ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3497/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea formulată la data de 17 octombrie 2017 și înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea acestuia la emiterea unei decizii cu privire la cererea de despăgubire din 30.05.2017, depusă de către acesta în legătură cu incidentul rutier care a avut loc la data de 18.11.2016, în afara localității Roșiori, jud. Bihor, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2967 din 21 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubiri depuse de către reclamant, precum și la plata către reclamant a sumei de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru, respingând, în rest, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2967 din 21 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat, la data de 18 octombrie 2018, recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În esență, recurentul-pârât consideră că instanța de fond a apreciat eronat că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii de plată formulată de reclamant, fără a lua în considerare: specificul, complexitatea și încărcătura activității Fondului, necesitatea respectării principiului nediscriminării și al egalității de tratament în soluționarea cererilor de plată formulate de creditorii de asigurări, numărul foarte ridicat de cereri de plată aflate în soluționare și prevederile legale, care dispun că soluționarea cererilor se face în ordinea înregistrării lor. Mai afirmă recurentul-pârât că sentința recurată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 2, art. 11 și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, care nu prevăd un termen de soluționare a cererilor de plată, astfel încât nerespectarea ordinii de înregistrare a cererilor depuse de solicitanți și soluționarea cu prioritate a cererii formulate de reclamant este de natură a genera un tratament discriminatoriu față de solicitanții care nu au chemat în judecată Fondul de Garantare a Asiguraților. De asemenea, recurentul învederează că ulterior pronunțării hotărârii primei instanțe, cererea de plată formulată de intimatul-reclamant a fost analizată, achitându-se parțial suma solicitată, motiv pentru care apreciază recurentul că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect.

Apărările formulate în cauză Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant la data de 13 noiembrie 2018 însă acesta, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 din C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 11.01.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9.06.2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele: Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac. Întrucât cauza de față are drept obiect obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată formulată de reclamant, la stabilirea interesului procesual în susținerea recursului promovat de pârât se au în vedere și modificările survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate, respectiv actele administrative emise în vederea punerii în aplicare a sentinței recurate. Înalta Curte reține că, potrivit înscrisurilor de la dosar, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a emis Decizia nr. 15761 din 12.07.2018, prin care, ulterior pronunțării sentinței nr. 2967 din 21.06.2018, a soluționat cererea de plată formulată de reclamant sub nr. x din 6.06.2017. Aspecte învederate de recurent, privind rămânerea fără obiect a cauzei, nu pot fi primite de către instanța de control judiciar, întrucât, o soluție în sensul indicat de recurent este incidentă doar atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost executat de pârât, de bună voie, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, însă anterior soluționării acesteia de către instanța de judecată. După cum a statuat Înalta Curte în jurisprudența sa, respingerea cererii ca rămasă fără obiect nu reprezintă o soluție consacrată legislativ, dar se justifică sub imperiul noului C. proc. civ., fiind dedusă pe cale de interpretare din dispozițiile art. 194 lit. c) din C. proc. civ. Pe de altă parte, ipoteza incidentă materiei unei astfel de soluții este cea a executării voluntare întreprinse de pârât în faza premergătoare pronunțării unei hotărâri judecătorești, întrucât prin intermediul hotărârii pronunțate de instanță, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 6 alin. (1) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., cererea reclamantului este soluționată. Conform art. 430 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra altui incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, autoritatea de lucru judecat fiind provizorie când hotărârea este supusă apelului sau recursului. Utilizarea termenului "provizoriu" în cuprinsul alin. (4) al art. 430 din C. proc. civ. indică doar potențiala posibilitate de reformare a unei astfel de hotărâri, însă caracterul provizoriu nu poate fi interpretat în sensul ignorării efectelor pe care o astfel de hotărâre, până la momentul unei astfel de potențiale reformări, le produce. Astfel, voința legiuitorului de a conferi inclusiv unei astfel de hotărâri judecătorești autoritate de lucru judecat, cu toate efectele pe care o astfel de autoritate le produce, este lipsită de echivoc. În acest context, actul pârâtului de executare voluntară a obligațiilor ce, temporal, se poziționează după soluționarea cererii de chemare în judecată prin hotărâre judecătorească, nu poate genera rămânerea fără obiect a unei astfel de cereri (ce la momentul respectiv era deja soluționată), ci reprezintă doar act de executare voluntară a hotărârii judecătorește, în sensul art. 622 alin. (1) din C. proc. civ. Pe de altă parte, din perspectiva planului unei căi de atac precum cea care face obiectul prezentului dosar, analizând efectele pe care o astfel de executare voluntară le produce, Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2001, prin derogare de la regimul de drept comun prevăzut de C. proc. civ., în materia contenciosului administrativ, recursul este suspensiv de executare. Pe cale de consecință, întrucât hotărârea primei instanțe, pronunțată într-o astfel de materie (a dreptului administrativ), nu are efect executoriu, actul material al recurentului-pârât, de executare a unei hotărâri care nu era susceptibilă de executare, reprezintă, în esență un demers de achiesare tacită a recurentului la soluția primei instanțe. Față de aceste aspecte, Înalta Curte reține că, în prezent, interesul procesual al pârâtului în susținerea recursului nu mai este unul actual, în sensul art. 33 din C. proc. civ., având în vedere că recurentul-pârât, ulterior promovării căii de atac, și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa prin sentința de fond, aspect recunoscut de către parte prin notele de ședință comunicate prin poștă electronică, în data de 8.06.2021. Având în vedere că nu mai este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca lipsit de interes. PENTRU ACESTE MOTIVE,