ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3496/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 22.09.2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la emiterea actului administrativ fiscal - decizie privind acordarea indemnizației de asigurare (despăgubiri materiale și morale), urmare a accidentului rutier ce a avut loc în data de 20.07.2015, produs prin intermediul unui vehicul asigurat de S.C. B. S.A, având în vedere cererea de plată formulată de reclamantă la data de 30.05.2017 și adresată Fondului de Garantare a Asiguraților .

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 519 din 9 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să procedeze la emiterea unui act administrativ prin care să soluționeze cererea din data de 30.05.2017, formulată de reclamantă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 519 din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Dintr-o primă perspectivă, susține recurentul - pârât că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 12 din Legea nr. 213/2015, întrucât evenimentul rutier/faptul prejudiciabil/dreptul de creanță s-a născut anterior închiderii procedurii de redresare financiară a asiguratorului B. S.A., intimata-reclamantă investind, de altfel, instanțele de judecată cu soluționarea dosarului nr. x/2016 înregistrat pe rolul Tribunalului Iași și suspendat prin încheierea din data de 17.05.2017 în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. De asemenea, consideră, în esență, recurentul-pârât că termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererii de plată, calculat de la depunere, nu este compatibil cu prevederile Legii nr. 213/2015, apreciind că soluția recurată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 2, art. 11 și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, care nu prevăd un termen de soluționare a cererilor de plată. Astfel, susține recurentul că nerespectarea ordinii de înregistrare a cererilor depuse de solicitanți și soluționarea cu prioritate a cererii formulate de reclamantă este de natură a genera un tratament discriminatoriu față de solicitanții care nu au chemat în judecată Fondul de Garantare a Asiguraților. Mai afirmă recurentul- pârât că instanța de fond a apreciat eronat că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii de plată formulată de reclamant, fără a lua în considerare: specificul, complexitatea și încărcătura activității Fondului, necesitatea respectării principiului nediscriminării și al egalității de tratament în soluționarea cererilor de plată formulate de creditorii de asigurări, numărul foarte ridicat de cereri de plată aflate în soluționare, prevederile legale, care dispun că soluționarea cererilor se face în ordinea înregistrării lor.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la data de 27.11.2018, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală. De asemenea, a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 11.01.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9.06.2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele: Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac. Întrucât cauza de față are drept obiect obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată formulată de reclamantă, la stabilirea interesului procesual în susținerea recursului formulat de pârât, se au în vedere și modificările survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate, respectiv actele administrative emise în vederea punerii în aplicare a sentinței recurate. Înalta Curte reține că, potrivit înscrisurilor de la dosar, recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a emis Decizia nr. 21983 din 28.11.2019, prin care a soluționat cererea de plată formulată de reclamanta A. sub nr. x/21.06.2017. Aspecte învederate de recurent prin cererea depusă la data de 08.06.2021, privind rămânerea fără obiect a cauzei, nu pot fi primite de către instanța de control judiciar, întrucât, o soluție în sensul indicat de recurent este incidentă doar atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost executat de pârât, de bună voie, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, însă anterior soluționării acesteia de către instanța de judecată. După cum a statuat Înalta Curte în jurisprudența sa, respingerea cererii ca rămasă fără obiect nu reprezintă o soluție consacrată legislativ, dar se justifică sub imperiul noului C. proc. civ., fiind dedusă pe cale de interpretare din dispozițiile art. 194 lit. c) din C. proc. civ. Pe de altă parte, ipoteza incidentă materiei unei astfel de soluții este cea a executării voluntare întreprinse de pârât în faza premergătoare pronunțării unei hotărâri judecătorești, întrucât prin intermediul hotărârii pronunțate de instanță, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 6 alin. (1) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., cererea reclamantului este soluționată. Conform art. 430 alin. (1) și (4) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra altui incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, autoritatea de lucru judecat fiind provizorie când hotărârea este supusă apelului sau recursului. Utilizarea termenului "provizoriu" în cuprinsul alin. (4) al art. 430 din C. proc. civ. indică doar potențiala posibilitate de reformare a unei astfel de hotărâri, însă caracterul provizoriu nu poate fi interpretat în sensul ignorării efectelor pe care o astfel de hotărâre, până la momentul unei astfel de potențiale reformări, le produce. Astfel, voința legiuitorului de a conferi inclusiv unei astfel de hotărâri judecătorești autoritate de lucru judecat, cu toate efectele pe care o astfel de autoritate le produce, este lipsită de echivoc. În acest context, actul pârâtului de executare voluntară a obligațiilor ce, temporal, se poziționează după soluționarea cererii de chemare în judecată prin hotărâre judecătorească, nu poate genera rămânerea fără obiect a unei astfel de cereri (ce la momentul respectiv era deja soluționată), ci reprezintă doar act de executare voluntară a hotărârii judecătorește, în sensul art. 622 alin. (1) din C. proc. civ. Pe de altă parte, din perspectiva planului unei căi de atac precum cea care face obiectul prezentului dosar, analizând efectele pe care o astfel de executare voluntară le produce, Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2001, prin derogare de la regimul de drept comun prevăzut de C. proc. civ., în materia contenciosului administrativ, recursul este suspensiv de executare. Pe cale de consecință, întrucât hotărârea primei instanțe, pronunțată într-o astfel de materie (a dreptului administrativ), nu are efect executoriu, actul material al recurentului-pârât, de executare a unei hotărâri care nu era susceptibilă de executare, reprezintă, în esență un demers de achiesare tacită a recurentului la soluția primei instanțe. Față de aceste aspecte, Înalta Curte reține că, în prezent, interesul procesual al pârâtului în susținerea recursului nu mai este unul actual, în sensul art. 33 din C. proc. civ., având în vedere că recurentul-pârât, ulterior promovării căii de atac, și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa prin sentința de fond, aspect recunoscut de către parte prin notele de ședință comunicate prin poștă electronică, în data de 8.06.2021 Având în vedere că nu mai este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca lipsit de interes. De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata - reclamantă A., instanța de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1), coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., o va admite, în parte și va dispune obligarea recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial parțial în sumă de 500 RON (dovedit prin factura și extrasul de cont depuse în dosarul de recurs la filele x), apreciind că, în raport de circumstanțele cauzei, aplicabile fazei de judecată a recursului, precum și de gradul de complexitate a demersului dedus analizei, cuantumul onorariului avocațial de 1200 RON, solicitat de intimata-reclamantă, este vădit disproporționat. PENTRU ACESTE MOTIVE,