ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 212/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 18 iulie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat: (i) anularea în parte a Deciziei nr. 6716/26.06.2017, emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata către reclamant a restului de despăgubire până la concurența sumei de 100.000 RON, respectiv 64.000 RON cu titlu de daune morale rezultate în urma evenimentului rutier din data de 02.03.2015, precum și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% din cuantumul despăgubirii, calculate de la data avizării daunei, 07.04.2015, până la rămânerea definitivă a hotărârii privind intrarea în faliment a asigurătorului B. S.A., 28.04.2016; (ii) obligarea pârâtului la plata dobânzii legale cu privire la despăgubirea solicitată; (iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1007 din 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1007 din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. Recurentul-reclamant susține că soluția de respingere a diferenței de despăgubire nu este corectă, în cuantificarea prejudiciului pârâtul luând în considerare doar numărul de zile de îngrijiri medicale, care reprezintă un etalon utilizat în practica medicală pentru evaluarea aproximativă a perioadei necesare vindecării fizice a pacienților, precum și pentru încadrarea juridică a faptelor penale. Pârâtul FGA nu a avut în vedere și alte criterii de stabilire a despăgubirii, precum situația familială, profesională, socială, psihică a reclamantului, iar procedura internă utilizată de Fond nu este una justă și echitabilă, stabilind despăgubiri cât mai mici în favoarea păgubiților. Arată recurentul că, fiind vorba de un prejudiciu moral, nici pârâtul și nici instanța de fond nu se puteau limita la folosirea un criteriu obiectiv în stabilirea despăgubirii reale, ci era necesară analiza unor criterii subiective precum consecințele negative suferite de reclamant în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost resimțite consecințele vătămării, etc. Martorul audiat de către instanța de judecată a confirmat că suferințele recurentului-reclamant au fost însemnate, afectându-i viața pe mai multe paliere. În privința diferențelor dintre veniturile încasate anterior accidentului și ulterior acestui moment, recurentul susține că acestea nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, ci au fost invocate ca probă a repercusiunilor suferite în plan profesional și social. În concluzie, recurentul consideră că prejudiciul pe care l-a suferit este mai mare decât suma stabilită de FGA cu titlu de despăgubire, soluția de respingere a diferenței până la suma solicitată fiind nelegală. Referitor la penalitățile de întârziere solicitate de recurentul-reclamant, susține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, a art. 37 alin. (1) lit. a) și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât legea nu face diferențiere între penalitățile de întârziere și debitul principal, iar aceste penalități se datorează culpei asigurătorului. Deși penalitățile curg din nerespectarea prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, izvorul lor juridic este tot contractul de asigurare, astfel încât despăgubirea menționată în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este formată atât din debitul principal, cât și din penalități. Mai arată recurentul că a solicitat penalitățile de întârziere de la data avizării daunei, 07.04.2015, până la rămânerea definitivă a hotărârii privind intrarea în faliment a asigurătorului (28.04.2016), însă, având în vedere prevederile art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 și art. 22 din Legea nr. 503/2004, Fondului îi revine obligația de a plăti întreaga despăgubire. Referitor la dobânda legală solicitată, susține recurentul că instanța de fond a interpretat greșit normele O.G. nr. 13/2011, FGA datorând dobânda de la data la care a fost notificat cu privire la despăgubirea ce trebuia achitată reclamantului (28.04.2016), potrivit art. 3 alin. (2) 1 din acest act normativ. Dobânda penalizatoare a fost solicitată pentru neîndeplinirea la scadență, de către FGA, a obligației de plată a despăgubirii, fiind aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului, în condițiile art. 10 din O.G. nr. 13/2011, raportat la art. 1381 și art. 1535 și următoarele din C. civ. Prin urmare, consideră reclamantul că, de la data de 28.04.2016 și până la data plății sumei de 36.000 RON, dobânda legală se raportează la suma de 100.000 RON, iar de la data menționatei plăți până la achitarea efectivă a întregii despăgubiri pretinse, la suma de 64.000 RON.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de reclamantul A.. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Criticile referitoare la greșita stabilire a valorii despăgubirilor pentru prejudiciul moral vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că prima instanță a făcut o corectă apreciere a cuantumului lor, în raport de circumstanțele particulare relevate de probatoriul administrat în speță. Înalta Curte reține că, potrivit art. 50 pct. 1 lit. f) Norma ASF nr. 23/2014 (în temeiul căruia a fost emisă decizia contestată), daunele morale se acordă "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România". În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a reținut constant că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori gradul în care i-a fost afectată situația familială, socială și profesională. Așadar, în stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, despăgubirile trebuind să fie rezonabile, juste și echitabile, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei, în așa fel încât să nu fie derizorii, dar nici să se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească despăgubirea. În cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a stabilit cuantumul despăgubirilor morale în raport de numărul de zile de îngrijiri medicale și de procedura de acordare a despăgubirilor utilizată de asigurătorul Societatea de Asigurare Reasigurare B. S.A. și, ulterior, de lichidatorul judiciar al societății în faliment, stabilind suma de 450 de RON pentru fiecare zi de îngrijiri medicale acordate reclamantului. Or, susține reclamantul prin cererea de recurs, acest criteriu de cuantificare obiectiv, validat de instanța de fond, a fost aplicat în mod exclusiv, fără a se ține cont de situația specifică, respectiv de o criteriul subiectiv al suferințelor de natură fizică și psihică resimțite de reclamant în urma accidentului rutier. Înalta Curte