ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4832/2023

Ședința publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, la data de 12.11.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților,

- cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar constatarea faptului că până la data de 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, iar în al doilea subsidiar, repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA;

- pe fond, anularea Deciziei nr. 24731/27.10.2020 emise de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 8.491 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său;

- obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1071 din 1 iulie 2021, Curtea a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea deciziei atacate și, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 8.491 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. asiguratului său, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

După ce a prezentat situația de fapt, a apreciat recurenta-reclamantă că în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare.

În opinia sa, nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA și procedura de plată și care să impună vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen. Nu există nicio mențiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă și nu există nicio mențiune cu privire la vreo decădere sau la prescripția dreptului.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancțiune, nici o consecință care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activității FGA. În niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

De altfel, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însuși scopul FGA, așa cum este stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în aceste condiții, FGA nu ar mai garanta plata despăgubirilor decât pentru un număr extrem de mic de cereri și neîncredere pe piața de limitat de păgubiți, fapt ce ar induce la o stare de incertitudine asigurărilor.

Enunțând dispozițiile art. 2547 C. civ. 2009, recurenta a mai susținut că, în cazul în care legea sau conveția părților nu prevăd expres sau implicit că un termen este de decădere, se vor aplica regulile referitoare la prescripție.

În cauză, falimentul B. a intervenit după falimentul societății C. S.A., procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăți.

Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plățile au fost brusc sistate sub pretextul depășirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat și alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur si simplu să mai emită decizii. Aceasta și pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăți de asigurare, cu consecința unei practici neunitare (au existat instanțe care au apreciat ca plafonul de 450.000 RON este aplicabil în modalitatea reținută de FGA, în timp ce au existat și instanțe care au considerat greșită această interpretare).

Astfel, recurenta a solicitat să se constate că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

În continuarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat punctul său de vedere cu privire la temeinicia pe fond a cererii de plată.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, cu apărările intimatului-pârât și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Sunt nefondate criticile formulate de recurentă, prin memoriul de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a invocat argumente similare celor expuse în fața primei instanțe invocând faptul că în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare ori că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020), urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Asupra naturii juridice a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reține că, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraților. Deși legiuitorul nu prevede expres o sancțiune procedurală, nu se poate reține că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăși posibilitatea petentului de a obține recunoașterea dreptului său, așadar petentul este decăzut din dreptul la despăgubire.

Scopul Fondului de Garantare a Asiguraților poate fi asigurat pe deplin în condițiile în care persoana interesată respectă termenul de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obținerea despăgubirilor și asigurarea celerității soluționării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenționat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur și simplu să nu reglementeze un astfel de termen, însă legiuitorul a optat exact pentru fixarea unui termen.

În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanțial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petent și FGA privind solicitarea/acordarea despăgubirii.

În acest context se are în vedere că, potrivit art. 2545 C. civ., "(1) Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Decăderea este așadar acea sancțiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părți, termen cunoscut sub numele de termen "prefix" sau de "forcluziune". Având în vedere că recurenta-reclamantă a susținut și teza că termenul analizat ar fi unul de prescripție extinctivă, Înalta Curte amintește că decăderea se deosebește față de prescripția extinctivă sub următoarele aspecte: decăderea face să se stingă însuși dreptul subiectiv, spre deosebire de prescripție care face să se stingă numai dreptul la acțiune; decăderea operează de drept și independent de culpa titularului dreptului subiectiv, în timp ce prescripția presupune o pasivitate culpabilă a acestuia; urmare a decăderii, dreptul subiectiv nu mai poate fi valorificat nici pe cale de acțiune, nici pe cale de excepție; în schimb, după împlinirea prescripției, dreptul subiectiv mai poate fi apărat pe cale de excepție.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 185 din 26 mai 2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, după cum urmează:

"14. Criticile autoarei se întemeiază pe două erori generate de lipsa de situare a prevederilor criticate în contextul întregii reglementări prevăzute de Legea nr. 213/2015. Mai întâi, autoarea nu sesizează diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Nici susținerile recurentei-reclamante privind calificarea respectivului termen ca fiind unul de prescripție extinctivă nu pot fi primite.

Prescripția extinctivă, ca sancțiune juridică, privește doar dreptul material la acțiune, iar nu și dreptul subiectiv privit în întregul său, în acest sens fiind și dispozițiile art. 2500 C. civ.

