ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5239/2023

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 24735/27.10.2020, prin care a solicitat, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, și în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA;

Pe fond, anularea deciziei contestate ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 4.584 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 849 din 29 aprilie 2022, a respins cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, ca inadmisibilă și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea atacată este lovită de nulitate, motiv pentru care se impune admiterea prezentului recurs și obligarea intimatului la plata sumei de 4.584 RON.

Sub un prim aspect, recurenta arată că în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare.

Nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA și procedura de plată și care să impună vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen.

Nu există nicio mențiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă și nu există nicio mențiune cu privire la vreo decădere sau la prescripția dreptului.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancțiune, nici o consecință care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activității FGA. În niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

De altfel, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însăși scopul FGA, așa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 în care se arată că: "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător."

Or, în contextul în care termenul de 90 de zile ar fi considerat drept un termen de prescripție sau de decădere, am compromite acest rol de garantare al FGA. Instrumentarea sau pregătirea unor dosare de daună se dovedește în multe rânduri a fi o activitate extrem de laborioasă. Or, cererea de plată a despăgubirilor trebuie transmisă FGA împreună cu dosarul de daună și cu alte documente relevante. În aceste condiții, termenul de 90 de zile este unul destul de scurt pentru un asigurător care se substituie în sute dosare de daună. Dificil de respectat poate fi acest termen și de către persoanele fizice victime ale unor accidente, care nu sunt familiarizate cu procedura FGA și nu formulează cererea de plată în termen de 90 de zile, știind că termenul de prescripție în ceea ce privește răspunderea în baza RCA este de 3 ani.

În aceste condiții, FGA nu ar mai garanta plata despăgubirilor decât pentru un număr extrem de limitat de păgubiți, fapt ce ar induce la o stare de incertitudine și neîncredere pe piața asigurărilor.

În opinia recurentei, suntem în fața unui termen de recomandare, iar în măsura în care instanța de control judiciar trece peste cele arătate, consideră că termenul de 90 este unul de prescripție.

Potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ. 2009:

"Prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: 5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia".

Așadar, cât timp debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să își recupereze creanța, dreptul material la acțiune al acestuia nu curge, iar, dacă a început să curgă, se suspendă.

În cauză, falimentul B. a intervenit după falimentul societății C. S.A. (în continuare "C."), procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăți.

Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plățile au fost brusc sistate sub pretextul depășirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat și alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur și simplu să mai emită decizii. Aceasta și pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăți de asigurare, cu consecința unei practici neunitare (au existat instanțe care au apreciat ca plafonul de 450.000 RON este aplicabil în modalitatea reținută de FGA, în timp ce au existat și instanțe care au considerat greșită această interpretare).

În acest context de incertitudine, având în vedere interpretarea FGA, cât și faptul că pentru societatea B., A. transmisese deja către FGA cereri de plată care însumate depășeau suma de 450.000 Iei (suma care depășea acest plafon a fost ulterior respinsă de la plată de către Fondul de Garantare a Asiguraților), pentru a nu efectua cheltuieli care nu puteau fi recuperate, A. nu a mai formulat cererea de plată pentru creanța pe care o dobândise prin subrogație de la asiguratul său.

Ulterior, observând că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a format dosarul nr. x/2019 care a avut ca obiect sesizarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. a transmis către FGA cererea de plată pentru creanța dobândită de la asiguratul său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a infirmat interpretarea dată de FGA dispozițiilor legale menționate mai sus.

Astfel, se poate observa că FGA, prin modul de interpretare a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, a ascuns A. existența creanței pe care acesta din urmă o avea împotriva sa.

Prin urmare, dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Având în vedere că cererea de plată a fost transmisă FGA anterior acestui moment (în baza practicii stabilite la nivelul Curții de Apel București de unele completuri de judecată), recurenta consideră că cererea A. a fost formulată în termen, iar FGA avea obligația de o analiza pe fond.

A., în calitate de asigurător CASCO a achitat suma solicitată asiguratului său. Totodată, însă, în temeiul art. 2210 C. civ., A. este îndreptățită să se subroge pentru recuperarea întregii despăgubiri plătite în locul și în dreptul asiguratului său, împotriva celui răspunzător de producerea accidentului.

Or, cum în speță vinovat de producerea accidentului este o persoană asigurată RCA la B., este evident că A. are această creanță împotriva B., creanță pe care, față de falimentul B., FGA este chemat să o achite.

Extrem de relevante pentru dezlegarea pe fond a cererii de plată sunt cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 29/2020, potrivit cărora:

"în interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea, dispozițiilor art. 4 alin. (1)lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogârii în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Așadar, având în vedere cele stabilite prin Decizia nr. 29/2020, rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deține o creanță de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta A. S.A. a formulat la data de 23.12.2019 cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x prin care a solicitat suma de 4.584 RON reprezentând despăgubire achitată asiguratului său CASCO.

Cererea de plată a fost formulată în baza poliței de asigurare RCA nr. x emisă de S.C. B. S.A..

Prin Decizia nr. 24735/27.10.2020, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamanta A. S.A. pentru suma de 4.584 RON, reținând, în esență, că prin raportare la prevederile art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015, reclamanta a înțeles să formuleze și să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul S.C. B. S.A. în faliment.

Înalta Curte reține că pârâtul FGA are obligația satisfacerii doar a creanțelor de asigurări, prin acestea înțelegându-se creanțele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condițiile legii.

Pentru a se putea naște însă pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile.

Acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. s-a realizat prin încheierea din data de 16.02.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Sibiu, devenind definitiva la data de 17.03.2017, iar data la care s-a născut dreptul de creanță al recurentei-reclamante este 13.02.2017, dată la care a achitat contravaloarea reparației vehiculului avariat către asiguratul său CASCO.

Prin urmare, în cauză termenul de 90 de zile a început să curgă de la data de 17.03.2017, iar recurentul-reclamant a înțeles să formuleze cererea de plata la data de 23.12.2019 înregistrata la FGA sub numărul x, așadar după împlinirea termenului de decădere de 90 zile stabilite expres și imperativ de norma aplicabilă.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 849 din 29 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.