ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1005/2023

Ședința publică din data de 23 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 12.11.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 24744/27.10.2020, solicitând instanței să constate lipsa unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, și în al doilea să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA, iar pe fond să anuleze decizia nr. 24744/27.10.2020 și să oblige pârâtul la plata sumei de 6.629 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 577 din 12 aprilie 2021, Curtea de Apel București:

- a respins cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, ca inadmisibilă;

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, precum și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată, în esență, că instanța de fond a respins contestația fără să prezinte motivele respingerii, încălcând astfel exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care nu a analizat argumentele reclamantei cu privire la faptul că termenul de 90 de zile este unul de recomandare.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privesc, în esență, aplicarea și interpretarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 în ceea ce privește natura termenului de 90 zile, recurenta-reclamantă apreciind că acesta este un termen de recomandare și nu de decădere.

În opinia sa, o interpretare contrară ar contrazice chiar scopul Fondului de Asigurare a Asiguraților, așa cum este acesta stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat să se aibă în vedere că termenul de 90 de zile este unul de prescripție, iar în acest sens a invocat prevederile art. 2547 și ale art. 2532 pct. 5 din C. civ., concluzionând că dreptul material la acțiune pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15 iunie 2020, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamanta a formulat apărări cu privire la termeinicia pe fond a cererii de plată, invocând în acest sens dispozițiile art. 2210 C. civ. și considerentele Deciziei nr. 29/2020.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prima instanță, după respingerea ca inadmisibilă a cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, confirmând legalitatea Deciziei nr. 24744/27.10.2020, prin care FGA a respins cererea de plată motivat de faptul că reclamanta A. nu a respectat termenul de 90 de zile, termen impus de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015.

Recurenta-reclamantă a înțeles să exercite calea de atac a recursului, criticând soluția pronunțată de instanța de fond, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu sunt fondate, neputându-se reține incidența motivului de casare menționat.

Sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, raportat la natura termenului de 90 de zile, precum și cele ale art. 186 C. proc. civ., în raport cu situația de fapt incidentă în cauză, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar ipoteza că hotărârea recurată este insuficient motivată nu poate fi reținută.

Trecând la analiza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că, prin criticile formulate în susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile în care poate fi formulată cererea de plată adresată FGA, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, prin raportare la faptul că, în opinia sa, acest termen este, în principal, un termen de recomandare, iar în subsidiar, unul de prescripție, aspecte pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Asupra naturii juridice a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reține că, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraților. Deși legiuitorul nu prevede expres o sancțiune procedurală, nu se poate reține că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăși posibilitatea petentului de a obține recunoașterea dreptului său, așadar petentul este decăzut din dreptul la despăgubire.

Scopul Fondului de Garantare a Asiguraților poate fi asigurat pe deplin în condițiile în care persoana interesată respectă termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obținerea despăgubirilor și asigurarea celerității soluționării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenționat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur și simplu să nu reglementeze un astfel de termen, însă legiuitorul a optat exact pentru fixarea unui termen.

În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanțial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petent și FGA privind solicitarea/acordarea despăgubirii.

În acest context se are în vedere că, potrivit art. 2545 C. civ., "(1) Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor". Decăderea este, așadar, acea sancțiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părți, termen cunoscut sub numele de termen "prefix" sau de "forcluziune". Având în vedere că recurenta-reclamantă a susținut și teza că termenul analizat ar fi unul de prescripție extinctivă, Înalta Curte amintește că decăderea se deosebește față de prescripția extinctivă sub următoarele aspecte: decăderea face să se stingă însuși dreptul subiectiv, spre deosebire de prescripție care face să se stingă numai dreptul la acțiune; decăderea operează de drept și independent de culpa titularului dreptului subiectiv, în timp ce prescripția presupune o pasivitate culpabilă a acestuia; urmare a decăderii, dreptul subiectiv nu mai poate fi valorificat nici pe cale de acțiune, nici pe cale de excepție; în schimb, după împlinirea prescripției, dreptul subiectiv mai poate fi apărat pe cale de excepție.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 185/26.05.2020, după cum urmează: 14. Criticile autoarei se întemeiază pe două erori generate de lipsa de situare a prevederilor criticate în contextul întregii reglementări prevăzute de Legea nr. 213/2015. Mai întâi, autoarea nu sesizează diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Nici susținerile recurentei-reclamante privind calificarea respectivului termen ca fiind unul de prescripție extinctivă nu pot fi primite.

