Decizia nr. 2370/2012 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 3142/2010 a Curții de Apel București

Sentința Curții de apel. Prin sentința civilă nr. 3142 din 30 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu pârâtul V.A. și a constatat calitatea de colaborator al Securității în ceea ce-l privește pe pârât. Instanța de fond a apreciat că cele două condiții cumulative prevăzute în art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 sunt întrunite. Astfel, prima instanță a avut în vedere mai multe note informative din perioada anilor 1976 – 1981, îndeosebi cele referitoare la divulgarea unor relații cu cetățeni străini sau români stabiliți în străinătate. În considerentele sentinței s-au prezentat pe larg informațiile divulgate de pârât în legătură cu „unele persoane de la Întreprinderea Mecanică Sinaia care întrețin relații cu străinii” cum ar fi numitele A.G, N.R. și D.E. S-a conchis în sensul că informațiile furnizate conștient se refereau la activități îndreptate împotriva regimului comunist, deoarece prin stabilirea acestor legături se puteau destrăma barierele informaționale controlate de partid. De asemenea s-a reținut că prin activitatea desfășurată, pârâtul a creat premisele suprimării sau îngrădirii dreptului la viață privată și a dreptului la libertatea conștiinței și a religiei.

Recursul declarat de V.A. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs V.A. criticând modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. De asemenea, prin concluziile scrise, recurentul a invocat excepția inadmisibilității cererii, excepția tardivității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, precum și excepția nulității absolute a hotărârii instanței de fond.

Decizia instanței de recurs. Prin Decizia nr. 4798 din 18 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de V.A. împotriva sentinței nr. 3142 din 30 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Înalta Curte a constatat că excepțiile invocate de acesta sunt nefondate și le-a respins ca atare. În ceea ce privește excepția nulității hotărârii instanței de fond, instanța de control judiciar a reținut că: C. proc. a consacrat într-adevăr, prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate clar, convingător și pertinent, ca o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrar judecătoresc și singurul mijloc prin care se asigură exercitarea în mod real a controlului judiciar. Instanța nu este obligată, însă, să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, ori să le interpreteze numai în modalitatea solicitată de anumite texte de lege, prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunând doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca acestea să nu fie contradictorii sau străine de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților. Astfel, în speță, s-a reținut că motivarea hotărârii atacate îndeplinește toate aceste cerințe, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar. Instanța de fond, în motivarea hotărârii, a reținut care sunt informațiile furnizate de pârât, relevante din perspectiva art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 și a făcut un examen al informațiilor respective prin prisma condițiilor cumulative ale textului legal precizat. Instanța a tras concluzia, urmare a acestei analize, că anumite informații comunicate de pârât organelor de Securitate au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și că pârâtul, furnizând informații de asemenea natură, a avut reprezentarea clară a faptului că relatările sale sunt pasibile de urmări din partea Securității. Cât privește susținerea că informațiile furnizate ar fi avut o valoare informativă scăzută, aceasta nu a putut fi examinată în cadrul soluționării excepției în discuție, ci este o chestiune de fond. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată s-au reținut următoarele: conform pârâtului, C.N.S.A.S. verifică din oficiu doar persoanele care candidează pentru ocuparea unor demnități ori funcții (prevăzute în art. 3 lit. a) și h) din O.U.G. nr. 24/2008), iar, ca atare, dispozițiile legale enumerate nu legitimează verificarea celor care, deși au candidat, nu au fost aleși în demnitățile respective. Pârâtul a susținut că acțiunea este inadmisibilă și din perspectiva faptului că, vizând o persoană care a candidat în alegeri, acțiunea se subordonează acestui scop și ar fi trebuit introdusă la instanța de judecată anterior alegerilor, or, cum acțiunea în constatare ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusă la 09 aprilie 2009, ulterior alegerilor, aceasta este inadmisibilă. Contrar celor susținute de pârât, Înalta Curte a constatat că nu doar persoanele care au fost alese în anumite funcții sunt verificate din oficiu de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, astfel cum rezultă fără echivoc din conținutul art. 5 al O.U.G. nr. 24/2008, în care este reglementată procedura de verificare a persoanelor care candidează sau ocupă unele funcții ori demnități publice. Pe de altă parte, conform pieselor dosarului de fond, pârâtul V.A., este primar al comunei Talea, județul Prahova, aspect necontestat de către acesta, ceea ce legitimează demersul judiciar al reclamantului și din perspectiva art. 3 lit. g) și art. 5 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 24/2008. S-a mai reținut că dispozițiile legale mai sus citate nu condiționează promovarea acțiunii în justiție în raport de momentul alegerilor, astfel că acțiunea nu este inadmisibilă, cum susține pârâtul, scopul unei astfel de cereri de chemare în judecată fiind acela de a devoala acțiunile de poliție politică întreprinse în timpul regimul totalitar trecut, inclusiv identificarea persoanelor care au desfășurat activități de poliție politică (art. 2 lit. a), precum și a celor care au colaborat cu fosta poliție politică al regimului comunist (art. 2 lit. b), în discuție în cauză fiind această ultimă ipoteză, în privința pârâtului. În ceea ce privește excepția tardivității acțiunii în constatare, termenul de 30 de zile lucrătoare, la care se referă art. 37 alin. (1) din Regulamentul de Organizare și Funcționare al C.N.S.A.S., s-a reținut că este un termen de recomandare, iar nu unul de decădere sau de prescripție, în lipsa unor mențiuni exprese în acest sens. Această concluzie s-a impus și pentru că O.U.G. nr. 24/2008 nu conține nici o dispoziție în care să se stabilească un termen pentru promovarea acțiunii în justiție. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, s-a reținut că C.N.S.A.S. are calitate procesuală activă în acțiunile întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 24/2008, acesta fiind titularul acțiunii în constatarea calității de lucrător al Securității sau de colaborator al fostei poliții politice a regimului comunist, astfel cum rezultă neechivoc din prevederile art. 11 din actul normativ precizat. A apreciat instanța de control judiciar că din perspectiva prevederilor O.U.G. nr. 24/2008, dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004, în sensul în care au fost invocate de pârât nu sunt incidente în speță, ordonanța de urgență amintită, act normativ special și ulterior Legii 554/2004, instituind o procedură derogatorie de la dispozițiile Legii contenciosului administrativ. În ceea ce privește excepția lipsei de interes, s-a reținut că susținerile pârâtului, de asemenea, nu pot fi primite. Există un interes public major al promovării acțiunilor în constatare întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 24/2008, așa cum se degajă neechivoc din conținutul acestui act normativ - acela de a devoala activitățile de poliție politică ale regimului comunist din România, demers care implică și identificarea persoanelor care au desfășurat astfel de activități (lucrătorii de Securitate), cât și a persoanelor care au colaborat cu fosta poliție politică a regimului totalitar comunist (colaboratori ai Securității), conform definițiilor legale din ordonanța de urgență. In concret, în cauză, interesul este acela de a stabili dacă pârâtul, V.A., a fost colaborator al Securității, în sensul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. În ceea ce privește recursul declarat, în raport de probele administrate în cauză și de normele legale incidente, Înalta Curte a apreciat că, în mod legal și temeinic, prima instanță a admis acțiunea promovată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, constatând că pârâtul V.A. are calitatea de colaborator al Securității, în sensul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, fiind întrunite condițiile cumulative prevăzute de acest text legal. A constatat Înalta Curte, că informațiile furnizate de pârât organelor de Securitate se referă la atitudini potrivnice regimului comunist ale persoanelor vizate în delațiunile sale, fiind analizate pe lângă cele referitoare la relații cu cetățenii străini și pe acelea care priveau un coleg de armată, caporalul C.S., adept al unei secte religioase în contextul profund antireligios al epocii respective.

