ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2740/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată la data de 12.11.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei nr. 24742 din data de 27.10.2020, solicitând să se dispună, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunere a cererii de plată și, într-un prim subsidiar, să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, iar în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraților.

Pe fondul cererii s-a solicitat anularea deciziei contestate ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 1.034,11 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 793 pronunțată la 20 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței mai sus menționate a formulat recurs reclamanta A. S.A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Sub aspectul nemotivării hotărârii primei instanțe, s-a susținut că aceasta nu respectă cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu a fost analizat motivul de nelegalitate a deciziei atacate prezentat în pct. II.1. și la punctul II.2 din contestație, respectiv împrejurarea că termenul de 90 de zile este de recomandare, respectiv de prescripție și că potrivit art. 2532 pct. 5 din C. civ., acesta a fost suspendat până la data de 15.06.2020.

Prima instanță nu a analizat nici repunerea în termen întemeiată pe dispozițiile art. 186 C. proc. civ.

Susține astfel că instanța de apel a respins contestația fără să prezinte motivele respingerii, încălcând astfel exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,astfel că solicită instanței de control judiciar să constate că hotărârea atacată este nula întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În continuare reczrenta formulează critici cu privire la nelegalitatea deciziei și cu privire la natura juridică a termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, susținând că, reglementând procedura de depunere a cererilor de plată la FGA, textul legal indică, într-adevăr, un termen de 90 de zile pentru formularea cererii. Extrem de relevant este faptul că nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA și procedura de plată și.care să impună vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen. Astfel, nu există nicio mențiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă și nu există nicio mențiune cu privire la vreo decădere sau la prescripția dreptului.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancțiune, nici o consecință care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activității FGA. în niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

De altfel, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însăși scopul FGA, așa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și, în aceste condiții, FGA nu ar mai garanta plata despăgubirilor decât pentru un număr extrem de limitat de păgubiți, fapt ce ar induce la o stare de incertitudine și neîncredere pe piața asigurărilor.

În concluzie, susține ca fiind evident că ne aflăm în fașă unui termen de recomandare.

Sub un al doilea aspect, pentru situația în care instanța de judecată nu va reține argumentele anterioare și apreciază că termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de drept substanțial, respectiv de prescripție, recurenta solicită să se constate că acesta nu a curs până la data de 15.06.2020.

Invocând dispozițiile art. 2532 pct. 5 C. proc. civ. recurenta susține că, atâta timp cât debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să își recupereze creanța, dreptul material la acțiune al acestuia nu curge, iar, dacă a început să curgă, se suspendă.

În ceea ce privește prezenta speță, arătă că falimentul B. a intervenit după falimentul societății C. S.A. (în continuare "C."), procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăți.

Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plățile au fost brusc sistate sub pretextul depășirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat și alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur si simplu să mai emită decizii. Aceasta și pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăți de asigurare, cu consecința unei practici neunitare (au existat instanțe care au apre'ciat ca plafonul de 450.000 RON este aplicabil în modalitatea reținută de FGA, în timp ce au existat și instanțe care au considerat greșită această interpretare).

În acest context de incertitudine, având în vedere interpretarea FGA, cât și faptul că pentru societatea B., A. transmisese deja către FGA cereri de plată care însumate depășeau suma de 450.000 RON (suma care depășea acest plafon a fost ulterior respinsă de la plată de către Fondul de Garantare a Asiguraților), pentru a nu efectua cheltuieli care nu puteau fi recuperate, A. nu a mai formulat cererea de plată pentru creanța pe care o dobândise prin subrogație de la asiguratul său.

Ulterior, observând că pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție s-a format dosarul nr. x/2019 care a avut ca obiect sesizarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. a transmis către FGA cererea de plată pentru creanța dobândită de la asiguratul său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a infirmat interpretarea dată de FGA dispozițiilor legale menționate mai sus.

Astfel, se poate observa că FGA, prin modul de interpretare a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, a ascuns A. existența creanței pe care acesta din urma o avea împotriva sa.

Astfel, solicită instanței să constate că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020,

Având în vedere că cererea de plată a fost transmisă FGA anterior acestui moment (în baza practicii stabilite la nivelul Curții de Apel București de unele completuri de judecată), respectiv la data de 23.12.2019, solicită să se constate că cererea A. a fost formulată în termen, iar FGA avea obligația de o analiza pe fond.