Prescripția extinctivă, ca sancțiune juridică, privește doar dreptul material la acțiune, iar nu și dreptul subiectiv privit în întregul său, în acest sens fiind și dispozițiile art. 2500 C. civ.. Or, așa cum s-a reținut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire. În al doilea rând, prescripția extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil și a obligației corelative, care devin imperfecte, potrivit art. 2506 C. civ.. În acest context, având în vedere natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile, nu se pune problema suspendării termenului, întrucât termenul de 90 de zile nu este de prescripție extinctivă, iar potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii.

Nu în ultimul rând, referitor la cererea recurentei-reclamante de repunere în termenul de sesizare a Fondului de Garantare a Asiguraților cu cererea de despăgubiri, în mod judicios a reținut judecătorul fondului că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 186 C. proc. civ., întrucât acel text legal are în vedere repunerea în termenul de sesizare a instanței de judecată, în cazul termenelor procedurale de decădere, pentru exercitarea căilor de atac în fața instanței.

În cauza dedusă judecății nu se pune problema exercitării unei căi de atac în fața instanței, ci se ridică problema unei eventuale repuneri în termenul de sesizare a pârâtului cu o cerere de despăgubire, în cadrul unui raport juridic de drept administrativ guvernat de Legea nr. 213/2015, așadar, a unui raport juridic de drept administrativ substanțial, termenul de 90 de zile fiind un termen de decădere de drept substanțial. Or, legiuitorul nu a reglementat în C. civ. instituția repunerii în termenul de decădere de drept substanțial, ci numai instituția repunerii în termenul de decădere în cazul termenelor procedurale, noțiunea de termen procedural fiind una specifică dreptului procesual civil, potrivit art. 180 alin. (1) C. proc. civ.

Regimul juridic al decăderii, ca instituție de drept civil substanțial, este reglementat la art. 2548 C. civ. și, așa cum s-a reținut și anterior, regimul juridic al decăderii de drept substanțial este mai strict, legiuitorul neadmițând suspendarea sau întreruperea termenului; cu titlu de excepție, alin. (2) al art. 2548 C. civ. prevede că intervenirea forței majore, în cursul termenului de decădere, va atrage o suspendare a termenului de decădere, ceea ce va însemna că, la calculul termenului de decădere, se va lua în considerare atât intervalul de timp anterior suspendării, cât și cel ulterior suspendării.

Dacă intervalul de timp rămas după suspendare este mai mic de 5 zile, atunci termenul de decădere nu se socotește împlinit decât după împlinirea a 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

Prin excepție, intervenirea forței majore poate atrage o prorogare a începutului termenului de decădere, dacă forța majoră a început să se manifeste înainte de începerea curgerii termenului de decădere.

În cauza de față reclamanta nu a invocat aceste dispoziții legale, prin urmare nici instanța nu putea analiza aplicabilitatea lor în cauză.

Chiar dacă s-ar accepta teza reclamantei privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termenul de 90 de zile, se reține că recurenta-reclamantă a formulat pentru prima dată direct în fața instanței o cerere de repunere a sa în termenul de decădere de 90 de zile, în contextul în care, așa cum s-a subliniat anterior, în litigiu este un raport juridic de drept administrativ care are întotdeauna, ca premisă, o cerere pe care particularul o adresează unei autorități publice; autoritatea publică competentă să constate tardivitatea cererii de despăgubire este Fondul de Garantare a Asiguraților, iar în fața acestei autorități reclamanta ar fi trebuit să susțină o eventuală repunere a sa în termen. Astfel, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost sesizat de reclamantă cu o repunere în termen și în mod corect a pronunțat o decizie privind tardivitatea cererii reclamantei, în mod evident neputându-se reține în sarcina autorității publice un refuz nejustificat de repunere în termen a reclamantei și, deci, de soluționare pe fond a cererii reclamantei.

De amintit că litigiul de față, în contencios administrativ, în raport de prevederile art. 1 alin. (1), art. 18 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, presupune că instanța verifică legalitatea actului/deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților, instanța neputându-se substitui autorității publice și neputând analiza ea însăși pentru prima dată cereri ale reclamantei depuse omisso medio, direct în fața sa.

În fine, în ceea ce privește referirile reclamantei la Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, instanța de recurs constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului, iar raportarea la data publicării deciziei nu este relevantă din perspectiva curgerii termenului indicat la art. 14.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 577 din 12 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 februarie 2023.