ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4757/2021

Ședința publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche la data de 14.11.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată în calitate de pârât, Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 17431 din 26.10.2018 emisă de pârât, prin care i-a fost respinsă cererea de plată pe considerente de tardivitate, precum și obligarea pârâtului să-i soluționeze pe fond cererea de acordare a despăgubirilor constând în daune materiale ocazionate de accidentul de circulație rutieră produs la data de 23.09.2015 în care a fost implicat în calitate de asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

Prin sentința nr. 803 din data de 05 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat Decizia nr. 17431/26.10.2018 emisă de pârât cu privire la soluționarea cererii de despăgubire a reclamantului nr. 45873/18.08.2017 și, în consecință, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să analizeze și să soluționeze pe fond cererea reclamantului A. de acordare a despăgubirilor ocazionate de accidentul de circulație rutieră produs în data de 23.09.2015 în care a fost implicat reclamantul în calitate de asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment. Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată și menținerii deciziei contestate ca fiind temeinică și legală.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susținut, în contextul expunerii pe scurt a soluției primei instanțe, că hotărârea de fond cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei și este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că analiza cererii de plată și a dosarului de daună s-a realizat ținându-se cont de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015, ale căror dispoziții le-a enunțat, precizând că normele menționate impun obligația depunerii cererii de plată la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului, termenul este unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestuia constă în decăderea din dreptul de a obține plata despăgubirilor din disponibilitățile Fondului, cererea de plată fiind astfel respinsă ca tardiv formulată.

A considerat că sancțiunea decăderii este mai gravă decât cea a nulității, întrucât are ca efect stingerea dreptului de a mai săvârși un anumit act de procedură, în speță cererea de plată a reclamantului din data de 18.08.2017 fiind formulată cu depășirea termenului legal.

În contextul evidențierii cadrului normativ incident în materie și a procedurii formulării cererii de plată și a deschiderii dosarului de daună, recurentul-pârât a susținut că nu se poate afirma că Fondul trebuia să verifice un dosar de daună în lipsa învestirii sale în mod legal, deoarece acesta instrumentează dosarele de daună, analizează cererile de plată și înscrisurile anexate acestora în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, cu alte cuvinte ținând seama de normele aplicabile în materie.

Așadar, în îndeplinirea atribuțiilor legale, Comisia Specială din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților a analizat cererea reclamantului de plată, în cadrul ședinței din data de 17.10.2018, dispunând respingerea acesteia ca fiind tardiv formulată, având în vedere că a fost depusă la FGA cu depășirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B. S.A.

În continuare, recurentul-pârât a expus considerente de ordin teoretic referitoare la termenul de decădere prevăzut de Legea nr. 213/2015 și la efectele neîndeplinirii actelor de procedură înăuntrul acestui termen, apreciind că nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la repunerea în termenul de prescripție, deoarece este un termen de decădere de drept material și nu unul de drept procesual.

Pornind de la considerentele teoretice expuse a considerat că este eronat argumentul instanței de fond conform căruia: "dreptul la despăgubire al reclamantului, titularul dreptului de despăgubire în urma accidentului auto, se născuse la data pronunțării instanței de judecată în procesul penal, deci cererea sa de despăgubire trebuia soluționată pe fond..." întrucât reclamantul nu a avut calitate de parte în cadrul dosarului penal, parte civilă fiind C..

A subliniat recurentul că dreptul de creanță al reclamantului A. a luat naștere la data la care a cunoscut paguba și făptuitorul/asigurătorul, deci dreptul de a cere repararea prejudiciului prin acordarea unei despăgubiri a luat naștere la data producerii evenimentului rutier, respectiv la data de 23.09.2015.

În plus, a opinat în sensul că stabilirea vinovăției penale nu constituie o condiție sine qua non pentru antamarea răspunderii civile a persoanei vinovate contravențional de accident, răspunderea subzistând și în situația în care ar fi intervenit una dintre cauzele de înlăturare a răspunderii penale, motivat de faptul că nu este absolut necesar să fie stabilită vinovăția penală pentru ca persoana vinovată să răspundă în temeiul poliței de răspundere civilă auto.

De asemenea, a susținut că și în situația în care reclamantul A. s-ar fi constituit parte civilă în cadrul dosarului penal, rațiunea potrivit căreia se impunea pronunțarea unei sentințe nu prezintă relevanță în situația în care un(o) reclamant/persoană vătămată cunoaște întinderea prejudiciului la data la care se depune constituirea de parte civilă.

