ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1143/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 99 din 21 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași s-a admis contestația formulată de reclamantul P.M.M. în contradictoriu cu Municipiul Iași, s-a anulat dispoziția din 6 februarie 2008 emisă de primarul Municipiului Iași și a dispus acordarea în favoarea reclamantului, de măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la imobilul construcție, descris în Decizia nr. 366 din 6 decembrie 1952, ce a fost situat în Iași. Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut următoarele: Prin notificarea formulată la 8 martie 2001 P.M.M. a solicitat Primăriei Municipiului Iași acordarea de măsuri reparatorii cu privire la imobilul (clădire și teren aferent) situat în Iași.

Prin dispoziția din 6 februarie 2008 Primarul Municipiului Iași a respins cererea motivat de faptul că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și nici a preluării abuzive a imobilului notificat conform dispozițiilor art. 2, 3 alin. (1) lit. a), art. 4 și 23 din Legea nr. 10/2001. Apreciind întemeiată contestația formulată împotriva acestei decizii, instanța de fond a stabilit că, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamantul este fiul defuncților P.L.E. și M., care au avut în proprietate imobilul situat în Iași, compus din construcții - parter și mansardă, edificată pe 87 mp.

Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, aspect ce rezultă din procesul-verbal de inventariere din 14 ianuarie 1952, încheierea din 27 octombrie 1952 a Tribunalului Popular Iași și Decizia nr. 466 din 6 decembrie 1954. În acest context s-a reținut că reclamantul a probat atât faptul preluării abuzive a imobilului de către stat, cât și calitatea de moștenitor al proprietarilor imobilului, în condițiile art. 3 lit. a) și art. (4) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind astfel îndreptățit la măsurile reparatorii prevăzute de această lege. În baza probelor administrate instanța de fond a stabilit că pe amplasamentul imobilului revendicat este construit un bloc de locuințe P + 10, astfel încât, în raport de această împrejurare, urmează a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâtul primarul Municipiului Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, astfel încât chiar dacă legea instituie o prezumție de proprietate în cazul în care există dovezi privind preluarea bunului de către stat, pentru ca dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 să fie incidente, era necesară depunerea înscrisurilor indicate la pct. 24.2 din H.G. nr. 250/2007.

Curtea de Apel Iași a respins apelul ca nefondat, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, dat fiind faptul că în toate înscrisurile depuse la dosar și considerate a fi relevante de instanța de fond este individualizat bunul preluat și sunt stipulați proprietarii imobilului în persoana autorilor intimatului, astfel încât ele constituie acte doveditoare care generează o prezumție relativă de proprietate și care nu a fost răsturnată de apelantă, în favoarea reclamantului. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul primarul Municipiului Iași, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

A susținut că legea prevede necesitatea dovedirii dreptului de proprietate cu orice acte translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică și că în absența acestor acte prezumția instituită nu funcționează, astfel încât se impune admiterea recursului și constatarea nelegalității deciziei recurate. Analizând criticile formulate, ce se înscriu formal în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Legea nr. 247/2005 a instituit modificări ale Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate.

Potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.” Așadar, legiuitorul a instituit o prezumție de proprietate în favoarea persoanei înscrise în actul de preluare, prezumție pe care, în speță, recurentul-pârât nu a răsturnat-o printr-o probă contrară, mulțumindu-se doar să invoce lipsa unui act translativ de proprietate cu privire la imobilul notificat.

Imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 111/1951, așa cum rezultă din încheierea Tribunalului Popular al Orașului Iași din 27 octombrie 1952 (fila 36) și din procesul-verbal din 14 ianuarie 1953 (fila 35), de la proprietarii L. și M.P., părinții intimatului-reclamant P.M.M., constatând lăsarea lui în părăsire. Prin Decizia nr. 366 din 6 decembrie 1952 a Secțiunii Financiare a Regiunii Iași (fila 28 dosar fond) s-a decis transmiterea bunului - casă de cărămidă compusă din 4 camere, bucătărie, mansardă construită pe 83 mp, proprietatea lui L. și M.P., în folosința Sfatului Popular al Orașului Iași.

În același sens sunt și procesul-verbal din 24 septembrie 1952 a Circumscripției Financiare Iași (fila 29 fond), vizând plata impozitului pe clădiri în perioada 1942-1945, matricola de clădiri și terenuri a Sfatului Popular al Orașului Iași, planul topo din anul 1940. Așadar, pe de o parte, actul de preluare și, pe de altă parte, alte acte emanând de la autorități din perioada anterioară preluării, fac dovada deplină atât a întinderii proprietății, cât și a persoanei proprietarului la data preluării abuzive.

Dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 23. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 referitoare la actele doveditoare ale dreptului de proprietate nu pot fi interpretate decât coroborat cu dispozițiile mai sus menționate ale art. 24. De reținut că art. 23. 1 din Normele metodologice la lit. d) și g) prevăd că sunt acte doveditoare „(d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparținea persoanei respective; (g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale.” Pentru aceste considerente, constatând pe deplin dovedit dreptul de proprietate al autorilor intimatului - reclamant P.M.M.

asupra imobilului în litigiu, precum și calitatea acestora de proprietari la data preluării abuzive, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului, cu consecința menținerii ca legale ale hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului primarul Municipiului Iași împotriva Deciziei nr. 126 din 1 iulie 2009 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.