ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 787/2021

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 128/F din 25 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinței penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul a fost obligat la plata sumei de 500 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că, prin cererea formulată, petentul condamnat A. a formulat contestație împotriva executării sentinței penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, solicitând următoarele:

- în baza art. 44 alin. (8) și 14 din Convenția Națiunilor Unite împotriva Corupției și a art. 16 alin. (7) și 13 din Convenția Națiunilor Unite împotriva Criminalității Transnaționale Organizate, să se ia act de poziția oficială a statului malgaș, transmisă pe cale oficială, prin care se anulează procedura de extrădare a petentului (prin transmiterea sentinței nr. 2625 din 07 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul de primă instanță Antananarivo, rămasă definitivă la 09 octombrie 2020) și că, în cauză, în ceea ce îl privește nu a existat o cooperare judiciară între Republica Madagascar și România;

- în baza art. 4, art. 5 și art. 77 din Legea nr. 302/2004, să se ia act de poziția oficială a statului malgaș, transmisă pe cale oficială, prin care se anulează procedura de extrădare în privința sa (prin transmiterea sentinței nr. 2625 din 07 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul de primă instanță Antananarivo, rămasă definitivă la 09 octombrie 2020) și că, în cauză, a existat o fraudă la extrădare;

- aplicarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 302/20004, să se constate că nu există consimțământul statului solicitat pentru executarea pedepsei contestate și, în consecință, să fie admisă contestația împotriva executării deciziei penale nr. 32/A din 07 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2008, în conformitate cu art. 599 alin. (4) C. proc. pen., și să se constatate împiedicarea la executarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07 februarie 2019, emis de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cu efectul eliberării sale din detenția ilegală, în conformitate cu art. 5 paragraful 4 din Convenție și art. 2 C. proc. pen.

- aplicarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/20004, constând în exercitarea dreptului său de a putea părăsi în mod real și efectiv teritoriul României în termen de 45 de zile de la data punerii în libertate, iar, în subsidiar, în temeiul art. 74 alin. (2) din Legea nr. 302/20004, repunerea în situația anterioară, cu consecința transferului pe teritoriul Republicii Madagascar, urmând a se parcurge, din nou, procedura de extrădare.

În acest sens, contestatorul a arătat că, prin sentința penală nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., și la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., care au fost contopite în pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de 2 ani închisoare, urmând să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare.

În baza sentinței penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată în apel, la 07 februarie 2019, această instanță a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017.

A mai învederat că, începând cu 27 decembrie 2017, s-a aflat, în mod neîntrerupt, pe teritoriul Republicii Madagascar, atât în calitate de rezident al acestui stat, cât și ca solicitant de azil, fiind sub protecția Înaltului Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite. În vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii a fost inițiată procedura specială a dării în urmărire. La 08 mai 2019 a fost arestat provizoriu de către autoritățile judiciare din Madagascar în vederea extrădării către România. În perioada cât a fost arestat, respectiv 08 mai 2019 - 14 mai 2019, nu i s-a prezentat niciun document oficial în temeiul căruia a fost privat de libertate.

Prin încheierea din 09 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2019, instanța română a stabilit că sunt întrunite condițiile legale în vederea solicitării extrădării, în conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

În baza acestei hotărâri, Ministerul Justiției a efectuat examenul de regularitate internațională, conform art. 65 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, și a înaintat cererea de extrădare autorităților malgașe la data de 13 mai 2019. Ulterior arestării provizorii, la 14 mai 2019, Procurorul Republicii din cadrul Parchetului Antananarivo a emis Autorizația nr. x-RP/19 prin care a autorizat deplasarea funcționarilor români în vederea extrădării condamnatului către România, document care a fost comunicat prin poșta electronică Biroului Național Interpol. În data de 13 mai 2019, Ambasada României în Madagascar a comunicat Ministerului Justiției din Madagascar scrisoarea Ministrului Justiției din România privind extrădarea condamnatului, aceasta fiind transmisă și Ministerului de Externe al Republicii Madagascar în cursul aceleiași zile. A considerat că, pentru orice observator obiectiv și imparțial, este evident că într-o singură zi nu puteau fi parcurse toate etapele necesare extrădării.