Sub un al treilea aspect, pentru situația în care instanța de judecată, trece peste cele arătate la punctele anterioare și apreciază că termenul prevăzut de art. 14 Din Legea nr. 213/2015 este unul de procedură, respectiv de decădere, recurenta solicită să se dispună admiterea cererii de repunere în termen și apreciază că termenul de 15 zile a început să curgă de la publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție.

Or, A. a depus cererea de plată la FGA înainte de acest moment, încurajată de practica anumitor completuri de la Curtea de Apel București care au infirmat modul de interpretare a Legii nr. 213/2015 de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

În ceea ce privește temeinicia pe fond a cererii de plată, arată recurenta că A., în calitate de asigurător CASCO a achitat suma solicitată asiguratului său. Totodată, însă, în temeiul art. 2210 C. civ., A. este îndreptățită să se subroge pentru recuperarea întregii despăgubiri plătite în locul și în dreptul asiguratului său, împotriva celui răspunzător de producerea accidentului.

Or, cum în speța vinovat de producerea accidentului este o persoană asigurată RCA la B., este evident că A. are această creanță împotriva B., creanță pe care, față de falimentul B., FGA este chemat să o achite, relevante pentru dezlegarea pe fond a cererii de plată fiind cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 29/2020, potrivit cărora:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) Ut. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) Ut. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Așadar, având în vedere cete stabilite prin Decizia nr. 29/2020, rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deține o creanță de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii, motiv pentru care solicită instanței de judecată să dispună obligarea FGA la plata sumei de 1.034,11 RON.

În concluzie, solicită admiterea recursului, anularea deciziei atacate și, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 1.034,11 RON reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar, în subsidiar, să se respingă recursul, ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 17.09.2021 s-a fixat primul termen pentru soluționarea recursului la data de 14.02.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, având în vedere că părțile, deși legal citate, nu s-au înfățișat la strigarea cauzei și nici nu au solicitat în scris judecarea în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. a suspendat judecata cauzei pentru lipsa părților.

Termenul de față a fost fixat prin Rezoluția Președintelui Completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului, pentru a se discuta cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de recurenta - reclamantă.

În ședința publică de la acest termen de judecată, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol și, după soluționarea cu prioritate a excepției nulității recursului, invocată de intimatul - pârât, în cadrul întâmpinării, în sensul respingerii acesteia, pentru considerentele arătate în practicaua prezentei hotărâri, luând act de cererea recurentei, de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin raportare la criticile formulate, la apărările din întâmpinare și la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul promovat reclamanta A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

Constată astfel Înalta Curte că, la data de 9.02.2017 a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat casco la societatea reclamantă și autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat RCA la S.C. B.. Vinovăția pentru producerea evenimentului rutier a fost stabilită în sarcina conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x.

La data de 10.12.2019 reclamantul a formulat cerere de despăgubire prin care a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților plata despăgubirii.

Prin Decizia nr. 24742/27.10.2020 pârâtul a respins cererea de plată ca tardiv formulată reținând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015, acesta implinindu-se la data de 16.06.2017.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, și în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA, iar pe fond anularea deciziei contestate 24742/27.10.2020 ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 1.034,11 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea reclamantei, constatându-se că dreptul de creanță al acesteia a luat naștere la momentul nașterii dreptului de regres prin plata despăgubirii, anterior hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Cum cererea de plată a fost înregistrată la pârât la data de 10.12.2019 iar data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. a fost 17.03.2017, aceasta s-a depus cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de prevederile legale.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, constată că, într-o primă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat motivarea insuficientă a hotărârii, în sensul că prima instanță nu analizează motivele de nelegalitate prezentate la pct. II.1 și II.2 din contestație.

Această critică nu poate fi reținută de instanța de control judiciar.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Analizând hotărârea recurată Înalta Curte constată că aceasta respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Contrar susținerilor recurentei- reclamante, Înalta Curte reține că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea, iar cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Ori, în cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În consecință, instanța de control juridiciar constată că hotărârea respectă exigențele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru a fi considerată motivată, în raport și de prevederile art. 6 din Convenția E.D.O și de art. 21 din Constituția României.

