedurii de faliment împotriva B. în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a Civila, devenind definitivă la data de 17.03.2017, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive, în raport de care reclamantul avea posibilitatea să depună cererea până la data limită de 28. 09. 2017.

În acest context, în mod legal F.G.A. a reținut prin decizia atacată că reclamantul a formulat cererea de plată la data de 26 . 09. 2017 (data poștei), cu depășirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a sentinței pronunațe de Tribunalul Sibiu, secția a II-a Civila privind deschiderea falimentului societății de asigurare, respectiv 17. 03. 03.2017.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță nici aspectele invocate de intimatul -reclamant referitoare la faptul că termenul de 90 zile se calculează de la data la care s-a achitat contravaloarea serviciilor de reparație a autoturismului avariat întrucât, dreptul de creanța se naște la data la care s-a produs un prejudiciu în patrimoniul persoanei păgubite, data producerii evenimentului rutier, respectiv 12.10.2016.

Înalta Curte mai amintește că potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea 213/2015 coroborate cu prevederile art. 17 alin. (1) din Norma 16/2015, "De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul e în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale" (în condițiile Legii nr. 213/2015 completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014").

Prin urmare, din interpretarea sistemică a dispozițiilor Legii 213/2015 (art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13, art. 14 alin. (1) și (2), rezultă că orice creditor de asigurări, astfel cum este definit de Legea nr. 213/2015, trebuie să urmeze o procedură prealabilă, obligatorie, ce presupune notificarea Fondului, cu respectarea termenelor si condițiilor impuse de legea specială, în vederea deschiderii dosarului de daună, respectiv în vederea plătii despăgubirilor, în cazul în care dosarul de daună a fost deja deschis de către societatea de asigurări intrată în insolventă și preluat de Fond.

Dispozițiile legale sunt foarte clare în sensul că cererea de plată trebuie formulată în termen de 90 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, respectiv 17.03.2017, pentru situația în care dreptul de creanță s-a născut anterior acestei date.

Curtea apreciază că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Prin urmare, reclamantul era obligat să depună cererea până la data de 17.03.2017. Or, cererea a fost depusă la 26. 09. 2017, fiind deci tardivă. Întrucât nerespectarea termenului legal instituit pentru exercitarea unui drept atrage decăderea din exercitarea dreptului, în mod corect a fost respinsă cererea de plată, ca tardiv formulată.

Reținând că intimatul - reclamant a căzut în pretenții, Înalta Curte îl va obliga pe aceasta, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata sumei de 200 RON către recurentul -pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată,reprezentând taxa judiciară de timbru.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Din perspectiva celor expuse,cum criticile recurentului se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1347 din 9 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Obligă intimatul - reclamant la plata sumei de 200 RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2021.