La 18 mai 2019, același procuror a emis un nou înscris, denumit Autorizație, având același nr. x-RP/19, adăugând la primul paragraf doar faptul că cererea de extrădare a Ministerului de Justiție din România privește mandatul de arestare preventivă nr. 1 din 10 ianuarie 2018 și mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07 februarie 2019. Această completare a fost făcută în condițiile în care în Autorizația din 14 mai 2019 nu se regăseau aceste mandate.

La data de 19 mai 2019, a fost extras din închisoarea malgașă, în baza ordinului de ieșire de sub escortă a deținutului nr. x-RP/19, din 19 mai 2019, ora 17:00, emis de Procurorul Republicii Madagascar, B., și a fost predat autorităților române, prin procesul-verbal de remitere al resortisantului român A., de către Biroul Central Național al Interpol Madagascar către Biroul Central Național al Interpol România, încheiat la Antananarivo, Republica Madagascar, la 19 mai 2019, ora 22:00. Acest proces-verbal de remitere a fost întocmit în baza Autorizației din 14 mai 2019, atrăgând incidența regulii specialității.

Prin procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 20 mai 2019, ora 21:00, la Punctul Poliției de Frontieră "Henri Coandă" - București, a fost predat escortei din cadrul Penitenciarului București - Rahova, unde a fost depus la data de 20 mai 2019, prin procesul-verbal de depunere a persoanei private de libertate A. nr. x/20.05.2019, ora 22:00.

Pe durata soluționării cererii de extrădare de către statul malgaș, în conformitate cu art. 73 din Legea nr. 302/2004, Ministerul Justiției a informat instanța de executare, fără, însă, a face referire la procedura de extrădare prevăzută de legislația malgașă.

A mai învederat că, la 13 noiembrie 2019, a depus o contestație la executare, aceasta formând obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Curții de Apel București, prin care a solicitat instanței române să constate că procedura de extrădare a fost viciată pe teritoriul Republicii Madagascar. Contestația a fost respinsă ca inadmisibilă, instanțele române reținând că nu sunt competente să analizeze legalitatea procedurii pe teritoriul unui stat străin.

Urmare a răspunsului instanțelor române, s-a adresat cu o solicitare instanțelor malgașe să se pronunțe asupra procedurii de extrădare ce îl viza. Ca urmare a acestui demers, în Republica Madagascar s-a pronunțat sentința nr. 2625 din 07 septembrie 2020 a Tribunalului de primă instanță Antananarivo, prin care a fost constatată nelegalitatea extrădării.

La 19 octombrie 2020, a formulat o nouă contestație la executare, aceasta formând obiectul dosarelor nr. x/2020 și nr. y/2020, bazată pe solicitarea către instanțele române de a recunoaște hotărârea străină și de a o aplica, constatând împiedicarea la executare a mandatului de executare contestat. Instanța română s-a pronunțat în sensul inadmisibilității recunoașterii hotărârii străine, considerând-o ca fiind sentință civilă, și a constatat, în baza documentelor existente la dosarul cauzei, că a existat o procedură de cooperare cu aspecte de neconformitate (invocând cauza Öcalan v. Turcia) și că statul solicitat (Republica Madagascar) nu a exprimat o poziție oficială cu privire la procedura de extrădare a subsemnatului. Pe cale de consecință, contestația la executare a fost respinsă ca nefondată.

În acest context, a formulat o nouă solicitare Republicii Madagascar să comunice oficial României poziția sa cu privire la cererea de extrădare emisă în privința sa. În acest sens, Republica Madagascar a transmis oficial și pe cale diplomatică României faptul că procedura de extrădare în privința sa a fost anulată, atașând și sentința nr. 2625 din 07 septembrie 2020 a Tribunalului de primă instanță Antananarivo, prin care a fost anulată procedura de extrădare.