Prin urmare și din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul - reclamant este nefondat.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile formulate de recurentă, prin memoriul de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susținând în esență argumente similare celor expuse în fața primei instanțe, în sensul că prima instanță a reținut eronat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare, ori că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care l-a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Aceste critici nu pot fi reținute de către Înalta Curte care constată că soluția instanței de fond este legală, fiind însușită și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Astfel, constată că, potrivit art. 14 din Legea 213/2015, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

De asemenea, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma de aplicare nr. 16/2015 stabilesc: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări. În cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. Declarația pe propria răspundere dată de petent în susținerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilității de depunere a înscrisurilor justificative."

Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesor în drepturi și obligații al asigurătorului B. și nu datorează despăgubiri prin "efectul legii". Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale FGA, obligația fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și, de aceea, plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia.

Pentru legala învestire a Fondului de Garantare a Asiguraților, este necesară o cerere de plată distinctă de cea adresată asigurătorului pentru deschiderea unui dosar de daună. Această condiție este valabilă, în primul rând, în cazul în care dosarul de daună ar fi fost deschis la B. în calitate de asigurător RCA și, cu atât mai mult, în cazul în care un astfel de dosar s-a deschis la asigurătorul Casco, în speță A..

Preluarea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a dosarelor de daună, a evidenței complete a dosarelor de daună, precum și a evidențelor tehnico-operative și contabile (bazele de date, registrele, corespondența, orice document referitor la acestea), conform art. 18 din Norma nr. 16/2015, are ca scop protejarea intereselor asiguraților, a creditorilor de asigurare în general, însă gestionarea acestor evidențe urmărește nu soluționarea automată a cererilor de despăgubire, care se poate face de către FGA numai în baza unei cereri de plată distincte, ci utilizarea lor în procedura de lichidare judiciară, în măsura în care creditorii s-au înscris la masa credală.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În cauză deschiderea procedurii de faliment a societății S.C. B. s-a realizat prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu și a devenit definitivă la data de 17.03.2017.

Dreptul de creanță al reclamantei a luat naștere la data achitării despăgubirii asiguratului său casco, respectiv la data de 09.02.2017, adică anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În aceste condiții, pentru creanțele născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment, cum este și cazul creanței reclamantei, termenul pentru formularea cererilor de plată era de cel mult 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, adică de la data de 17.03.2017, astfel că se împlinea la data de 16.06.2017.

Petenta a transmis cererea de plată în data de 10.12.2019, aceasta fiind înregistrată la FGA în data de 23.12.2019, deci cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de prevederile legale menționate anterior, data transmiterii cererii de plată nefiind contestată de către recurenta - reclamantă.

În speță, este necontestat faptul că reclamanta nu a formulat cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților în termenul legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Cu privire la natura juridică a termenului de 90 de zile instanța nu poate primi susținerile recurentei, care a arătat că acesta este un termen de recomandare și nu unul de decădere. Pentru a stabili natura juridică a termenului Înalta Curte reține că în cazul Legii 213/2015 rațiunea instituirii într-o modalitate imperativă a unui interval de timp de 90 de zile pentru formularea cererii de plată are la bază intenția autorității legiuitoare de a dinamiza procedura de garantare stabilită în sarcina FGA prin stabilirea unui interval maxim de timp în care drepturile creditorilor de asigurări să poată fi exercitate.

Inexistența unei dispoziții exprese în conținutul legii care să stabilească în mod explicit sancțiunea decăderii nu constituie un argument suficient pentru a se considera că acesta este un termen de recomandare, natura termenului fiind dedusă din interpretarea reglementării care îl instituie. Astfel cum reiese din cuprinsul dispozițiilor art. 2524 alin. (2) C. civ., decăderea este acea sancțiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părți.

Formularea supletivă "poate formula" se referă la adresarea unei cereri de plată către Fond, aceasta fiind posibilitatea lăsată la latitudinea creditorului de asigurări, care, însă, în măsura în care înțelege să uzeze de dreptul de a-și recupera creanța pe această cale, este ținut să formuleze respectiva cerere în termenul de 90 de zile prevăzut de lege.

Caracterul imperativ al termenului este confirmat de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 antereferite, care prevăd fără echivoc că cererea de plată trebuie adresată Fondului în "maximum 90 de zile".

