ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1383/2021

Ședința publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 17.08.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea în parte a deciziei nr. 7503/12.07.2017, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 984 RON cu titlu de diferență de despăgubire aferentă dosarului de daună x, pentru autovehiculul x și obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând din taxă de timbru și onorariu avocațial.

Prin sentința civilă nr. 2512 de la data 30.05.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, s-au anulat deciziile nr. 12671/2015, în integralitate, și nr. 7503/12.07.2015, în parte, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 984 RON cu titlu de despăgubiri. Totodată, au fost menținute restul dispozițiilor deciziei nr. 7503/2017 în privința acordării despăgubirilor în sumă de 13.105,51 RON și obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 703 RON cu titlu de cheltuieli de judecată(taxă timbru+onorariu avocat).

Împotriva sentinței civile nr. 2512 de la data 30.05.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea, ca nefondată, a contestației formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 7503/12.07.2017, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, în motivare, recurenta a arătat că prima instanță a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a legii când a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 7503/12.07.20l5 și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 984 RON cu titlu de despăgubiri si la plata sumei de 703 RON cu titlu de cheltuieli de judecata.

Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop si destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere-civilă pentru accidente produse de vehicule.

A susținut că FGA nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolventei unui asigurător, funcționează in baza dispozițiilor legale, nu este succesorul in drepturi si obligații a vreunui asigurător, in acest caz, B. S.A. si nu datorează despăgubiri prin "efectul legii".

În susținerea acelorași motive de casare a arătat FGA că nu plătește despăgubiri în baza răspunderii contractuale deoarece nu are niciun raport contractual cu creditorul de asigurare sens în care nu i se pot impune tarife si preturi ale pieselor practicate de diferite unități reparatoare.

Instanța de la fond a confundat obligația de plata a Fondului de Garantare a Asiguraților, stabilită în temeiul dispozițiilor Legii nr. 213/2015 si ale Normei 16/2015 a ASF, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului, cu obligația de plata a acestuia din urmă. Chiar și așa, pentru ca asigurătorul sa fie obligat sa plătească trebuie sa facă dovada prejudiciului, prejudiciu care consta in plata efectuata de asigurat către unitatea service sau o sentința prin care o instanța l-a obligat pe acesta sa achite contravaloarea reparațiilor, in cazul in care unitatea reparatoare nu are un contract de prestări servicii, caz in care intervine stipulația pentru altul.

Potrivit art. 12, alin. (2) din Legea 213/2015:

"... Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare".

A arătat că FGA este obligat la a analiza si a instrumenta dosarele de dauna conform condițiilor impuse de textul de lege citat anterior cu mențiunea că instrumentarea dosarului de dauna s-a făcut întocmai conform condițiilor de asigurare si nu in afara acestora, fiind avute în vedere înscrisurile depuse de petenta, respectiv Deviz nr. x efectuat de C. S.R.L. si factura nr. x/12.09.2016 din care rezulta ca valoarea estimata a reparațiilor necesare autoturismului avariat sunt in cuantum de 13.105,51 RON (inclusiv TVA).

A susținut că Fondul de Garantare al Asiguraților se raportează la preturile unităților service de reprezentanta pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepante intre sumele solicitate de creditori de asigurări pentru servicii similare si pentru a asigura respectarea principiului echității in ceea ce privește soluționarea cererilor de plata formulate de aceștia. În acest sens, se considera un preț, serios cel practicat de unitățile service de reprezentanta.

Precizează că tariful de manoperă practicat de unitățile de specialitate/reprezentanțe pentru marca x este de 80,00 RON (fără TVA), între valoarea prestației executate și prețul plătit trebuind să existe un echilibru, pentru cazuri similare, și consideră că prețul achitat în cauză de 120lei/ora tarif manoperă este excesiv.

Creanțele de asigurări se acoperă de FGA în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale acestuia, obligația fiind născuta din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Tocmai caracterul independent si statutul juridic de autoritate distinctă, ale FGA conferă FGA-ului, legitimitate procesuala activa in dosarul de faliment al asigurătorului să solicite acoperirea, din averea societății de asigurare debitoare, a creanțelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, in urma parcurgerii procedurii administrative necontencioase prevăzuta de Legea nr. 213/2015 si a Normei 16/2015 a ASF, procedura obligatorie și nu opțională.

