ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3036/2024

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 12.11.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 24738/27.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților. Cu titlu prealabil, reclamanta a solicitat, în principal, să se constate lipsa unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, iar, într-un prim subsidiar, să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, și, în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată către Fondul de Garantare a Asiguraților. Pe fondul cauzei, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 24738/27.10.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 837 RON, reprezentând despăgubirea achitată de A. către asiguratul său, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluției instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1275/27.09.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1275/27.09.2021 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prima critică vizează interpretarea eronată de către instanța de fond a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Instanța de fond a reținut că termenul de 90 de zile pentru formularea cererii de plată către FGA a început să curgă de la data nașterii dreptului de regres, respectiv 17.03.2017, și s-a împlinit la 16.06.2017. Recurenta a susținut că această interpretare este nelegală, întrucât, în practică, FGA respingea automat cererile de plată formulate de asigurători care depășiseră plafonul de 450.000 RON, fără a le analiza pe fond. Astfel, dreptul de regres nu putea fi considerat efectiv născut, iar termenul nu putea începe să curgă. Numai odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a clarificat noțiunile de "creanță de asigurare" și "creditor de asigurare", recurenta a dobândit efectiv dreptul de a formula cererea de plată și de a primi o soluție favorabilă. Prin urmare, termenul de 90 de zile nu putea fi considerat decăzut anterior acestei decizii, iar interpretarea instanței lipsește de efecte juridice atât dispozițiile legale incidente, cât și considerentele deciziei menționate. A doua critică privește încălcarea art. 2547 din C. civ.. Potrivit acestui articol, în lipsa unei prevederi legale sau convenționale care să stabilească în mod neîndoielnic natura de decădere a unui termen, se aplică regulile de la prescripție. Instanța de fond, deși a reținut că legea nu prevede expres sancțiunea în caz de depășire a termenului, a calificat totuși termenul de 90 de zile ca fiind unul de decădere. Recurenta a considerat că această concluzie contravine dispozițiilor art. 2547 C. civ., întrucât natura termenului nu rezultă clar și lipsa unei sancțiuni exprese impune aplicarea regulilor de prescripție. În acest sens, devin incidente dispozițiile art. 2532 pct. 5 C. civ., conform cărora prescripția nu începe să curgă sau se suspendă dacă debitorul, cu rea-credință, ascunde creditorului existența sau exigibilitatea datoriei. În speță, FGA a respins de plano cererile recurentei, fără analiză pe fond, invocând plafonul maxim admis, ceea ce echivalează cu o ascundere deliberată a datoriei și justifică suspendarea cursului prescripției. A treia critică se referă la aplicarea greșită a art. 186 din C. proc. civ.. Instanța de fond a respins cererea de repunere în termen formulată de recurenta A., motivând că aceasta este admisibilă doar în cazul termenelor procedurale, iar termenul de 90 de zile ar fi unul de decădere. Recurenta a susținut că, având în vedere argumentele anterioare privind natura juridică a termenului, acesta trebuie calificat ca termen de prescripție, nu de decădere. În consecință, cererea de repunere în termen era admisibilă, iar instanța de fond trebuia să constate că cererea de plată a fost formulată în termenul legal, cu consecința admiterii acesteia, întrucât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2210 C. civ. În concluzie, recurenta solicită casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și a tuturor dispozițiilor legale invocate în cererea de recurs.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Deciziei nr. 24738/27.10.2020 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins ca tardivă cererea de plată formulată de reclamant, motivat de faptul că aceasta a fost depusă după împlinirea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că dreptul de regres al asiguratorului pentru creanța de asigurare s-a născut la data de 17.03.2017 și s-a împlinit la data de 16.06.2017. Fiind învestită cu recursul declarat de reclamantă împotriva soluției primei instanțe, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată nu este rezultatul aplicării și interpretării eronate a dispozițiilor de drept material și nu poate fi reformată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Cu privire la natura juridică a termenului prevăzut de lege, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, Înalta Curte reține că acesta este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripție, iar el începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. În cazul de față, având în vedere data producerii incidentului, 13.09.2016, anterioară rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului S.C. B. S.A., 16.02.2017, termenul a început să curgă de la data deschiderii procedurii falimentului, 17.03.2017 și s-a încheiat la data de 16.06.2017. Or, în contextul în care dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 sunt de strictă interpretare, Înalta Curte reține că nu pot fi primite susținerile recurentei conform cărora dreptul său de regres s-a născut la momentul publicării Deciziei nr. 29/2020 în Monitorul Oficial, invocând în acest sens imposibilitatea exercitării efective a dreptului, ca urmare a conduitei Fondului de Garantare a Asiguraților anterior pronunțării acestei decizii. Înalta Curte împărtășește opinia instanței de fond în sensul că hotărârea prealabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate produce efecte juridice asupra unei situații juridice definitiv stinse anterior, prin neexercitarea dreptului de regres în termenul prevăzut de lege și nici nu poate modifica natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea 213/2015. De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei referitoare la incidența în cauză a dispzițiilor art. 2547 și art. 2532 pct. 5 din C. civ. Astfel, contrar alegațiilor recurentei-reclamante, referitoare la natura juridică a termenului prevăzut de lege, așa cum s-a reținut și mai sus, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere. În acest sens a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 680/15.12.2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, publicată în Monitorul Oficial nr. 294 din 07 aprilie 2023: "27. Reglementarea criticată vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea, drept ce este acordat de către legiuitor cu condiția exercitării acestuia într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale". Astfel, Curtea reține că dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile, fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor". 28. Curtea apreciază, astfel, că din perspectiva conținutului său normativ dispoziția criticată este clară, sub aspectul caracterului neechivoc al obiectului reglementării, precisă, sub aspectul soluției legislative alese, și previzibilă, sub aspectul scopului și consecințelor pe care le antrenează. În consecință, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție." De asemenea, Înalta Curte reține că natura juridică a termenului influențează admisibilitatea cererii de repunere în termen. Dacă termenul este de prescripție, repunerea este admisibilă în condițiile art. 2210 C. civ., iar instanța este obligată să analizeze existența unei cauze obiective care a împiedicat exercitarea dreptului. În schimb, calificarea termenului ca fiind de decădere exclude această posibilitate. Prin urmare, respingerea cererii recurentei-reclamante de despăgubiri ca tardivă de către Fondul de Garantare al Asiguraților este legală, astfel că hotărârea instanței de fond care a validat decizia F.G.A. este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.