ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5346/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 12.11.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 24741/27.10.2020, emise de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Reclamanta a solicitat, în principal, să se constate lipsa unui termen imperativ de depunere a cererii de plată; într-un prim subsidiar, să se constate faptul că până la data de 15.06.2020 dreptul A. S.A. la recuperarea creanței nu a curs, și, în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. S.A. în formularea cererii de plată Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pe fondul cauzei, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 24741/27.10.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.005,55 RON, reprezentând despăgubirea achitată de A. S.A. către asiguratul său, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1194 din 13 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins contestația formulată de reclamanta A. S.A., împotriva deciziei nr. 24741/27.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1194 din 13 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii și obligării intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că în mod nelegal FGA a respins ca tardivă cererea de plată, deși termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015 nu este un termen imperativ, iar, raportat la conduita FGA, de respingere a cererilor de plată atunci când se atingea plafonul maxim de 450.000 RON, termenul nici nu începuse să curgă până la publicarea în Monitorul Oficial al Deciziei nr. 29/2020.

Susține că hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reținând în mod eronat că termenul de 90 de zile prevăzut de acest text de lege s-a împlinit la data de 16.06.2017, în condițiile în care dreptul de regres pentru creanța de asigurare din speță s-a născut la data de 17.03.2017.

Arată că, față de modul în care FGA a soluționat cererile de plată formulate de asigurători, în sensul respingerii acestora de plano dacă se depășea plafonul de 450.000 RON, este evident că nu de la momentul la care s-a născut dreptul de regres urmează să curgă cele 90 de zile, ci odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 29/2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept, când FGA a înțeles că modul în care acesta soluționa cererile de plată nu era cel corect, așa încât abia de la acest moment s-a născut dreptul de regres, respectiv odată cu clarificarea noțiunilor de creanță de asigurare și creditor de asigurare.

Precizează că instanța de fond a omis să rețină că FGA, anterior pronunțării de către ÎCCJ a Deciziei nr. 29/2020, respingea automat cererile de plată formulate de asigurătorii care depășiseră plafonul de 450.000 RON.

Consideră că în acest mod a fost încălcat art. 2547 C. civ., potrivit căruia:

"Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție."

Precizează că deși instanța a reținut că legea nu prevede în mod expres sancțiunea ce intervine în cazul depășirii termenului, ulterior a constatat că termenul de 90 de zile este un termen imperativ și de decădere și că "toate argumentele reclamantei grefate pe ipoteza că în discuție ar fi un termen de prescripție și pe incidența art. 2532 pct. 5 C. civ. apar ca nefiind pertinente", ceea ce contravine art. 2547 C. civ.

Apreciază că în acest context devin aplicabile dispozițiile art. 2532 pct. 5 C. civ., potrivit cărora prescripția nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, se suspendă, cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia.

Astfel, întrucât FGA respingea de plano toate cererile de plată, fără a fi analizate pe fond, pentru atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, este evident că împotriva sa nu putea curge termenul de 90 de zile, termen de prescripție, întrucât FGA, cu rea-credință, ascundea existența datoriei, prin respingerea de plano a cererilor de plată.

Arată că o astfel de conduită nu poate fi validată, întrucât termenul de 90 de zile este un termen de prescripție ce a fost suspendat, ca urmare a conduitei FGA, astfel că se impunea admiterea cererii de repunere în termen și admiterea cererii de plată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2210 C. civ.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, având în vedere că cererea de plată a fost formulată cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Mai arată că recurenta-reclamantă nu a indicat niciun temei legal pentru repunerea în termen.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 30 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 15 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 24741/27.10.2020, emise de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin sentința instanței de fond, s-a respins contestația formulată de reclamanta A. S.A., împotriva deciziei nr. 24741/27.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată, instanța reținând în esență, nerespectarea de către reclamantă a termenului prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 la introducerea cererii de plată.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În cauză, se constată că evenimentului asigurat a avut loc la data de 13.07.2016, anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului societății B.

De asemenea, se reține că în privința asigurătorului B., procedura falimentului a fost deschisă prin încheierea nr. 132 din data de 16.02.2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, încheiere care a rămas definitivă, prin neapelare, la data de 17.03.2017.

Prin urmare, cererile de plată pentru creanțele de asigurări născute anterior datei de 17.03.2017 (data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului B.), cum este creanța din speță, puteau fi depuse la Fondul de Garantare a Asiguraților până cel târziu la data de 16.06.2017.

Cu alte cuvinte, cum dreptul de creanță nu s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului, ci anterior, recurentul-reclamant avea la dispoziție, pentru formularea cererii de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, 90 de zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B., respectiv de la data de 17.03.2017, termen care se împlinea la data de 16.06.2017.

Astfel, data până la care cererea de despăgubire putea fi introdusă se calculează în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului, cealaltă ipoteză fiind aplicabilă în ipoteza nașterii dreptului de creanță ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Este nefondată susținerea recurentului-reclamant conform căreia, termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015 nu este un termen imperativ, iar, raportat la conduita FGA, de respingere a cererilor de plată atunci când se atingea plafonul maxim de 450.000 RON, termenul nici nu începuse să curgă până la publicarea în Monitorul Oficial al Deciziei nr. 29/2020.

O asemenea interpretare nu poate fi reținută, fiind în afara cadrului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, textul de lege fiind neechivoc în această privință, în sensul că cererea se adresează Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, cererea nefiind condiționată de alte aspecte, cum ar fi publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 29/2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept, care a interpretat noțiunea de creditor de asigurare.

În consecință, cum recurenta-reclamantă a depus cererea de despăgubire din disponibilitățile Fondului de Garantare al Asiguraților abia la data de 23.12.2019, fiind înregistrată sub nr. x, în mod corect instanța de fond a considerat că aceasta este tardivă, fiind depusă cu depășirea termenului de 90 de zile, stabilit de către legiuitor prin art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aspect sesizat în mod corect și de către intimatul-pârât, care, pe acest considerent, a respins prin Decizia nr. 24741 din 27.10.2020 cererea de plată.

Nefondată este și susținerea recurentei-reclamantei în sensul că termenul de 90 de zile este un termen de prescripție ce a fost suspendat, ca urmare a conduitei FGA, astfel că se impunea admiterea cererii de repunere în termen și admiterea cererii de plată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2210 C. civ.

Astfel, în ceea ce privește natura juridică a termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că acesta este un termen de decădere, iar potrivit art. 2.548 din C. civ. din 2009:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situațiile de excepție, conform textului de lege de mai sus, apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cererea de despăgubire formulată de către recurenta-reclamantă nu a fost formulată în interiorul termenului de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului B., respectiv de la data de 17.03.2017, consecința acestei împrejurări fiind pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1194 din 13 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1194 din 13 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.