ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1379/2023

Ședința publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.11.2020, reclamanta A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților contestație împotriva Deciziei F.G.A. nr. 24730/27.10.2020, solicitând în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, iar în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate F.G.A. Pe fond, s-a solicitat anularea deciziei contestate ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 719,59 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 989 din 22 iunie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, subsumat cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esență, că instanța de fond a respins contestația fără să prezinte motivele respingerii, încălcând astfel exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care nu a analizat argumentele cu privire la faptul că termenul de 90 de zile ar fi unul de recomandare, dar nici motivul subsidiar de nelegalitate prin care s-a susținut că acesta este un termen de prescripție iar potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ., acesta a fost suspendat până la data de 15 iunie 2020.

Analizarea acestui motiv de nelegalitate este cu atât mai importantă cu cât potrivit art. 2547 C. civ., "Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție." Așadar, prima instanța trebuia în primul rând să rețină invocarea acestui motiv de nelegalitate, iar apoi să îl analizeze din prisma art. 2547 din același cod. Instanța nu doar că nu a făcut această analiză, însă a ignorat complet acest motiv de nelegalitate a deciziei atacate și a respins contestația.

Criticile subsumate motivului de recurs reglementat la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. au vizat, în esență, aplicarea și interpretarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, în ceea ce privește natura termenului de 90 zile recurenta-reclamantă apreciind că acesta este un termen de recomandare și nu de decădere.

În opinia recurentei, o interpretare diferită ar contrazice chiar scopul Fondului de Asigurare a Asiguraților, așa cum este acesta stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În subsidiar, recurenta a solicitat a se observa că termenul de 90 de zile este unul de prescripție, iar în acest sens a invocat prevederile art. 2547 și ale art. 2532 pct. 5 C. civ., concluzionând că dreptul material la acțiune pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15 iunie 2020, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 29/2020.

Nu în ultimul rând, recurenta a formulat apărări cu privire la termeinicia pe fond a cererii de plată, invocând în acest sens dispozițiile art. 2210 C. civ. și considerentele Deciziei nr. 29/2020.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, solicitâd, în esență, respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta A. S.A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Decizia nr. 24730/27.10.2020 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins ca tardiv formulată cererea de plată înregistrată sub nr. x/23.12.2019.

Fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de reclamantă împotriva soluției de respingere a acțiunii reclamantei, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, iar prima instanță a prezentat motivele reținute în fundamentarea soluției pronunțate, acestea fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut. Pe cale de consecință, nu se poate reține o motivare insuficientă sau contradictorie a sentinței atacate.

De asemenea, trebuie subliniat și faptul că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza B. împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei".

Aceasta înseamnă, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența consolidată a instanței supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză și de conținut, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, iar faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii prin prisma motivului invocat.

În același timp, se observă și faptul că, în concret, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul în care au fost aplicate și interpretate în cauză prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, raportat la natura termenului de 90 de zile, precum și cele ale art. 186 C. proc. civ., aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, se poate cere casarea unei hotărâri care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, la data de 22.11.2016, a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, asigurat Casco la societatea reclamantă și autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat RCA la C. S.A., iar vinovăția pentru producerea evenimentului rutier a fost stabilită în sarcina conducătorului celui de al doilea autovehiculul, conform cererii de constatare amiabilă a accidentului.

Deschiderea procedurii de faliment a societății C. S.A. s-a realizat prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017, în dosarul nr. x/2016, de Tribunalul Sibiu și a devenit definitivă la data de 17.03.2017. În aceste condiții, pentru creanțele născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment, cum este și cazul creanței reclamantei, termenul pentru formularea cererilor de plată era de cel mult 90 de zile astfel că se împlinea la data de 16.06.2017.

Reclamanta a formulat cerere de plată a despăgubirilor în cuantum de 719,59 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii autovehiculului avariat, cererea fiind înregistrată la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/23.12.20219.

Prin Decizia nr. 24730/27.10.2020 pârâtul a respins cererea de plată ca tardiv formulată, reținând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea nr. 213/2015 și Norma A.S.F. nr. 16/2015, soluția fiind confirmată și de prima instanță prin sentința atacată.

Asupra naturii juridice a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reține că, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 stabilește că "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că acest termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraților. Deși legiuitorul nu prevede expres o sancțiune procedurală, nu se poate reține că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăși posibilitatea petentului de a obține recunoașterea dreptului său, petentul fiind, așadar, decăzut din dreptul la despăgubire.

Scopul Fondului de Garantare a Asiguraților poate fi asigurat pe deplin în condițiile în care persoana interesată respectă termenul de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obținerea despăgubirilor și asigurarea celerității soluționării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenționat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur și simplu să nu reglementeze expres un astfel de termen.

Fiind astfel stabilită natură juridică a termenului de 90 de zile, ca fiind un termen de decădere, toate argumentele recurentei-reclamante grefate pe ipoteza că în discuție ar fi un termen de prescripție și pe incidența art. 2532 pct. 5 C. civ. apar ca nefiind pertinente, termenul analizat nevizând dreptul la acțiune în fața instanței de judecată și termenul de prescripție extinctivă aferent, ci respectarea de către persoana interesată a unui termen de decădere legal din dreptul substanțial în legătură cu valorificarea pretinsului său drept de creanță față de o instituție publică în procedura desfășurată direct cu aceasta.

Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că, fiind în prezența unui termen substanțial de decădere ce nu a fost respectat de reclamantă, împrejurarea că interpretarea dată Legii nr. 213/2015 de către Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la respectarea plafonului de 450.000 RON/creditor de asigurare, invalidată ulterior prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a creat o situație de incertitudine ce a descurajat societățile de asigurare să își exercite drepturile, nu prezintă relevanță în contextul în care legea nu prevede posibilitatea unei eventuale repuneri în termen.

În cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme dispozițiile acesteia nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de aceasta cu privire la faptul că dreptul material la acțiune al recurentei pentru recuperarea creanței dobândite prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Prin urmare, reținând că decizia contestată a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, iar sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 989 din 22 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 9 martie 2023.