Faptul că legea nu prevede în mod expres sancțiunea ce intervine în cazul depășirii termenului nu înseamnă că o atare neconformare este lipsită de urmări pentru cel în cauză și nu este, așadar, un argument pentru a considera că este vorba despre un termen de recomandare, sancțiunea fiind aceea care derivă din natura juridică a termenului, potrivit regulilor generale de drept în materie de termene. Împrejurarea că instituirea termenului în discuție contribuie la buna organizare a activității Fondului de Garantare a Asiguraților nu exclude calificarea sa ca fiind un termen legal imperativ, iar această calificare nu împiedică atingerea scopului Fondului, de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind, raportat la durata sa, suficient de generos pentru a permite formularea cererii de plată și a o transmite însoțită de documentele necesare.

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului de valorificare a creanței de asigurare împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților (art. 2545 alin. (2) C. civ.).

Termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Fiind astfel stabilită natură juridică a termenului, care este un termen de decădere, toate argumentele recurentei-reclamante grefate pe ipoteza că în discuție ar fi un termen de prescripție și pe incidența art. 2532 pct. 5 C. civ. apar ca nefiind pertinente, termenul analizat nevizând dreptul la acțiune în fața instanței de judecată și termenul de prescripție extinctivă aferent, ci respectarea de către persoana interesată a unui termen de decădere legal din dreptul substanțial în legătură cu valorificarea pretinsului său drept de creanță față de o instituție publică în procedura desfășurată direct cu aceasta.

Instanța constată astfel că, în raport de prevederile legale menționate, cererea de plată depusă la data de 10.12.2019 a fost formulată cu depășirea termenului de 90 de zile astfel că, în mod corect pârâtul a reținut tardivitatea acesteia.

În raport de această calificare a termenului de 90 de zile instanța constată și lipsa de fundament a susținerilor recurentei privind repunerea în termen. Spre deosebire de termenele de prescripție extinctivă, termenele de decădere de drept substanțial sunt mai riguroase, nefiind susceptibile de repunere în termen. În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termen, întrucât aceste dispoziții privesc exclusiv termenele procedurale nu și termenele de decădere de drept substanțial, cum este cazul termenului de 90 de zile stabilit de prevederile Legii 213/2015. În subsidiar, chiar dacă s-ar considera că sunt incidente prevederile art. 186, Înalta Curte apreciază că argumentele invocate de recurentă nu constituie elemente care să justifice admiterea cererii de repunere în termen. Astfel, recurenta a înțeles să nu formuleze cereri de plată după atingerea plafonului de 450000 RON, achiesând implicit la opinia FGA potrivit căreia această sumă se stabilește în raport de asigurator. Or, o astfel de opțiune nu are natura unui caz excepțional temeinic justificat care să determine admiterea cererii de repunere în termen. Conduita reclamantei nu poate fi considerată ca fiind imputabilă pârâtului, nefiind vorba de o împiedicare culpabilă din partea debitorului așa cum pretinde eronat recurenta.

Prin urmare, fiind în prezența unui termen substanțial de decădere ce nu a fost respectat de reclamantă, împrejurarea că interpretarea dată Legii nr. 213/2015 de către Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la respectarea plafonului de 450.000 RON/creditor de asigurare, invalidată ulterior prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a creat o situație de incertitudine ce a descurajat societățile de asigurare să își exercite drepturile nu prezintă relevanță în contextul în care legea nu prevede posibilitatea unei eventuale repuneri în termen.

Astfel cum a susținut și recurenta, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar, câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de recurentă cu privire la faptul că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020.

În ceea ce privește referirile recurentei la Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, Înalta Curte constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului.

Astfel cum s-a reținut anterior, față de exprimarea legiuitorului din cuprinsul acestui text de lege, este vorba despre un termen imperativ, de decădere, iar nu unul de recomandare, așa cum susține recurenta-reclamantă.

Prin urmare, reținând că decizia ce face obiectul litigiului a fost emisă de intimatul - pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Cât privește solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.027,94 RON, Înalta Curte reține, ca o primă observație, că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

În speță, recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, astfel cum au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar. Or, prin raportare la modalitatea de soluționare a recursului reclamantei, care va fi respins, ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, având în vedere că este partea care a pierdut procesul.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Astfel, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 793 din 20 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 mai 2023.