Totodată, trebuie avut în vedere faptul că despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăși cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator, și nu este menită a aduce o îmbogățire fără justă cauză asiguratului.

La analizarea cererilor de plată formulate de creditorii de asigurare, FGA se raportează la normele aplicabile în materie, la condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență, ținând seama că FGA nu este un asigurător, nu se comportă asemeni unui asigurător și nu îi incumbă obligațiile unui asigurător ce este ținut de dispozițiile unui contract de asigurare.

Față de faptul că răspunderea contractuală este a asigurătorului D. S.A., în faliment, obligația de plată a FGA născându-se ca urmare a cererii de plată făcută de reclamant și are ca izvor de obligații Legea nr. 213/2015, iar nu răspunderea contractuală prevăzută de art. 1350 și urm. C. civ. raportat și la analiza și instrumentarea dosarului de daună și la scopul pentru care a fost constituit FGA,subscrisa a analizat foarte bine valoarea prejudiciului, astfel încât apreciem că nu ne pot fi impuse sume prelinse într-un cuantum nejustificat de petenți.

FGA nu plătește "pur si simplu" suma solicitată de creditorul de asigurare. Potrivit prevederilor legale FGA are obligația de a stabili cuantumul despăgubirilor, dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă, dacă petentul este creditor de asigurare, dacă suma solicitată este creanță de asigurare ș.a.m.d., toate aceste aspecte a căror verificare se realizează fiind consecința faptului că Fondul plătește din surse proprii, iar nu din sursele asigurătorului în faliment.

Totodată, Fondul de garantare a asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar acest aspect coroborat cu faptul că FGA nu este parte în contractul de asigurare încheiat între asigurat și asigurătorul în faliment și nu executăm acest contract, are drept consecință nepreluarea riscului contractual în sarcina Fondului de garantare a asiguraților.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de garantare a asiguraților beneficiază de o posibilitate de finanțare subsidiară în acele situații excepționale în care nu poate plăti compensațiile către creditorii de asigurare.

Rațiunea legiuitorului pentru includerea acestei prevederi o constituie și faptul că depozitele și plasamentele Fondului nu sunt garantate, asigurându-se prin acest articol o "plasă de siguranță" pentru Fond însuși.

Având în vedere că principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări, F.G.A. este obligat să acționeze ca un profesionist, fiind în cunoștință de cauză în ceea ce privește riscurile diminuării nejustificate a resurselor sale financiare prin acordarea fără o analiză completă, temeinică și pertinentă a cererilor depuse de petenți.

Prin urmare, FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, a faptului ca FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist in ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit si a faptului ca, legiuitorul a obligat FGA sa analizeze si instrumenteze dosarele de dauna, pe cale de consecința a Asiguraților .

Ca arare, FGA a procedat in baza legii la analizarea si instrumentarea dosarului de dauna in cauza si acordat despăgubiri in baza unei atente analize astfel ca, între valoarea prestației executate și prețul plătit să existe un echilibru, pe cazuri similare și având în vedere prețurile agreate de reprezentanțele mărcilor autovehiculelor, solicităm instanței de recurs in baza disp. art. 488, alin. (1), pct. 6) și 8) C. proc. civ. prin raportare la art. 497 si art. 20, alin. (3) prima teza din L 554/2004. 4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimata reclamantă A. a solicitat respingerea cererii de recurs formulate împotriva sentinței civile de la fond cu nr. 2512/30.05.2018 de pârâtului F.G.A, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată constând din onorariul avocațial.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 11.07.2016, a avut loc un accident rutier din vina conducătorului auto E., care conducând autoturismul cu număr de înmatriculare x, asigurat la momentul evenimentului rutier cu polița de asigurare CASCO AAA nr. x/08.12.2015, emisa de D. S.A., nu a păstrat o distanta regulamentara fata de vehiculul din fata sa si a cauzat avarierea autovehiculului cu număr de înmatriculare x aparținând petentei.