Statul malgaș a răspuns oficial la cererea sa, transmițând atât prin email, către Ministerul Justiției, cât și pe cale diplomatică, prin Ministerul Afacerilor Externe, hotărârea instanței malgașe, și informând autoritățile române despre anularea procedurii de extrădare, astfel că la acest moment nu se mai poate vorbi despre o "procedură viciată", ci despre o procedură inexistentă. Pe cale de consecință, a apreciat că predarea/preluarea sa de pe teritoriul statului malgaș este nelegală, atât potrivit legii malgașe, cât și potrivit convențiilor internaționale invocate de România în cererea de extrădare și legislației naționale române.

Prin exprimarea poziției oficiale a statului malgaș, s-a apreciat că există două consecințe aplicabile în legislația internațională și națională, și anume:

a. frauda la extrădare, considerându-se că nulitatea extrădării determină nulitatea predării și nelegalitatea detenției determinate din această predare și

b. nerespectarea principiului specialității - persoana extrădată poate fi urmărită, judecată, condamnată și supusă executării pedepsei numai pentru infracțiunea sau infracțiunile pentru care a fost predată.

Analizând motivele invocate de contestatorul A., prin raportare la dispozițiile legale incidente, instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr. 148 din 10 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, acesta a fost condamnat la pedepsele de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. *132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen. și cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., și de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare.

În baza acestor hotărâri, a fost emis de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07 februarie 2019.

Prin încheierea din 09 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, definitivă prin necontestare, s-au constatat îndeplinite condițiile pentru a se solicita extrădarea contestatorului condamnat A. în procedura prevăzută de art. 65 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, după informarea transmisă privind localizarea acestuia pe teritoriul Republicii Madagascar. Ulterior, s-a urmat procedura extrădării active, Ministerul Justiției fiind autoritatea competentă să întocmească și să transmită cererile de extrădare (art. 63 din Legea nr. 302/2004) către autoritățile din Republica Madagascar, iar, la data de 20 mai 2019, contestatorul condamnat a fost încarcerat la Penitenciarul Rahova.

Totodată, s-a reținut că între România și Republica Madagascar nu există o convenție internațională, cooperarea judiciară fiind efectuată în virtutea curtoaziei internaționale.

Curtea a observat că, în esență, contestatorul condamnat a susținut că nelegalitatea procedurii de extrădare și nelegalitatea deținerii sale pe teritoriul Republicii Madagascar, în vederea extrădării, afectează legalitatea deținerii începând cu data de 20 mai 2019 la zi, iar acest aspect ar constitui o împiedicare la executare în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.

Prima instanță a apreciat că cererea de contestație la executare nu este inadmisibilă, nefiind incidente dispozițiile art. 599 alin. (5) C. proc. pen., așa cum a susținut reprezentantul Ministerului Public, având în vedere că, prin raportare la solicitările formulate anterior de condamnat, în opinia acestuia a intervenit un element de noutate, respectiv împrejurarea că statul malgaș și-a exprimat poziția oficială, în sensul că procedura de extrădare a fost anulată, prin transmiterea sentinței nr. 2625 din 07 septembrie 2020 pronunțată de Tribunalul de primă instanță Antananarivo, rămasă definitivă la 09 octombrie 2020 (spre deosebire de cererea anterioară când se solicita a se constata că există o împiedicare exclusiv prin raportare la hotărârea pronunțată de instanța malgașă).

Cu toate acestea, a considerat că, raportat la fondul cauzei, o astfel de împrejurare nu este de natură a schimba în vreun fel situația contestatorului condamnat A. și de a modifica soluția stabilită anterior prin sentința penală nr. 53 din 04 martie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin retragerea contestației.

În acest sens, Curtea a subliniat că este firesc ca atunci când i se cere un punct de vedere cu privire la un anumit aspect, un stat democratic să transmită, în cuprinsul poziției sale, aspectele statuate printr-o hotărâre judecătorească (atunci când aceasta există). Prin urmare, faptul că statul malgaș a comunicat punctul său de vedere rezultat (așa cum era firesc) dintr-o hotărâre judecătorească care a fost avută în vedere în precedenta contestație la executare, chiar dacă constituie o apărare nouă, nu poate conduce la o soluție diferită.