Or, așa cum s-a reținut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire. În al doilea rând, prescripția extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil și a obligației corelative, care devin imperfecte, potrivit art. 2506 C. civ.. În acest context, având în vedere natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile, nu se pune problema suspendării termenului, întrucât termenul de 90 de zile nu este de prescripție extinctivă, iar potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii.

Nu în ultimul rând, referitor la cererea recurentei-reclamante de repunere în termenul de sesizare a Fondului de Garantare a Asiguraților cu cererea de despăgubiri, în mod judicios a reținut judecătorul fondului că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 186 C. proc. civ., întrucât acel text legal are în vedere repunerea în termenul de sesizare a instanței de judecată, în cazul termenelor procedurale de decădere, pentru exercitarea căilor de atac în fața instanței.

În cauza dedusă judecății nu se pune problema exercitării unei căi de atac în fața instanței, ci se ridică problema unei eventuale repuneri în termenul de sesizare a pârâtului cu o cerere de despăgubire, în cadrul unui raport juridic de drept administrativ guvernat de Legea nr. 213/2015, așadar, a unui raport juridic de drept administrativ substanțial, termenul de 90 de zile fiind un termen de decădere de drept substanțial. Or, legiuitorul nu a reglementat în C. civ. instituția repunerii în termenul de decădere de drept substanțial, ci numai instituția repunerii in termenul de decădere în cazul termenelor procedurale, noțiunea de termen procedural fiind una specifică dreptului procesual civil, potrivit art. 180 alin. (1) C. proc. civ.

Regimul juridic al decăderii, ca instituție de drept civil substanțial, este reglementat la art. 2548 C. civ. și, așa cum s-a reținut și anterior, regimul juridic al decăderii de drept substanțial este mai strict, legiuitorul neadmițând suspendarea sau întreruperea termenului. Cu titlu de excepție, alin. (2) al art. 2548 C. civ. prevede că intervenirea forței majore, în cursul termenului de decădere, va atrage o suspendare a termenului de decădere, ceea ce va însemna că, la calculul termenului de decădere, se va lua în considerare atât intervalul de timp anterior suspendării, cât și cel ulterior suspendării. Dacă intervalul de timp rămas după suspendare este mai mic de 5 zile, atunci termenul de decădere nu se socotește împlinit decât după împlinirea a 5 zile de la data când suspendarea a încetat. Prin excepție, intervenirea forței majore poate atrage o prorogare a începutului termenului de decădere, dacă forța majoră a început să se manifeste înainte de începerea curgerii termenului de decădere.

În cauza de față, recurenta-reclamantă nu a invocat aceste dispoziții legale, prin urmare nici instanța nu putea analiza aplicabilitatea lor în cauză.

În orice caz, chiar dacă s-ar accepta teza recurentei privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termenul de 90 de zile, se reține că recurenta a formulat pentru prima dată direct în fața instanței o cerere de repunere a sa în termenul de decădere de 90 de zile, în contextul în care, așa cum s-a subliniat anterior, în litigiu este un raport juridic de drept administrativ care are întotdeauna ca premisă, o cerere pe care particularul o adresează unei autorități publice. Autoritatea publică competentă să constate tardivitatea cererii de despăgubire este Fondul de Garantare a Asiguraților, iar în fața acestei autorități reclamanta ar fi trebuit să susțină o eventuală repunere a sa în termen. Astfel, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost sesizat de reclamantă cu o repunere în termen și în mod corect a pronunțat o decizie privind tardivitatea cererii reclamantei, în mod evident neputându-se reține în sarcina autorității publice un refuz nejustificat de repunere în termen a reclamantei și, deci, de soluționare pe fond a cererii reclamantei.

De amintit că în litigiul de față, în raport cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 18 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța verifică legalitatea actului/deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților, neputându-se substitui autorității publice și neputând analiza ea însăși pentru prima dată cereri ale reclamantei depuse omisso medio, direct în fața sa.

În fine, în ceea ce privește referirile reclamantei la Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, instanța de recurs constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului, iar raportarea la data publicării deciziei nu este relevantă din perspectiva curgerii termenului indicat la art. 14.

Prin urmare, sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva Sentinței 1071 din 1 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.