ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2739/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată la data de 12.11.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei nr. 24736 din data de 27.10.2020, solicitând să se dispună, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunere a cererii de plată și, într-un prim subsidiar, să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, iar în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraților.

Pe fondul cererii s-a solicitat anularea deciziei contestate ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 693,75 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 310 pronunțată la 05.03.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere în constatare formulat de reclamantă, atât în ce privește solicitarea formulată în principal, cât și solicitarea subsidiară.

A respins, ca nefondată, cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată.

A respins în rest acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței anterior menționate a formulat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Susține astfel recurenta că în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare, în condițiile în care nu există nicio mențiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă și nu există nicio mențiune cu privire la vreo decădere sau la prescripția dreptului.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancțiune, nici o consecință care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activității FGA. în niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

De altfel, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însăși scopul FGA, așa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și, în aceste condiții, FGA nu ar mai garanta plata despăgubirilor decât pentru un număr extrem de limitat de păgubiți, fapt ce ar induce la o stare de incertitudine și neîncredere pe piața asigurărilor.

În concluzie, susține ca fiind evident că ne aflăm în fașă unui termen de recomandare.

Sub un al doilea aspect, pentru situația în care instanța de judecată nu va reține argumentele anterioare și apreciază că termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de drept substanțial, respectiv de prescripție, recurenta solicită să se constate că acesta nu a curs până la data de 15.06.2020.

Invocând dispozițiile art. 2532 pct. 5 C. proc. civ. recurenta susține că, atâta timp cât debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să își recupereze creanța, dreptul material la acțiune al acestuia nu curge, iar, dacă a început să curgă, se suspendă.

În ceea ce privește prezenta speță, arătă că falimentul B. a intervenit după falimentul societății C. S.A. (în continuare "C."), procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăți.

Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plățile au fost brusc sistate sub pretextul depășirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat și alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur si simplu să mai emită decizii. Aceasta și pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăți de asigurare, cu consecința unei practici neunitare (au existat instanțe care au apre'ciat ca plafonul de 450.000 RON este aplicabil în modalitatea reținută de FGA, în timp ce au existat și instanțe care au considerat greșită această interpretare).

În acest context de incertitudine, având în vedere interpretarea FGA, cât și faptul că pentru societatea B., A. transmisese deja către FGA cereri de plată care însumate depășeau suma de 450.000 RON (suma care depășea acest plafon a fost ulterior respinsă de la plată de către Fondul de Garantare a Asiguraților), pentru a nu efectua cheltuieli care nu puteau fi recuperate, A. nu a mai formulat cererea de plată pentru creanța pe care o dobândise prin subrogație de la asiguratul său.

Ulterior, observând că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a format dosarul nr. x/2019 care a avut ca obiect sesizarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. a transmis către FGA cererea de plată pentru creanța dobândită de la asiguratul său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a infirmat interpretarea dată de FGA dispozițiilor legale menționate mai sus.

Astfel, se poate observa că FGA, prin modul de interpretare a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, a ascuns A. existența creanței pe care acesta din urma o avea împotriva sa.

Astfel, solicită instanței să constate că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020,

Având în vedere că cererea de plată a fost transmisă FGA anterior acestui moment (în baza practicii stabilite la nivelul Curții de Apel București de unele completuri de judecată), respectiv la data de 23.12.2019, solicită să se constate că cererea A. a fost formulată în termen, iar FGA avea obligația de o analiza pe fond.

În ceea ce privește temeinicia pe fond a cererii de plată, arată recurenta că A., în calitate de asigurător CASCO a achitat suma solicitată asiguratului său. Totodată, însă, în temeiul art. 2210 C. civ., A. este îndreptățită să se subroge pentru recuperarea întregii despăgubiri plătite în locul și în dreptul asiguratului său, împotriva celui răspunzător de producerea accidentului.