De altfel, în precedenta contestație la executare s-a statuat cu titlu definitiv (hotărârea bucurându-se de autoritate de lucru judecat, în condițiile în care contestatorul, deși a luat la cunoștință de aceste aspecte, și-a retras calea de atac) că, independent de nelegalitatea procedurii de extrădare pe teritoriul Republicii Madagascar, această împrejurare nu poate afecta legalitatea detenției din România, sens în care judecătorul a făcut trimitere la două paragrafe relevante din sentința penală nr. 53 din 04 martie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală.

Totodată, Curtea a observat că și de această dată se mențin inconsecvențele, stabilite cu titlu definitiv, privind modalitatea de soluționare concretă a cauzei propusă de contestator, solicitându-se, într-o primă variantă, anularea actualului mandat de executare a pedepsei închisorii, urmată de emiterea unui alt mandat care să fie pus în executare doar după 45 de zile de la punerea în libertate, iar, într-o altă variantă, repunerea în situația anterioară, respectiv transferarea sa pe teritoriul Republicii Madagascar (în stare de detenție).

Prima instanță a subliniat, însă, că orice nelegalitate în procedura de extrădare din partea statului solicitat nu poate influența în vreun fel caracterul legal al detenției de pe teritoriul statului român, în cauză fiind vorba de raporturi juridice epuizate definitiv. Astfel, a arătat că detenția din România are ca temei o hotărâre judecătorească definitivă, procedura extrădării fiind epuizată definitiv și nemaiputându-se repercuta asupra situației actuale a contestatorului.

S-a apreciat că, în condițiile în care statul român a fost de bună-credință, orice nelegalitate comisă de funcționarii din statul malgaș, care l-au extrădat cu nerespectarea prevederilor legale pe contestatorul A., nu poate naște vreo obligație în sarcina autorităților din România.

Totodată, s-a arătat că între cele două țări a existat o procedură de cooperare internațională, chiar dacă ea a fost viciată raportat la obligațiile care reveneau Republicii Madagascar, iar anularea procedurii în acest stat nu poate conduce la o concluzie contrară, atâta timp cât efectele respectivei cooperări s-au epuizat cu titlu definitiv.

Curtea a mai învederat, sub același aspect, că, în cauză, nu s-a făcut dovada că a existat voința de a se eluda regulile de extrădare (de exemplu, o eventuală condamnare a persoanelor care i-au încălcat drepturile contestatorului), așa încât nu sunt incidente dispozițiile art. 77 din Legea nr. 302/2004, invocate de către contestator.

În ceea ce privește încălcarea principiului specialității, s-a menționat că, prin sentința penală nr. 53 din 04 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2020, definitivă prin retragerea contestației, s-a statuat cu titlu definitiv că acest principiu nu are nicio legătură cu situația contestatorului, "apărarea încercând să determine aplicarea la prezenta speță a unor instituții din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală care nu au nicio legătură cu executarea pedepsei închisorii - de exemplu regula specialității (regula de drept conform căreia persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea - art. 74)".

Instanța a mai arătat că nu a fost încălcat art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în condițiile în care autoritățile române au fost de bună-credință (acestea neluând cunoștință la momentul predării de modalitatea în care s-a desfășurat procedura de extrădare) și nu au fost implicate în vreun fel în capturarea contestatorului. Astfel, organele de poliție din România doar s-au deplasat în Madagascar pentru a-l ridica pe contestator și a-l transporta în România pentru a executa o pedeapsă pronunțată în baza unei hotărâri care se bucură de prezumția de legalitate (din momentul luării contestatorului în custodie, acesta a fost temeiul privării de libertate).

În acest sens, s-a făcut trimitere la aspectele statuate în paragraful 90 din Hotărârea pronunțată în cauza Öcalan contra Turciei, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, indiferent dacă arestul este rezultatul unei încălcări a legii statului în care s-a refugiat fugarul, ceea ce se examinează de către Curte este doar dacă statul gazdă este parte la Convenție și dacă există dovezi în forma unor interferențe concordante conform cărora autoritățile statului către care a fost transferat solicitantul au acționat extrateritorial într-un mod care este incompatibil cu suveranitatea statului gazdă și, prin urmare, contrar dreptului internațional. Abia atunci sarcina de a demonstra că suveranitatea statului gazdă și dreptul internațional au fost respectate vor fi transferate către guvernul pârât. Cu toate acestea, reclamantul nu este obligat să aducă dovezi "dincolo de orice îndoială rezonabilă" cu privire la acest punct.

