ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 917/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 septembrie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 8337/08.08.2017 emisă de FGA și acordarea despăgubirilor cuvenite conform devizului și cererii de plată.

Prin sentința civilă nr. 1900 din 20 aprilie 2018, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței anterior menționate, a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea căii de atac invocă în esență o lipsă a culpei sale cât privește neconformarea la termenul legal prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererii de despăgubire (necunoașterea faptului că societatea B. este în faliment ori a datei când hotărârea de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă și nici a faptului că avea la dispoziție un termen de 90 de zile pentru formularea unei cereri motivate în vederea acordării despăgubirilor etc).

În concluzie, pentru toate argumentele invocate, mai cu seamă în fața primei instanțe, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cererea de recurs nu este întemeiată în drept.

La dosarul instanței de recurs a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților prin care se solicită respingerea recursului, ca nefondat și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

În apărare, intimatul-pârât susține legalitatea deciziei de respingere la plată a cererii de despăgubiri, formulată de recurentul-reclamant, pentru motivul neconformării la termenul legal de depunere [90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului sau a nașterii dreptului la creanță în cazul dreptului născut ulterior momentului antereferit, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 și art. 14 din Legea nr. 213/2015]. În acest sens, a precizat intimatul-pârât data deschiderii procedurii de faliment împotriva B. S.A. (încheierea pronunțata la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucuresti - sectia a VII-a civila) și momentul rămânerii definitive a acesteia (28.04.2016), de la care a și început să curgă termenul de 90 zile, la care s-a făcut referire în precedent (pentru ipoteza legală a creanțelor născute anterior rămânerii definitive), și care s-a împlinit la 28.07.2016. Raportat la datele anteindicate, intimatul-pârât arată că reclamantul a depus cererea de plată în data de 15.11.2016, ulterior datei de 28.07.2016, motiv pentru care Fondul a și respins-o ca tardiv formulată, prin Decizia nr. 8337/08.08.2017. Totodată, arată intimatul-pârât și faptul că în fața primei instanțe reclamantul-recurent a recunoscut neconformarea la termenul prevăzut de lege pentru depunerea cererii de plată.

Față de cele expuse, consideră corectă constatarea instanței de fond a depășirii termenului imperativ de 90 de zile și soluția pronunțată în consecință, de respingere a acțiunii, ca nefondată.

Suplimentar, a arătat intimatul-pârât și că termenul de decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de repunerea în termen - pentru că sancțiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv, cu mențiunea că FGA a apreciat că acest termen este unul imperativ, nerespectarea lui atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Totodată, nefiind un termen de prescripție, acestuia nu îi sunt aplicabile regulile specifice acestor termene.

Cât privește faptul că recurentul-reclamant invocă necunoașterea legii ca fiind una dintre cauzele de nerespectare a termenului de depunere a cererii de plată în termenul legal de 90 de zile, intimatul-pârât susține că petentul nu-și poate invoca propria culpă spre a înlătura sancțiunea decăderii.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant nu a încadrat recursul într-unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, în raport de criticile de nelegalitate invocate, constată că acestea se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/15.11.2016, reclamantul A. a solicitat plata sumei de 700,18 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate la autoturismul său, avariat în evenimentul rutier care a avut loc la data de 21.06.2015.

Prin decizia contestată nr. 8337/08.08.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată ca tardivă, cu motivarea că această cerere a fost formulată și depusă de petentul A. după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul B. S.A. în faliment, termen expres prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.

Instanța de fond, soluționând cauza, a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținând legalitatea acesteia.

Criticile la adresa legalității sentinței civile recurate grefate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, hotărârea primei instanțe reflectând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Astfel, Înalta Curte reține că analiza cererii de plată și a dosarului de daună s-a realizat de către autoritatea pârâtă ținându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială și norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că deschiderea procedurii de faliment a B. S.A. s-a realizat prin încheierea din 03.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2015, hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în cauză ne regăsim în prezența unui drept de creanță născut anterior deschiderii procedurii de faliment.

În situația în care dreptul de creanță al recurentului-reclamant s-a născut anterior deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanțelor de asigurări existente la acel moment, s-a împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind data limită până la care creditorii trebuiau să învestească Fondul de Garantare a Asiguraților cu cererile de acordare despăgubiri.

Or, așa cum rezultă din actele dosarului, cererea de plată adresată de reclamant la data de 15.11.2016 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Așa fiind, constată instanța de recurs că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de acesta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Susținerea recurentului-reclamant în sensul că nu a avut posibilitatea să depună cererea de despăgubire în termen, întrucât B. nu l-a notificat că se află în procedura falimentului și nici că avea la dispoziție un termen de 90 de zile pentru formularea unei astfel de cereri, nu poate fi reținută ca o împrejurare de natură a justifica nerespectarea de către reclamant a termenului legal prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererii de despăgubire.

Astfel, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014 (art. 43), notificarea creditorilor se publică în Buletinul Procedurilor de Insolvență, ca și hotărârea de deschidere a procedurii falimentului. Așadar, formalitățile de publicitate fiind îndeplinite în modalitatea precizată, hotărârea definitivă de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului B. nu trebuia să îi fie comunicată recurentului-reclamant, cum greșit susține acesta.

Pe de altă parte, termenul de decădere de 90 de zile este prevăzut în art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților ce este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667/02.09.2015. Aceeași prevedere referitoare la termenul de 90 de zile de depunere a cererii de plată se regăsește și în prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 care este publicată în Monitorul Oficial nr. 550/24.07.2015.

În contextul în care termenul referit este dat de lege, nu B. este cea care trebuia să îl notifice pe reclamant cu privire la termenul de 90 de zile, neexistând din punct de vedere legal o astfel de obligație pentru aceasta. De altfel, prin aceste susțineri, recurentul-reclamant ar încălca principiul general de drept potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii.

Prin urmare, reținând că decizia nr. 8337/08.08.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1900 din 20 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2021.