Or, cum în speța vinovată de producerea accidentului este o persoană asigurată RCA la B., este evident că A. are această creanță împotriva B., creanță pe care, față de falimentul B., FGA este chemat să o achite, relevante pentru dezlegarea pe fond a cererii de plată fiind cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 29/2020, potrivit cărora:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) Ut. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) Ut. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Așadar, având în vedere cele stabilite prin Decizia nr. 29/2020, rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deține o creanță de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii, motiv pentru care solicită instanței de judecată să dispună obligarea FGA la plata sumei de 693,75 RON.

În concluzie, solicită admiterea recursului, anularea deciziei atacate și, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 693,75 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 17.09.2021 s-a fixat primul termen pentru soluționarea recursului la data de 14.02.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, având în vedere că părțile, deși legal citate, nu s-au înfățișat la strigarea cauzei și nici nu au solicitat în scris judecarea în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. a suspendat judecata cauzei pentru lipsa părților.

Termenul de față a fost fixat prin Rezoluția Președintelui Completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului, pentru a se discuta cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de recurenta - reclamantă.

În ședința publică de la acest termen de judecată, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol și, luând act de cererea recurentei, de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin raportare la criticile formulate, la apărările din întâmpinare și la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul promovat reclamanta A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

Constată astfel Înalta Curte că, în fapt, la data de 10.01.2017, autovehiculul cu numărul de înmatriculare x, proprietatea D. S.R.L., asigurat Casco la A., a fost avariat de autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, proprietatea E. S.A., asigurat la societatea B. S.A., vinovat de producerea accidentului fiind conducătorul acestui din urmă autovehicul, potrivit cererii de constatare amiabilă de accident.

În calitatea sa de asigurător Casco și pe baza dosarului de daună, la data de 09.02.2017 A. a achitat asiguratului său despăgubirea aferentă prejudiciului suferit.

La data de 16.02.2017, Tribunalul Sibiu, la solicitarea Autorității de Supraveghere Financiară, a admis cererea de deschidere a falimentului B., hotărârea rămânând definitivă la data de 17.03.2017, astfel că A. a formulat o cerere de plată către FGA cu privire la suma achitată asiguratului său cu titlul de despăgubire, cererea acesteia fiind înregistrată sub nr. x la FGA la date de 23.12.2019.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, și în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA, iar pe fond anularea deciziei contestate 24736/27.10.2020 ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 693,75 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea reclamantei, constatându-se că dreptul de creanță al acesteia a luat naștere la momentul nașterii dreptului de regres prin plata despăgubirii, anterior hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Cum cererea de plată a fost înregistrată la pârât la data de 23.12.2019 iar data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. a fost 17.03.2017, aceasta s-a depus cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de prevederile legale.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor invocate.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă, prin memoriul de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta susținând în esență argumente similare celor expuse în fața primei instanțe, în sensul că prima instanță a reținut eronat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare, ori că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care l-a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Aceste critici nu pot fi reținute de către Înalta Curte care constată că soluția instanței de fond este legală, fiind însușită și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Astfel, constată că, potrivit art. 14 din Legea 213/2015, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

De asemenea, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma de aplicare nr. 16/2015 stabilesc: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări. În cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. Declarația pe propria răspundere dată de petent în susținerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilității de depunere a înscrisurilor justificative."

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului de valorificare a creanței de asigurare împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților (art. 2545 alin. (2) C. civ.).

Legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În cauză deschiderea procedurii de faliment a societății S.C. B. S.A. s-a realizat prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu și a devenit definitivă la data de 17.03.2017.

Dreptul de creanță al reclamantei a luat naștere la data achitării despăgubirii asiguratului său casco, respectiv la data de 09.02.2017, adică anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În aceste condiții, pentru creanțele născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment, cum este și cazul creanței reclamantei, termenul pentru formularea cererilor de plată era de cel mult 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, adică de la data de 17.03.2017, astfel că se împlinea la data de 16.06.2017.

Cererea de plată a petentei a fost înregistrată la FGA în data de 23.12.2019, deci cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de prevederile legale menționate anterior, această dată nefiind contestată de către recurenta - reclamantă.