Or, instanța de fond a subliniat că, în prezenta cauză, nici măcar contestatorul A. nu a susținut că autoritățile din România au acționat extrateritorial, acestea doar escortându-l pe condamnat din Madagascar.

Totodată, s-a făcut referire la aspectele reținute în paragraful 87 din aceeași hotărâre, în care Curtea Europeană a arătat că, în ceea ce privește relațiile în materie de extrădare dintre un stat care este parte și un stat care nu este parte la Convenție, normele stabilite de un tratat de extrădare sau, în lipsa unui astfel de tratat, cooperarea dintre statele respective figurează, de asemenea, printre elementele relevante pentru a stabili legalitatea arestării contestate ulterior în fața Curții. Predarea unui fugar ca rezultat al cooperării dintre state nu constituie, în sine, o încălcare a legalității arestării, așa că nu ridică o problemă din perspectiva art. 5.

Or, raportat la toate actele dosarului, prima instanță a constatat că o astfel de cooperare internațională a existat (fiind solicitate relații, comunicate documente, iar contestatorul a fost predat unor persoane desemnate special etc.), neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, ulterior finalizării extrădării, s-a descoperit că funcționarii statului solicitat îi încălcaseră drepturile persoanei condamnate (lucru pe care statul solicitant, singurul care a ratificat Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, nu l-a cunoscut), iar procedura în acest stat a fost declarată nelegală.

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, în termen legal, a declarat contestație condamnatul A., reluând argumentele din cererea inițială și învederând că instanța de fond a motivat în mod greșit soluția dată cu privire la aspectele invocate de apărare vizând frauda la extrădare și nu și-a expus raționamentul cu referire la nerespectarea principiului specialității, dovedind, astfel, că nu a înțeles solicitările formulate.

În acest sens, a arătat, în esență, că prima instanță a atribuit o semnificație greșită răspunsului înaintat de statul malgaș, în luna martie 2021, pe cale oficială Ministerului Justiției și Ministerului Afacerilor Externe din România, prin care a fost transmisă și hotărârea nr. 2625 din 07 septembrie 2020 a Tribunalului de primă instanță Antananarivo, care, în opinia apărării, dovedește că la acest moment nu se mai poate vorbi despre o procedură de extrădare "viciată", ci despre una inexistentă, fapt ce atrage nelegalitatea predării/preluării condamnatului de pe teritoriul statului solicitat, potrivit atât legii acestuia, cât și a celei române, dar și conform convențiilor internaționale invocate de România în cererea de extrădare.

În acest context, contestatorul a apreciat că, pentru justa soluționare a cererii, se impunea atașarea dosarului de extrădare, așa cum a solicitat apărarea, căci numai pe baza acestuia s-ar fi putut analiza corect contribuția funcționarilor români în frauda la extrădare.

S-a considerat că, în cauză, este incident motivul de contestație la executare întemeiat pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. pen., existând o împiedicare la executarea hotărârii atunci când această activitate se realizează ca urmare a solicitării și obținerii extrădării bazate pe consimțământul statului solicitat, consimțământ care lipsește pentru o parte din infracțiunile pentru care s-a cerut predarea.

Apărarea a subliniat că, în prezenta cerere, nu s-a solicitat anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii existent, ci rezolvarea problemelor legate de principiul specialității și de consimțământul statului solicitat (Madagascar) la extrădare, astfel că nu prezintă relevanță sub aspectul obiectului cauzei trimiterile instanței de fond la sentința penală pronunțată în contestația la executare formulată anterior de către condamnat. A considerat că instanța trebuia să se raporteze la dispozițiile din dreptul intern și internațional (art. 74 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, art. 65 alin. (1) din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției și art. 34 alin. (1) din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate) care permiteau analizarea celor două susțineri ale apărării.