A mai arătat recurentul că, din momentul nașterii dreptului de creanță, exercitarea acțiunii în repararea prejudiciului nepatrimonial suferit nu era condiționată de stabilirea întinderii prejudiciului de către un organ judiciar, reclamantul având posibilitatea, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a falimentului B., să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraților în vederea plății despăgubirilor, un asemenea demers fiind suficient în vederea conservării dreptului de plată a despăgubirilor din resursele FGA, la momentul instrumentării dosarului de plată existând posibilitatea completării documentației, conform art. 16 din Legea nr. 213/2015.

Ca urmare, a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere nici prevederile art. 1381 din noul C. civ., care prevăd că "(1) orice prejudiciu dă dreptul la reparație. (2) dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (...)", reținând în mod greșit că termenul de decădere de 90 de zile s-a născut la momentul pronunțării pe fond a sentinței penale din cadrul dosarului nr. x/2017, dată la care analiza dosarului de daună nu era finalizată, întrucât dreptul la despăgubire al reclamantului s-a născut la data producerii evenimentului rutier.

Având în vedere că vătămarea reclamantului s-a produs la momentul producerii evenimentului rutier din data de 23.09.2015, anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B. S.A., recurentul-pârât a considerat că reclamantul avea posibilitatea să depună cererea de plată până la data de 16.06.2017, astfel încât depunerea acesteia la 18.08.2017 s-a făcut cu depășirea termenului legal.

Totodată, a arătat că solicitarea de plată nr. x/18.08.2017 nu a fost făcută în baza vreunui titlu, ci pe cale amiabilă, în raport de producerea evenimentului rutier, reclamantul necomunicând către FGA existența unui dosar penal. În această situație cadrul normativ incident prevede posibilitatea depunerii cererii de plată și a înscrisurilor justificative, iar în imposibilitate de prezentare a înscrisurilor este menționată posibilitatea susținerii acestora printr-o declarație pe propria răspundere, corelativ cu efectuarea verificărilor corespunzătoare de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

În final, recurentul-pârât a subliniat că, potrivit Legii nr. 213/2015 și Normei ASF nr. 16/2015, Fondul nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule, iar potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Totodată, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător.

De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale sale, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Pentru considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii în întregime a acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, menținerii Deciziei FGA nr. 17431 din 26.10.2018 ca legală și temeinică, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată de către intimatul-pârât A. s-a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond. În esență, intimatul a susținut că în mod corect a reținut instanța de fond că dreptul său de despăgubire s-a născut ulterior pronunțării instanței în dosarul penal, astfel încât pârâtul trebuia să-i analizeze pe fond cererea de plată, fiind introdusă într-un termen mai mic de 90 de zile, conform dispozițiilor legale.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatului-reclamant și a reiterat susținerile din cererea de recurs.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Partea a criticat sentința de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, este adevărat că recurentul-pârât a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., însă a făcut-o doar formal, fără să dezvolte critici care se circumscriu acestui motiv de nelegalitate. Prin urmare, se observă că nu a arătat în mod concret care sunt argumentele pe care instanța ar fi trebuit să-și fundamenteze soluția pronunțată, care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei, susținând doar că hotărârea dată de prima instanță cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că instanța de fond nu și-a însușit argumentele pârâtului nu face incident motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunțarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, eventual o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reținută.

Cât privește cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nici acesta nu este fondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit normele de drept aplicabile în speță, sub aspectul reținerii îndeplinirii de către reclamant a obligației de a depune cererea de plată cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs recurentul-pârât a dezvoltat și critici referitoare la titularul dreptului de despăgubire și la interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale ce reglementează scopul și obiectul activității Fondului de Garantare a Asiguraților, din perspectiva obligațiilor asigurătorului aflat în insolvență, afirmând în acest sens, printre altele, că reclamantul A. nu ar fi avut calitate de parte în dosarul penal și că Fondul nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și că nu preia obligațiile acestuia, asumate în urma încheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule.

În acest sens, este de observat că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a analizat pe fond cererea de plată formulată de reclamant, respingând-o ca tardivă, pentru motivul că a fost depusă după împlinirea termenului legal de 90 de zile reglementat în mod expres de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, astfel încât controlul de legalitate al instanței de fond a fost efectuat în aceste limite, aspectele ce țin de fondul cererii de plată excedând cadrului procesual astfel stabilit.

