ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1418/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal s-a înregistrat contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 24734/27.10.2020 prin care reclamanta reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul DE Garantare A Asiguraților, a solicitat să se dispună, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunere a cererii de plată și, într-un prim subsidiar, să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, iar în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraților. Pe fondul cererii s-a solicitat anularea deciziei contestate ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 2.037 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 835 din 21 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta A. S.A. invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Sub aspectul nemotivării hotărârii primei instanțe, s-a susținut că aceasta nu respectă cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu a fost analizat motivul de nelegalitate a deciziei atacate prezentat în pct. 11.2. din contestație, respectiv împrejurarea că termenul de 90 de zile este unul de prescripție și că potrivit art. 2532 pct. 5 din C. civ., acesta a fost suspendat până la data de 15.06.2020. În ceea ce privește criticile referitoare la aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, s-a arătat că în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare în condițiile in care nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA și procedura de plată și care să impună vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen. Susține recurenta - reclamantă că o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însăși scopul FGA, așa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv "protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător". În subsidiar, s-a arătat că termenul de 90 este unul de prescripție, reglementat de dispozițiile art. 2547 din C. civ.. Fiind un termen de prescripție, acesta se suspendă în condițiile pct. 5 al art. 2532 din C. civ., precizându-se că în cazul B., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plățile au fost sistate sub pretextul depășirii plafonului de 450.000 pe asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat și alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat să mai emită decizii, astfel că, pentru a nu efectua cheltuieli care nu puteau fi recuperate, A. nu a mai formulat cererea de plată pentru creanța pe care o dobândise prin subrogație de la asiguratul său. Pentru aceste motive, dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020, data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a infirmat interpretarea dată de FGA dispozițiilor legale referitoare la plafon. Față de aceste considerente, cererea de despăgubire este formulată in termen. Cu privire la fondul pretenției, s-a solicitat să se constatate, raportat la cele stabilite prin decizia nr. 29/2020, că A. are calitatea de creditor de asigurare care deține o creanță de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii. S-a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei atacate și, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 2,037 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Soluția instanței de recurs La data de 9.02.2017 a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat casco la societatea reclamantă și autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat RCA la S.C. C.. Vinovăția pentru producerea evenimentului rutier a fost stabilită în sarcina conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x. La data de 11.12.2019 reclamantul a formulat cerere de despăgubire prin care a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților plata despăgubirii. Prin decizia nr. 24734/27.10.2020 pârâtul a respins cererea de plată ca tardiv formulată reținând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015, acesta implinindu-se la data de 16.06.2017. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, și în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA, iar pe fond anularea deciziei contestate 24734/27.10.2020 ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 2.037 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, constatându-se că dreptul de creanță al reclamantei a luat naștere la data achitării despăgubirii asiguratului său casco, respective la data de 14.03.2017, astfel că, pentru creanțele născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment, cum este și cazul creanței reclamantei, termenul pentru formularea cererilor de plată era de cel mult 90 de zile, astfel că se împlinea la data de 16.06.2017. Cum cererea de plată a fost înregistrată la pârât la data de 11.12.2019, aceasta a s-a depus cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de prevederile legale. Sub un prim aspect, prin motivele de recurs a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arătând recurenta - reclamantă că prin sentința atacată instanța de fond nu a analizat un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, respectiv împrejurarea că termenul de 90 de zile este unul de prescripție și că potrivit art. 2532 pct. 5 din C. civ., acesta a fost suspendat până la data de 15.06.2020. Reține Înalta Curte că în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României s-a arăta că: "deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, inclusiv în ceea ce privește stabilirea naturii juridice a termenului de 90 de zile, pentru considerente care urmează a fi analizate pe larg în cadrul celui de al doilea motiv de casare. Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat. Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile formulate de recurentă, prin memoriul de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a invocat argumente similare celor expuse în fața primei instanțe privind faptul că în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare ori că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020), urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, relativ la data nașterii creanței recurentei-reclamante, instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări". Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului de valorificare a creanței de asigurare împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.). Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. În speță, este necontestat faptul că reclamanta nu a formulat cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților în termenul legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Astfel cum s-a reținut anterior, față de exprimarea legiuitorului din cuprinsul acestui text de lege, este vorba despre un termen imperativ, iar nu unul de recomandare, așa cum susține recurenta-reclamantă. Formularea supletivă "poate formula" se referă la adresarea unei cereri de plată către Fond, aceasta fiind posibilitatea lăsată la latitudinea creditorului de asigurări, care, însă, în măsura în care înțelege să uzeze de dreptul de a-și recupera creanța pe această cale, este ținut să formuleze respectiva cerere în termenul de 90 de zile prevăzut de lege. Caracterul imperativ al termenului este confirmat de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 antereferite, care prevăd fără echivoc că cererea de plată trebuie adresată Fondului în "maximum 90 de zile". Faptul că legea nu prevede în mod expres sancțiunea ce intervine în cazul depășirii termenului nu înseamnă că o atare neconformare este lipsită de urmări pentru cel în cauză și nu este, așadar, un argument pentru a considera că este vorba despre un termen de recomandare, sancțiunea fiind aceea care derivă din natura juridică a termenului, potrivit regulilor generale de drept în materie de termene. Împrejurarea că instituirea termenului în discuție contribuie la buna organizare a activității Fondului de Garantare a Asiguraților nu exclude calificarea sa ca fiind un termen legal imperativ, iar această calificare nu împiedică atingerea scopului Fondului, de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind, raportat la durata sa, suficient de generos pentru a permite formularea cererii de plată și a o transmite însoțită de documentele necesare. Fiind astfel stabilită natură juridică a termenului, care este un termen de decădere, toate argumentele recurentei-reclamante grefate pe ipoteza că în discuție ar fi un termen de prescripție și pe incidența art. 2532 pct. 5 C. civ. apar ca nefiind pertinente, termenul analizat nevizând dreptul la acțiune în fața instanței de judecată și termenul de prescripție extinctivă aferent, ci respectarea de către persoana interesată a unui termen de decădere legal din dreptul substanțial în legătură cu valorificarea pretinsului său drept de creanță față de o instituție publică în procedura desfășurată direct cu aceasta. Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că, fiind în prezența unui termen substanțial de decădere ce nu a fost respectat de reclamantă, împrejurarea că interpretarea dată Legii nr. 213/2015 de către Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la respectarea plafonului de 450.000 RON/creditor de asigurare, invalidată ulterior prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a creat o situație de incertitudine ce a descurajat societățile de asigurare să își exercite drepturile nu prezintă relevanță în contextul în care legea nu prevede posibilitatea unei eventuale repuneri în termen. Astfel cum a susținut și recurenta, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de aceasta cu privire la faptul că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020). Prin urmare, reținând că Decizia a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 6. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.