Contestația în anulare. Împotriva Deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație, V.A. a formulat contestație în anulare, invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. În concret, contestatorul susține că instanța de recurs a omis să analizeze motivul nr. 1 de recurs, vizând nulitatea absolută a hotărârii instanței de fond pentru soluționarea cauzei cu încălcarea principiilor privind dreptul la apărare și al contradictorialității. De asemenea, mai arată contestatorul, instanța de recurs nu a interpretat și dat eficiență juridică nici motivului nr. 2, referitor la lipsa unui angajament scris și a caracterului voluntar al colaborării cu Securitatea.

Considerentele instanței asupra contestației în anulare. Potrivit temeiului de drept invocat de contestator, art. 318 teza a II-a C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. Verificând recursul declarat de pârâtul V.A., Înalta Curte constată că acesta cuprinde un singur motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează „încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008”. Toate criticile subsumate acestui motiv converg către ideea că informațiile furnizate de recurent ar fi avut rolul de a proteja persoanele respective și că ele ar fi fost apreciate ca nerelevante de către organele de Securitate întrucât reflectau fapte notorii. Acest unic motiv de recurs a fost analizat de instanța de recurs în mod efectiv (paginile 8 și 9 din decizie), raționamentul său fiind expus în mod coerent și convingător. Împrejurarea că soluția adoptată este contrară punctului de vedere exprimat de contestator nu îi conferă acestuia dreptul de a exercita un nou recurs, pentru că, în realitate, aceasta este semnificația căii de atac de față. Or, reglementând contestația în anulare specială ca și cale extraordinară de atac, legiuitorul a urmărit ca instanțele de recurs să-și retracteze propriile hotărâri atunci când sunt îndeplinite ipotezele art. 318 C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în speță. Cele două așa-zise motive de recurs neanalizate reprezintă, de fapt, critici de nelegalitate ale sentinței, formulate prin concluziile scrise depuse în termenul de amânare a pronunțării, dispus conform art. 260 alin. (1) C. proc. civ. Deși ele nu au fost invocate în condiții procedurale, totuși instanța de recurs le-a analizat detaliat (paginile 5 și 6 din decizie) răspunzând corespunzător după cum s-a arătat rezumativ la pct. 3 din această decizie. Ca urmare, în temeiul art. 320 C. proc. civ., se va respinge contestația în anulare de față, ca nefondată.