În cadrul instrumentării dosarului de daună, din analizarea documentației aferente, s-a concluzionat faptul ca din despăgubirea solicitată, suma în cuantum de 984 RON, reprezentând diferența tarif/ora manopera, nu poate fi acordată.

Împotriva Deciziei nr. 7503/12.07.2017 emisa de FGA, petenta a formulat Contestație prin care a solicitat, anularea in parte a deciziei si pe cale de consecința obligarea paratei la plata sumei de 984 RON, cu titlu de diferența de despăgubire aferenta, motivat de faptul ca costul reparațiilor la autoturismul avariat a fost stabilit pe baza documentelor eliberate de către unitatea de specialitate C. S.R.L. prin deviz nr. x/29.08.2016 si factura nr. x/12.09.2016.

Prin sentința 2512 de la data 30.05.2018, s-a admis contestația formulată de reclamanta A. și s-au anulat deciziile nr. 12671/2015, în integralitate, și nr. 7503/12.07.2015, în parte, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 984 RON cu titlu de despăgubiri. Totodată, au fost menținute restul dispozițiilor deciziei nr. 7503/2017 în privința acordării despăgubirilor în sumă de 13.105,51 RON și obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 703 RON cu titlu de cheltuieli de judecată(taxă timbru+onorariu avocat).

Analizând criticile formulate de recurent, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt fondate, având în vedere că instanța de primă jurisdicție a pronunțat o hotărâre cu respectarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând motivele care au stat la baza adoptării acesteia, nefiind motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. De altfel, Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal acest motiv de casare nefiind invocate acele argumente care să susțină motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, având în vedere faptul că, raportat la scopul constituirii si funcționării Fondului, respectiv acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, este obligat să procedeze la circumstantierea dosarelor de daună, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită. Consideră că rațiunea introducerii în textul de lege a obligativității instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de daună de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Norma 16/2015, fără a fi ținut de analiza dosarelor de daună de prețurile practicate de anumite unități reparatoare, îi permite să se raporteaze la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanțe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia.

Înalta Curte împărtășește statuările primei instanțe, în sensul că interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, respectiv a dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, așa fiind, demersul acestuia de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echității nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală.

De asemenea, susținerea în sensul că FGA nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, ci este obligat să facă propria evaluare și să acționeze diligent cu sumele care îi stau la dispoziție, respectând principiul echității si rezonabilitatii sau că nu poate agrea preturile practicate de unitățile de specialitate dacă observă o discrepanță majoră între preturile sau tarifele practicate de acestea, se bazează pe exercitarea dreptului de apreciere cu depășirea marjei de apreciere care îi revine în operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Instanța de control judiciar apreciază că, în lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operațiunea de diminuare a costului reparațiilor față de cel rezultat din documentul justificativ eliberat de unitatea de specialitate, prima instanță a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalității dar nici sub aspectul oportunității admiterii în parte a cererii de despăgubire.

În concret, analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între prețurile practicate de unitatea service C. S.R.L. și cel al reprezentanței x, care în opinia recurentului-pârât a evidențiat o discrepanță considerabilă în ce privește tariful aferent manoperei lucrărilor de reparație, având ca rezultat diferența de 984 RON, respinsă astfel la plată, excede limitelor obligației de diligență ce-i revin Fondului în aplicarea dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Așa cum a susținut și instanța de fond, recurentul - pârât nu a probat susținerile referitoare la faptul că prețul achitat în cauză de 120lei/ora tarif manoperă este excesiv în raport cu prețul manoperei la reprezentanțele x.

Înalta Curte reține că din adresa comunicată de F. S.R.L., singura unitate de reprezentanță de marcă x aflată pe raza județului Timiș, rezultă că începând cu data de 01.09.2016, tarifele de manoperă sunt la nivelul a 150/oră.

Raportat la cele reținute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit și, ca atare, este obligat să facă propria analiză și propria instrumentare a dosarelor de daună, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptățească să ignore costul reparațiilor, așa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii formulate de intimata-reclamantă, urmând a o încuviința, conform dovezii depuse de acesta la dosar, respectiv factura privind onorariul de avocat în cuantum de 1000 RON- fila 39dosar.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2512 din 30 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 1000 RON către intimata - reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 martie 2021.