Decizia nr. 3680/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 411/2021 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.11.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei nr. 24737/27.10.2020, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs. În al doilea subsidiar, s-a solicitat cere repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate F.G.A. S-a solicitat, totodată obligarea intimatului la plata sumei de 4.341 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu cheltuieli de judecată ocazionate.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 411 din 26 martie 2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia, în sensul anulării deciziei atacate și obligarea intimatului la plata sumei de 4341 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 186 C. proc. civ., prin adăugarea la textul de lege a cerinței ca motivul temeinic justificat să fie și excepțional, încălcând astfel principiul legalității, precum și principiul dreptului la apărare. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că instanța de fond a respins contestația fără să prezinte motivele respingerii, încălcând astfel exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care nu a motivat interpretarea privind natura termenului de 90 de zile, nu a răspuns la motivul subsidiar de nelegalitate prin care a susținut că aceste este unul de prescripție, potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ. acesta a fost suspendat până la data de 15 iunie 2020 și, deși a analizat repunerea în termen întemeiată pe dispozițiile art. 186 C. proc. civ., a reținut că nu s-ar fi aflat în situația unui caz excepțional temeinic justificat. Criticile subsumate motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., au vizat, în esență, aplicarea și interpretarea greșită de către prima instanță dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 în ceea ce privește natura termenului de 90 zile, recurenta-reclamantă apreciind că acesta este un termen de recomandare și nu de decădere. În opinia sa, o interpretare contrară ar contrazice chiar scopul Fondului de Asigurare a Asiguraților, așa cum este acesta stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat a se constata că termenul de 90 de zile este unul de prescripție, iar în acest sens a invocat prevederile art. 2547 și ale art. 2532 pct. 5 C. civ., concluzionând că dreptul material la acțiune pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15 iunie 2020, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020. Nu în ultimul rând, recurenta-reclamanta a formulat apărări cu privire la termeinicia pe fond a cererii de plată, invocând în acest sens dispozițiile art. 2210 C. civ. și considerentele Deciziei nr. 29/2020.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În privința motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), se constată că acesta este nefondat. Nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii. Înalta Curte are în vedere art. 7 C. proc. civ., care reglementează principiul legalității în procesul civil, constituie o garanție a desfășurării în condiții optime a mecanismului de înfăptuire a justiției, fiind de natură a exclude arbitrariul și lipsa de previzibilitate. În acest context, instanța de recurs constată că prima instanță a soluționat cauza cu respectarea acestui principiu și, implicit, a dreptului la apărare, în condițiile în care judecătorul fondului a reținut că art. 186 C. proc. civ. nu este aplicabil în speță, iar suplimentar, a întărit această concluzie cu prezentarea cazului ipotetic, în care și dacă ar fi fost aplicabil, cererea de repunere în termen formulată de recurenta-reclamantă tot nu ar fi putut fi primită pentru că motivele invocate de aceasta nu se încadrează în situația de excepție reglementată de lege referitoare la existența motivelor temeinic justificate. În orice caz, în ceea ce privește modul în care instanța de fond a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile art. 186 C. proc. civ., instanța de recurs reține că aceste aspecte se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, urmând a fi analizate în acest context. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat. Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere, astfel că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. De altfel, instanța de recurs constată că, în concret, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul în care a fost soluționată cererea sa, de modul în care au fost aplicate și interpretate în cauză prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, raportat la natura termenului de 90 de zile, precum și cele ale art. 186 C. proc. civ., în raport de situația de fapt incidentă în cauză, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată, instanța având obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din C.E.D.O., Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei. În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare. Potrivit ultimului motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, la data de 20.07.2015, a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, asigurat Casco la societatea reclamantă, și autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat RCA la B. S.A. Vinovăția pentru producerea evenimentului rutier a fost stabilită în sarcina conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x. Prin cererea înregistrată sub nr. x/9.03.2020, reclamanta a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților plata despăgubirii reprezentând contravaloarea autovehiculului avariat, iar pin Decizia nr. 24743/27.10.2020 pârâtul a respins cererea de plată ca tardiv formulată, reținând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea nr. 213/2015 și Norma A.S.F. nr. 16/2015. Învestită cu o contestație formulată împotriva deciziei emisă de organul administrativ, instanța de fond a respins acțiunea, constatând că aceasta a fost emisă în mod legal, raportat la situația de fapt incidentă în cauză. Asupra naturii juridice a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reține că, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Asemenea, art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică. Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraților. Deși legiuitorul nu prevede expres o sancțiune procedurală, nu se poate reține că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăși posibilitatea petentului de a obține recunoașterea dreptului său, așadar petentul este decăzut din dreptul la despăgubire. Scopul Fondului de Garantare a Asiguraților poate fi asigurat pe deplin în condițiile în care persoana interesată respectă termenul de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obținerea despăgubirilor și asigurarea celerității soluționării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenționat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur și simplu să nu reglementeze un astfel de termen, însă legiuitorul a optat exact pentru fixarea unui termen. În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanțial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petent și FGA privind solicitarea/acordarea despăgubirii. În acest context se are în vedere că, potrivit art. 2545 C. civ., "(1) Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor". Decăderea este așadar acea sancțiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părți, termen cunoscut sub numele de termen "prefix" sau de "forcluziune". Având în vedere că recurenta-reclamantă a susținut și teza că termenul analizat ar fi unul de prescripție extinctivă, Înalta Curte amintește că decăderea se deosebește față de prescripția extinctivă sub următoarele aspecte: decăderea face să se stingă însuși dreptul subiectiv, spre deosebire de prescripție care face să se stingă numai dreptul la acțiune; decăderea operează de drept și independent de culpa titularului dreptului subiectiv, în timp ce prescripția presupune o pasivitate culpabilă a acestuia; urmare a decăderii, dreptul subiectiv nu mai poate fi valorificat nici pe cale de acțiune, nici pe cale de excepție; în schimb, după împlinirea prescripției, dreptul subiectiv mai poate fi apărat pe cale de excepție. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 185/26.05.2020, după cum urmează: 14. Criticile autoarei se întemeiază pe două erori generate de lipsa de situare a prevederilor criticate în contextul întregii reglementări prevăzute de Legea nr. 213/2015. Mai întâi, autoarea nu sesizează diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor". Nici susținerile recurentei-reclamante privind calificarea respectivului termen ca fiind unul de prescripție extinctivă nu pot fi primite. Prescripția extinctivă, ca sancțiune juridică, privește doar dreptul material la acțiune, iar nu și dreptul subiectiv privit în întregul său, în acest sens fiind și dispozițiile art. 2500 C. civ.. Or, așa cum s-a reținut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire. În al doilea rând, prescripția extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil și a obligației corelative, care devin imperfecte, potrivit art. 2506 C. civ.. În acest context, având în vedere natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile, nu se pune problema suspendării termenului, întrucât termenul de 90 de zile nu este de prescripție extinctivă, iar potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii. Nu în ultimul rând, referitor la cererea recurentei-reclamante de repunere în termenul de sesizare a Fondului de Garantare a Asiguraților cu cererea de despăgubiri, în mod judicios a reținut judecătorul fondului că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 186 C. proc. civ., întrucât acel text legal are în vedere repunerea în termenul de sesizare a instanței de judecată, în cazul termenelor procedurale de decădere, pentru exercitarea căilor de atac în fața instanței. În cauza dedusă judecății nu se pune problema exercitării unei căi de atac în fața instanței, ci se ridică problema unei eventuale repuneri în termenul de sesizare a pârâtului cu o cerere de despăgubire, în cadrul unui raport juridic de drept administrativ guvernat de Legea nr. 213/2015, așadar, a unui raport juridic de drept administrativ substanțial, termenul de 90 de zile fiind un termen de decădere de drept substanțial. Or, legiuitorul nu a reglementat în C. civ. instituția repunerii în termenul de decădere de drept substanțial, ci numai instituția repunerii in termenul de decădere în cazul termenelor procedurale, noțiunea de termen procedural fiind una specifică dreptului procesual civil, potrivit art. 180 alin. (1) C. proc. civ. Regimul juridic al decăderii, ca instituție de drept civil substanțial, este reglementat la art. 2548 C. civ. și, așa cum s-a reținut și anterior, regimul juridic al decăderii de drept substanțial este mai strict, legiuitorul neadmițând suspendarea sau întreruperea termenului; cu titlu de excepție, alin. (2) al art. 2548 C. civ. prevede că intervenirea forței majore, în cursul termenului de decădere, va atrage o suspendare a termenului de decădere, ceea ce va însemna că, la calculul termenului de decădere, se va lua în considerare atât intervalul de timp anterior suspendării, cât și cel ulterior suspendării. Dacă intervalul de timp rămas după suspendare este mai mic de 5 zile, atunci termenul de decădere nu se socotește împlinit decât după împlinirea a 5 zile de la data când suspendarea a încetat. Prin excepție, intervenirea forței majore poate atrage o prorogare a începutului termenului de decădere, dacă forța majoră a început să se manifeste înainte de începerea curgerii termenului de decădere. În cauza de față reclamanta nu a invocat aceste dispoziții legale, prin urmare nici instanța nu putea analiza aplicabilitatea lor în cauză. În orice caz, chiar dacă s-ar accepta teza reclamantei privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termenul de 90 de zile, se reține că recurenta-reclamantă a formulat pentru prima dată direct în fața instanței o cerere de repunere a sa în termenul de decădere de 90 de zile, în contextul în care, așa cum s-a subliniat anterior, în litigiu este un raport juridic de drept administrativ care are întotdeauna ca premisă, o cerere pe care particularul o adresează unei autorități publice; autoritatea publică competentă să constate tardivitatea cererii de despăgubire este Fondul de Garantare a Asiguraților, iar în fața acestei autorități reclamanta ar fi trebuit să susțină o eventuală repunere a sa în termen. Astfel, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost sesizat de reclamantă cu o repunere în termen și în mod corect a pronunțat o decizie privind tardivitatea cererii reclamantei, în mod evident neputându-se reține în sarcina autorității publice un refuz nejustificat de repunere în termen a reclamantei și, deci, de soluționare pe fond a cererii reclamantei. De amintit că litigiul de față, în contencios administrativ, în raport de prevederile art. 1 alin. (1), art. 18 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, presupune că instanța verifică legalitatea actului/deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților, instanța neputându-se substitui autorității publice și neputând analiza ea însăși pentru prima dată cereri ale reclamantei depuse omisso medio, direct în fața sa. În fine, în ceea ce privește referirile reclamantei la Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, instanța de recurs constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului, iar raportarea la data publicării deciziei nu este relevantă din perspectiva curgerii termenului indicat la art. 14. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Totodată, în privința cererii intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi respinsă, față de neîndeplinirea condiției impuse de dispozițiile art. 452 C. proc. civ., mai precis nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenței și întinderii unor astfel de cheltuieli.