A mai învederat că prima instanță s-a concentrat în motivarea hotărârii exclusiv pe combaterea existenței unui caz de fraudă la extrădare, ignorând celelalte solicitări ale contestatorului de constatare a nerespectării principiului specialității și a obligației instituită prin sentința autorităților malgașe de repunere a părților în situația anterioară și neanalizând îndatorirea statului român de a respecta prevederile art. 44 alin. (8) și 14 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției și art. 16 alin. (7) și 13 din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate.

A apreciat că nu poate fi primită argumentația judecătorului fondului în sensul că nelegalitatea procedurii desfășurată în statul malgaș nu se poate răsfrânge asupra executării pedepsei în România, care se bazează pe un mandat de executare legal emis, întrucât aceasta pornește de la premise false și nu are în vedere deloc efectul nulităților în dreptul penal român (respectiv faptul că nulitatea actelor care au stat la baza extrădării atrage aceeași sancțiune și în privința actelor subsecvente, și anume nulitatea documentelor încheiate pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07 februarie 2019 emis de Curtea de Apel București) și nici corespondența purtată între autoritățile polițienești din cele două state, din care rezultă că autoritatea judiciară competentă malgașă nu a fost implicată în niciun fel în procedura de extrădare și că nu a existat un răspuns oficial la cererea de extrădare. Deopotrivă, sub același aspect, a considerat relevantă și poziția Ministerului Justiției din România care nu și-a îndeplinit obligația de a informa instanțele despre poziția statului malgaș, în pofida numeroaselor demersuri ale apărării, aspect care contrazice susținerea că statul român a fost de bună-credință.

În plus, curtea de apel a interpretat greșit Hotărârea pronunțată în cauza Öcalan contra Turciei, în cuprinsul căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în paragrafele 83-89, reguli clare cu privire la efectele extrădării, ignorând faptul că, în speță, este vorba despre o cerere formală de extrădare și despre o procedură de extrădare care a fost considerată ilegală, motiv pentru care a fost anulată de o instanță de judecată.

Astfel, contestatorul a apreciat că judecătorul fondului avea obligația, potrivit aspectelor statuate în paragraful 90 al hotărârii mai sus menționate, de a analiza susținerile apărării, care sunt dovedite de probe, și să pună în vedere parchetului să demonstreze lipsa de înțelegere dintre anumite organe polițienești malgașe și cele române cu privire la predarea/preluarea sa nelegală din Madagascar.

A subliniat că statul malgaș a exprimat o poziție oficială cu privire la cererea de extrădare formulată de România, transmițând, atât prin e-mail, cât și pe cale diplomatică, hotărârea instanței care a constatat nulitatea extrădării conform art. 112 din Legea malgașă nr. 027/2017, aspect care întărește concluzia apărării că niciun moment nu a existat o cooperare judiciară între autoritățile competente din cele două țări și că preluarea contestatorului din Madagascar nu este legală. A considerat, astfel, contestatorul că, în condițiile în care a fost privat de libertate în mod nelegal în statul malgaș, atât preluarea sa de către autoritățile române, urmată de tranzitarea prin Franța și introducerea în România, cât și depunerea sa la penitenciar au același caracter nelegal. Sub acest aspect, a învederat că nu prezintă nicio relevanță dacă autoritățile din România au cunoscut sau nu despre încălcarea flagrantă a legii în Republica Madagascar.

S-a mai arătat în cuprinsul contestației că împrejurarea că temeiul legal al împiedicării la executare se află în Legea nr. 302/2004 sau în tratatele internaționale la care România este parte nu împietează asupra aplicării dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., atâta timp cât prezența condamnatului pe teritoriul țării se datorează procedurii de extrădare realizată în condițiile menționate, în lipsa căreia nu putea fi pus în executare mandatul de executare a pedepsei ce a fost contestat în cauză.