constată că intimatul-pârât a urmărit să se raporteze la un criteriu obiectiv și rezonabil în stabilirea despăgubirilor morale solicitate de persoanele vătămate, ceea ce nu exclude de la aplicare principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ., dar și de jurisprudența instanțelor naționale. Durata îngrijirilor medicale, indicată printr-un certificat sau un raport de expertiză, este pertinentă în stabilirea daunelor acordate pentru compensarea suferințelor morale, însă nu reprezintă un criteriu unic, atât timp cât, fiind lezate valori fără conținut economic, intensitatea suferințelor resimțite trebuie privită în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze. Cu toate acestea, în speță reclamantul nu a dovedit, nici în procedura administrativă și nici în procedura judiciară, circumstanțe extraordinare care să conducă spre concluzia că prejudiciul moral suferit excede valorii stabilite prin decizia contestată. Astfel, cum în mod corect a sesizat și instanța de fond, cererea de plată depusă de reclamant a fost însoțită doar de biletul de ieșire din spital și de certificatul medico-legal care atestă leziunile suferite de reclamant și numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare (70-80 de zile). În fața instanței de fond, reclamantul a mai prezentat certificatele de acordare a concediului medical, un raport de examinare medicală întocmit la 28.05.2016 și adeverință din partea angajatorului, înscrisuri care nu au fost prezentate pârâtului FGA până la emiterea deciziei contestate. Totodată, reclamantul a solicitat și i-a fost încuviințată audierea martorului propus. Întregul probatoriu a fost analizat în mod adecvat de prima instanță, care a concluzionat cu privire la modalitatea corectă de evaluare a prejudiciului moral de către autoritatea pârâtă. Contrar susținerilor reclamantului, în analiza sa, prima instanță nu a avut în vedere exclusiv criteriul obiectiv al numărului zilelor de îngrijiri medicale, ci a examinat și probele noi administrate de reclamant (înscrisuri și proba testimonială), concluzionând că acestea nu sunt de natură a infirma cuantumul despăgubirilor stabilit prin decizia FGA (a se vedea în acest sens paragrafele 5-9 din pagina nr. 11 și primele două paragrafe din pagina 12 ale hotărârii recurate), consecințele negative de ordin psihic suportate de reclamant fiind considerate acoperite prin plata sumei de 36.000 RON. În recurs, recurentul nu a prezentat argumente care să infirme concluziile instanței de fond, rezumându-se la susțineri cu caracter general referitoare la caracterul însemnat al suferințelor resimțite, fără a contraargumenta, punctual, considerentele sentinței recurate. Prin urmare, în cauză nu se identifică niciun motiv de nelegalitate a hotărârii de fond cât privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral suferit, instanța de fond luând în considerare, deopotrivă, criteriul obiectiv al numărului de zile de îngrijiri medicale și criteriile subiective ce decurg din circumstanțele personale ale reclamantului, nefiind încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului. Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și criticile recurentului vizând neacordarea penalităților de întârziere. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere datorate de asigurător de la data avizării daunei (07.04.2015), până la intrarea în faliment (28.04.2016), nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților. Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

(...)" Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului și asigurător): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. În concluzie, penalitățile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Nefondate sunt și criticile reclamantului A. vizând respingerea pretențiilor reprezentate de dobânda legală. Înalta Curte observă că prin cererea de plată adresată FGA, reclamantul nu a solicitat și plata dobânzii legale, aceste pretenții fiind menționate pentru prima dată în cererea de chemare în judecată. Reclamantul a invocat prevederile art. 3 alin. (2) 1 din O.G. nr. 13/2011, arătând că solicită plata dobânzii calculată în raport de creanța de 100.000 RON, de la data formulării cererii de despăgubire - 26.02.2016 și până la data plății sumei de 36.000 RON, iar de la data plății sumei de 36.000 RON până la achitarea diferenței de 64.000, dobânda trebuie raportată la restul de plată. În recurs, reclamantul a arătat că solicită plata dobânzii începând cu data de 28.04.2016, la care FGA a fost notificat cu privire la plata despăgubirii, dată care nu concordă cu cea indicată în acțiunea inițială. Trecând peste această neconcordanță, care pare a fi generată de o eroare materială în redactarea acțiunii sau a cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul susține că dobânda este imputabilă FGA pentru neîndeplinirea la scadență a obligației de plată a despăgubirii. Înalta Curte reține că dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu instituie un termen de soluționare a cererii de plată și de achitare a despăgubirii, la expirarea căruia obligația pârâtului ar deveni scadentă și ar datora dobânzi la sumele admise la plată. În mod evident, nu pot fi avute în vedere susținerile recurentului, care identifică momentul scadenței obligației cu cel al formulării cererii de despăgubire, fără a lua în seamă necesitatea unei perioade de timp în care autoritatea pârâtă să examineze și să soluționeze cererea de plată. Pe de altă parte, în raport de numărul ridicat de cereri de plată care trebuie soluționate de autoritatea pârâtă, nu poate fi avut în vedere nici termenul general de 30 de zile, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, acesta fiind nerezonabil, imposibil de respectat de către autoritatea pârâtă în condițiile date. Ca atare, instanțele de judecată examinează durata rezonabilă a termenului de soluționare a cererii de plată în funcție de situația specifică relevată în fiecare cauză, având în vedere împrejurări precum data depunerii cererii, depunerea sau nu a înscrisurilor doveditoare ale pretențiilor, volumul de activitate al autorității pârâte, data emiterii deciziei contestate, eventuala corespondență dintre autoritate și titularul cererii de plată, etc. În cauză, Înalta Curte apreciază că cererea de plată formulată de reclamant a fost soluționată într-un termen rezonabil, cererea fiind înregistrată la data de 19.04.2016, iar decizia fiind emisă la 26.06.2017, în condițiile în care volumul cererilor adresate FGA a fost unul ridicat. Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,