În speță, este necontestat faptul că reclamanta nu a formulat cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților în termenul legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Cu privire la natura juridică a termenului de 90 de zile instanța nu poate primi susținerile recurentei, care a arătat că acesta este un termen de recomandare și nu unul de decădere. Pentru a stabili natura juridică a termenului Înalta Curte reține că în cazul Legii 213/2015 rațiunea instituirii într-o modalitate imperativă a unui interval de timp de 90 de zile pentru formularea cererii de plată are la bază intenția autorității legiuitoare de a dinamiza procedura de garantare stabilită în sarcina FGA prin stabilirea unui interval maxim de timp în care drepturile creditorilor de asigurări să poată fi exercitate.

Inexistența unei dispoziții exprese în conținutul legii care să stabilească în mod explicit sancțiunea decăderii nu constituie un argument suficient pentru a se considera că acesta este un termen de recomandare, natura termenului fiind dedusă din interpretarea reglementării care îl instituie. Astfel cum reiese din cuprinsul dispozițiilor art. 2524 alin. (2) C. civ., decăderea este acea sancțiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părți.

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurentul îi atribuie semnificația de posibilitate, și nu de obligație de decădere, de a formula cerere în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanței de recurs, nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, procedura administrativă și una de drept comun, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor și termenelor stabilite, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, și care nu au fost respectate.

În acord cu instanța de fond și Înalta Curte reține că formularea supletivă "poate formula" se referă la adresarea unei cereri de plată către Fond, aceasta fiind posibilitatea lăsată la latitudinea creditorului de asigurări, care, însă, în măsura în care înțelege să uzeze de dreptul de a-și recupera creanța pe această cale, este ținut să formuleze respectiva cerere în termenul de 90 de zile prevăzut de lege.

Caracterul imperativ al termenului este confirmat de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 antereferite, care prevăd fără echivoc că cererea de plată trebuie adresată Fondului în "maximum 90 de zile".

Faptul că legea nu prevede în mod expres sancțiunea ce intervine în cazul depășirii termenului nu înseamnă că o atare neconformare este lipsită de urmări pentru cel în cauză și nu este, așadar, un argument pentru a considera că este vorba despre un termen de recomandare, sancțiunea fiind aceea care derivă din natura juridică a termenului, potrivit regulilor generale de drept în materie de termene. Împrejurarea că instituirea termenului în discuție contribuie la buna organizare a activității Fondului de Garantare a Asiguraților nu exclude calificarea sa ca fiind un termen legal imperativ, iar această calificare nu împiedică atingerea scopului Fondului, de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind, raportat la durata sa, suficient de generos pentru a permite formularea cererii de plată și a o transmite însoțită de documentele necesare.

Termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Împrejurarea că recurenta-reclamată a formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opțiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea și procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană.

Instanța constată astfel că, în raport de prevederile legale menționate, cererea de plată înregistrată la data de 23.12.2019 a fost formulată cu depășirea termenului de 90 de zile astfel că, în mod corect pârâtul a reținut tardivitatea acesteia.

Astfel cum a susținut și recurenta, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar, câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de recurentă cu privire la faptul că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020.

În ceea ce privește referirile recurentei la Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, Înalta Curte constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului.

Astfel cum s-a reținut anterior, față de exprimarea legiuitorului din cuprinsul acestui text de lege, este vorba despre un termen imperativ, de decădere, iar nu unul de recomandare, așa cum susține recurenta-reclamantă. Efectul împlinirii termenului de 90 de zile este acela al pierderii dreptului subiectiv a cărui exercitare este stabilită de lege sub obligația de respectare a sa, anume dreptul de valorificare a creanței de asigurări împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților.

Prin urmare, reținând că decizia ce face obiectul litigiului a fost emisă de intimatul - pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Cât privește solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.027,94 RON, Înalta Curte reține, ca o primă observație, că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

În speță, recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, astfel cum au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar. Or, prin raportare la modalitatea de soluționare a recursului reclamantei, care va fi respins, ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, având în vedere că este partea care a pierdut procesul.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Astfel, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 310 din data de 5 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 mai 2023.