A mai precizat că, pe calea contestației la executare, a solicitat, în principal, constatarea incidenței art. 77 din Legea nr. 302/2004 și a nesocotirii dispozițiilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cu acordarea garanțiilor prevăzute de lit. b) a celui din urmă text de lege, respectiv posibilitatea ca A. să părăsească teritoriul României în termen de 45 de zile de la liberarea definitivă, iar, în subsidiar, repunerea sa în situația anterioară, respectiv trimiterea acestuia în Madagascar pentru rediscutarea procedurii de extrădare, conform art. 74 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, neexistând consimțământul statului solicitat pentru executarea de către contestator a pedepsei din mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 269 din 07 februarie 2019 emis de Curtea de Apel București. Instanța de fond nu a înțeles, însă, aceste solicitări și nici nu le-a analizat, ci a invocat doar faptul că nu poate anula respectivul mandat de executare a pedepsei închisorii, aspect care nu afectează validitatea raționamentului apărării, ci doar particularizează modalitatea de acțiune a instanței în cazul admiterii cererii.

Totodată, a învederat că judecătorul fondului nu a analizat deloc aspectele susținute de apărare cu privire la nerespectarea principiului specialității, prevăzut de art. 74 din Legea nr. 302/2004, ci doar s-a referit la o hotărâre penală anterioară care, însă, se baza pe o altă situație de fapt.

Aceleași aspecte au fost invocate și prin cel de-al doilea set de motive de contestație transmis de contestator la dosar, susținându-se, în esență:

- inexistența unei baze legale pentru extrădarea contestatorului, astfel că cerințele imperative ale art. 56 din Legea nr. 302/2004 nu sunt întrunite;

- împrejurarea că preluarea acestuia a constituit o fraudă la extrădare în sensul art. 77 din Legea nr. 302/2004, fiind interzisă, astfel, de legea română;

- atâta timp cât nu a existat o extrădare legală din Madagascar, iar această procedură nu a vizat și infracțiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa în a cărei executare se află condamnatul, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 74 din Legea nr. 302/2004 privind principiul specialității;

- predarea/preluarea a încălcat Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției și Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, fiind nelegală și prin raportare la legea română;

- detenția încalcă dispozițiile art. 5 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât predarea/preluarea s-a realizat cu nesocotirea legislației interne și a celei internaționale, având, așadar, un caracter arbitrar;

- instanțele de judecată române încalcă dispozițiile art. 5 alin. (4) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât nu au oferit niciun remediu eficient pentru detenția contestatorului care, așa cum s-a arătat, nesocotește prevederile art. 5 alin. (1) din aceeași Convenție;

- în baza tratatelor și convențiilor internaționale la care România a aderat și a principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești, sentința Tribunalului de primă instanță din Antananarivo este obligatorie pentru aceasta în ceea ce privește punerea ei în aplicare, iar instanțele de judecată române trebuie să îi dea eficiență.

Examinând calea de atac promovată de contestatorul A., prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, prin raportare la dispozițiile art. *4251 C. proc. pen. și art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, în mod corect prima instanță respingând contestația formulată de condamnat împotriva executării sentinței penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a instanței supreme, secția penală.

Premergător, Înalta Curte reține că, așa cum este în prezent reglementată contestația la executare (art. 598 C. proc. pen.), aceasta se înfățișează ca un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare și executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, sunt prevăzute mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar este exclusă posibilitatea ca, pe această cale, să fie afectată autoritatea de lucru judecat a hotărârii. Prin limitarea cazurilor în care poate fi folosită contestația la executare, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-un instrument prin care să fie împiedicată procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.

Unul dintre cazurile ce pot fi invocate ca temei al contestației la executare este și cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., respectiv atunci "când se ivește vreo împiedicare la executare". Prin împiedicare la executare se înțelege un incident în executarea pedepsei rezultând din existența unei cauze legale care stopează punerea în executare sau continuarea executării hotărârii definitive.

Pe de altă parte, se constată că, reglementând procedura de rezolvare a contestației la executare, prevederile art. 599 alin. (5) C. proc. pen. stabilesc că cererile ulterioare formulate sub acest aspect sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări. Cu alte cuvinte, atâta timp cât anumite aspecte factuale au fost invocate pe calea unei contestații la executare, ce a fost soluționată în mod definitiv, respectivele chestiuni nu mai pot fi reevaluate ca urmare a formulării de către aceeași persoană a unei alte solicitări, în baza aceluiași temei legal și pentru aceleași apărări, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat de care se bucură prima hotărâre judecătorească definitivă.

