ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4275/2023

Ședința publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.11.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat:

- cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar în subsidiar, constatarea faptului că până la 15.06.2020, dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, respectiv dispunerea repunerii în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA;

- pe fond, anularea deciziei contestate ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 5.657,92 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său;

- obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1259 din data de 17 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate anterior, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea deciziei atacate și după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 5.657,92 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanță a interpretat în mod greșit termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare în condițiile in care nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA și procedura de plată și care să impună vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen.

În opinia recurentei-reclamante, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însăși scopul FGA, așa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv "protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

Subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat să se aibă în vedere că termenul de 90 de zile este unul de prescripție, iar în acest sens a invocat prevederile art. 2547 și ale art. 2532 pct. 5 din C. civ., concluzionând că dreptul material la acțiune pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15 iunie 2020, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020.

Cu privire la fondul pretenției, s-a solicitat să se constatate, raportat la cele stabilite prin decizia nr. 29/2020, că A. are calitatea de creditor de asigurare care deține o creanță de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii.

S-a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei atacate și, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 5.657,92 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală.

II. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei rezultă că, la data de 14 iunie 2016, a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, asigurat CASCO, aflat în proprietatea B. S.A. și autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, aflat în proprietatea C. S.R.L., asigurat la societatea D. S.A.

Prin procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x, vinovăția pentru producerea evenimentului rutier a fost stabilită în sarcina conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x.

La data de 23 decembrie 2017, reclamanta a formulat cerere de despăgubire, prin care a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților plata despăgubirii, însă, prin decizia nr. 24729/27.10.2020, această cerere a fost respinsă ca tardivă, reținându-se că a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea nr. 213/2015 și Norma A.S.F. nr. 16/2015.

Reclamanta a formulat contestație împotriva deciziei emise de organul administrativ, însă instanța de fond a respins acțiunea, constatând că aceasta a fost emisă în mod legal, raportat la situația de fapt incidentă în cauză.

Învestită cu soluționarea recursului declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, în continuare, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate formulate.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a invocat argumente similare celor expuse în fața primei instanțe privind faptul că în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare ori că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020), urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări".

Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți.

Mai exact, pentru a se putea stabili în sarcina pârâtului FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului în interiorul termenului legal de 90 de zile, care este un termen imperativ, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului de valorificare a creanței de asigurare împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților (art. 2545 alin. (2) C. civ.).

În acest context, Înalta Curte constată că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 este un termen de decădere, în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ. și nu un termen de prescripție, astfel că nu este susceptibil de suspendare sau de întrerupere.

Acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În speță, Înalta Curte observă că, deși accidentul rutier a avut loc la data de 14 iunie 2016, dreptul de creanță s-a născut la data de 3 iulie 2017, odată cu dreptul de regres al reclamantei, când a fost efectuată plata reparațiilor.

În acord cu opinia judecătorului fondului, instanța de control judiciar reține că este vorba despre o creanță născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului D. S.A. (17.03.2017), astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea a început să curgă de la data de 3 iulie 2017 și s-a împlinit la data de 3 octombrie 2017. Or, în condițiile în care cererea de plată a fost formulată la data de 23 decembrie 2019, este de necontestat faptul că reclamanta nu a formulat cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților cu respectarea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Caracterul imperativ al termenului este confirmat de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 antereferite, care prevăd fără echivoc că cererea de plată trebuie adresată Fondului în "maximum 90 de zile". Formularea supletivă "poate formula" se referă la adresarea unei cereri de plată către Fond, fiind lăsată la latitudinea creditorului de asigurări, care, însă, în măsura în care înțelege să uzeze de dreptul de a-și recupera creanța pe această cale, este ținut să formuleze respectiva cerere în termenul de 90 de zile prevăzut de lege.

Faptul că legea nu prevede în mod expres sancțiunea ce intervine în cazul depășirii termenului nu înseamnă că o atare neconformare este lipsită de urmări pentru cel în cauză și nu este un argument pentru a considera că este vorba despre un termen de recomandare, sancțiunea fiind aceea care derivă din natura juridică a termenului, potrivit regulilor generale de drept în materie de termene. Împrejurarea că instituirea termenului în discuție contribuie la buna organizare a activității Fondului de Garantare a Asiguraților nu exclude calificarea sa ca fiind un termen legal imperativ, iar această calificare nu împiedică atingerea scopului Fondului, de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind, raportat la durata sa, suficient de generos pentru a permite formularea cererii de plată și a o transmite însoțită de documentele necesare.

Fiind astfel stabilită natură juridică a termenului, care este un termen de decădere, toate argumentele recurentei-reclamante grefate pe ipoteza că în litigiul pendinte ar fi vorba despre un termen de prescripție și că ar fi incidente dispozițiile art. 2532 pct. 5 din C. civ., nu pot fi primite în prezenta cauză, termenul analizat nevizând dreptul la acțiune în fața instanței de judecată, ci respectarea de către persoana interesată a unui termen de decădere din dreptul substanțial, în legătură cu valorificarea pretinsului său drept de creanță față de o instituție publică, în procedura desfășurată direct cu aceasta.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 185/26.05.2020, după cum urmează: 14. Criticile autoarei se întemeiază pe două erori generate de lipsa de situare a prevederilor criticate în contextul întregii reglementări prevăzute de Legea nr. 213/2015. Mai întâi, autoarea nu sesizează diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Trebuie subliniat că, prescripția extinctivă, ca sancțiune juridică, privește doar dreptul material la acțiune, iar nu și dreptul subiectiv privit în întregul său, în acest sens fiind și dispozițiile art. 2500 C. civ.. Or, astfel cum s-a reținut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire.

În al doilea rând, prescripția extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil și a obligației corelative, care devin imperfecte, potrivit art. 2506 C. civ.. În acest context, având în vedere natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile, nu se pune problema suspendării termenului, întrucât termenul de 90 de zile nu este de prescripție extinctivă, iar potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii.

În fine, în ceea ce privește referirile reclamantei la Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, instanța de recurs constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă privind natura termenului, iar raportarea la data publicării deciziei nu este relevantă din perspectiva curgerii termenului indicat la art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Astfel cum a susținut și recurenta, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de aceasta cu privire la faptul că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Prin urmare, reținând că decizia contestată a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1259 din data de 17 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.