Prin urmare, vor fi înlăturate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților aduse sentinței de fond din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticilor recurentului-pârât formulate din perspectiva interpretării și aplicării eronate a normelor legale ce reglementează termenul de depunere a cererii de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 17431 din 26.10.2018 emisă de pârât, prin care i-a fost respinsă cererea de plată pe considerente de tardivitate, precum și obligarea pârâtului să-i soluționeze pe fond cererea de acordare a despăgubirilor constând în daune materiale ocazionate de accidentul de circulație rutieră produs în data de 23.09.2015 în care a fost implicat în calitate de asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

În fapt, în urma accidentului auto din data de 23.09.2015, în care a fost victimă C., care conducea motociclul reclamantului, a fost deschis dosar penal, fiind trimis în judecată și ulterior condamnat autorul accidentului, și anume D.. Prin sentința penală nr. 109/23.06.2017 a Judecătoriei Carei s-a dispus condamnarea inculpatei pentru vătămarea corporală a persoanei vătămate C.. La data de 18.08.2017, așadar după pronunțarea instanței penale, reclamantul a formulat cererea de despăgubire către FGA, fiind înregistrat dosarul de despăgubiri nr. 45873/18.08.2017, iar cererea de plată respinsă ca tardivă.

Prin sentința nr. 803/05.03.2019, recurată în cauză, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat Decizia nr. 17431/26.10.2018 emisă de pârât cu privire la soluționarea cererii de despăgubire a reclamantului nr. 45873/18.08.2017 și, în consecință, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să analizeze și să soluționeze pe fond cererea reclamantului A. de acordare a despăgubirilor ocazionate de accidentul de circulație rutieră produs în data de 23.09.2015 în care a fost implicat reclamantul în calitate de asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, că în mod greșit a respins pârâtul ca fiind tardivă cererea de acordare a despăgubirilor, considerând că termenul legal de 90 de zile în care se impune depunerea cererii de plată începe să curgă de la data hotărârii judecătorești în materie penală care stabilește vinovăția altui participant la trafic și din culpa căruia reclamantul a suferit un prejudiciu, și nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului S.C. B. S.A.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 alin. (1) al Normei A.S.F. nr. 16/2015, forma în vigoare în perioada de referință, prevede că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (…….)".

În speță este incidentă situația nașterii dreptului de creanță ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, data până la care cererea de despăgubire putea fi introdusă necalculându-se în raport de momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, cum în mod greșit a susținut recurentul-pârât, fiind aplicabilă cealaltă ipoteză reglementată de textul legal enunțat, și anume nașterea dreptului de creanță la data pronunțării hotărârii în materie penală.

Așadar, cum dreptul de creanță s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului și nu anterior cum a susținut pârâtul, se constată că intimatul-reclamant a formulat cererea de despăgubire adresată Fondului înainte de împlinirea termenului de 90 de zile de la momentul pronunțării hotărârii instanței penale de condamnare a persoanei vinovate de producerea accidentului, fiind formulată, în consecință, cu respectarea legii.

Sub acest aspect este important a se aminti că procesul penal are prioritate la stabilirea răspunderii juridice a persoanelor culpabile de producerea accidentului, în contextul în care atrage și răspunderea penală, iar dreptul la despăgubire al reclamantului, titular al dreptului de despăgubire în urma accidentului rutier, ia naștere la data pronunțării hotărârii penale prin care se stabilește persoana vinovată de producerea evenimentului asigurat.

Ca urmare, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât în sensul că stabilirea vinovăției penale nu constituie o condiție sine qua non pentru antamarea răspunderii civile a persoanei vinovate contravențional de accident.

În cauză, intimatul-reclamant a depus cererea de despăgubire din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților la data de 18.08.2017, după pronunțarea hotărârii în materie penală prin care s-a stabilit vinovăția altui participant la trafic și din culpa căruia a suferit un prejudiciu, formulând-o astfel cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, aspect sesizat în mod corect de către instanța de fond, care, pe acest considerent, a admis acțiunea reclamantului, a anulat Decizia nr. 17431 din 26.10.2018 emisă de pârât și l-a obligat pe acesta să analizeze și să soluționeze pe fond cererea de plată.

De asemenea, nu pot fi primite alegațiile recurentului-pârât conform cărora reclamantul nu trebuia să aștepte soluționarea dosarului penal din moment ce, în situația imposibilității depunerii înscrisurilor justificative odată cu solicitarea de plată, legea prevede că acestea pot fi susținute printr-o declarație pe propria răspundere, corelativ cu efectuarea verificărilor corespunzătoare de către Fond, deoarece acest aspect nu are relevanță în aprecierea termenului de depunere a cererii de plată, care începe să curgă, astfel cum s-a arătat, din momentul nașterii dreptului de creanță, în speță de la data pronunțării hotărârii penale.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, și anume Decizia nr. 17431 din data de 26.10.2018, prima instanță reținând în mod corect că reclamantul a depus cererea de plată cu respectarea termenului legal, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost temeinic motivată și dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 803 din 05 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2021.