Din interpretarea per a contrario a acestui text de lege, rezultă că pot forma obiectul unei noi examinări pe această cale, doar acele contestații la executare formulate de aceeași persoană în baza aceluiași temei legal în care se invocă fie motive, fie apărări cu caracter de noutate față de cele susținute în cererile precedente.

În speță, se constată că, invocând dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., contestatorul A. a susținut, în esență, că există un impediment la executarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 emis la 07 februarie 2019 de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, având în vedere că, așa cum rezultă din înscrisurile oficiale transmise, în luna martie 2021, Ministerului Justiției din România de către autoritățile din Republica Madagascar, privarea sa de libertate pe teritoriul acestui stat, precum și procedura de extrădare la care a fost supus au fost nelegale, aspecte care afectează legalitatea deținerii sale începând cu data de 20 mai 2019, când a fost preluat de autoritățile române și depus în Penitenciarul București Rahova.

În motivarea cererii a fost invocat un singur element de noutate față de aspectele susținute în cuprinsul contestației la executare ce a format obiectul dosarului nr. x/2020 al Curții de Apel București, secția I penală, constând în poziția exprimată de statul malgaș, la solicitarea apărării contestatorului, înaintată Ministerului Justiției din România prin e-mail la 25 martie 2021, dar și pe cale diplomatică, în sensul că procedura de extrădare a fost anulată prin sentința nr. 2625 din 07 septembrie 2020 pronunțată de Tribunalul de primă instanță din Antananarivo, rămasă definitivă la 09 octombrie 2020, care a fost atașată în dovedire.

Analizând susținerile apărării sub acest aspect, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că împrejurarea nouă învederată de contestatorul A. nu este de natură să schimbe situația juridică a acestuia și să modifice concluzia la care a ajuns Curtea de Apel București, secția I penală, cu prilejul pronunțării, în cadrul dosarului nr. x/2020, a sentinței penale nr. 53 din 04 martie 2021, definitivă prin retragerea contestației, atâta timp cât apărarea cu caracter de noutate ce derivă din corespondența transmisă, pe cale oficială, de statul malgaș Ministerului Justiției din România are la bază aceeași hotărâre judecătorească civilă (nr. 2625 din 07 septembrie 2020 pronunțată de Tribunalul de primă instanță din Antananarivo, rămasă definitivă la 09 octombrie 2020) ce a fost invocată și în precedenta contestație la executare.

Astfel, se observă că, prin sentința penală nr. 53 din 04 martie 2021, care se bucură de autoritate de lucru judecat de vreme ce condamnatul A. și-a retras contestația exercitată împotriva acesteia, Curtea de Apel București a statuat, cu titlu definitiv, pornind de la cele reținute în hotărârea autorităților judiciare malgașe din 07 septembrie 2020, că nelegalitatea procedurii de extrădare desfășurată împotriva sa și nelegalitatea privării de libertate pe teritoriul Republicii Madagascar din perioada 08 mai 2019 - 19 mai 2019 nu poate afecta legalitatea detenției acestuia din România.

În acest sens, s-a subliniat că trebuie făcută distincție între privarea de libertate a unei persoane împotriva căreia se derulează o procedură de extrădare și cea care are loc în baza condamnării pronunțate de un tribunal competent, așa cum este cazul în speță, având în vedere că A. se află în executarea unei pedepse cu închisoarea aplicată prin sentința penală nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. S-a mai arătat că dispozițiile din Legea nr. 302/2004, invocate de contestator, nu sunt incidente în materia executării hotărârii, care se face conform C. proc. pen., ce prevede expres și limitativ cazurile în care se poate dispune punerea în libertate, înainte de termen, a unui condamnat din executarea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.

Prin urmare, în condițiile în care nu a intervenit niciun element de noutate care să impună reevaluarea concluziilor anterioare, care, astfel cum s-a arătat deja, au intrat în puterea lucrului judecat, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că orice nelegalitate apărută în procedura de extrădare din partea statului solicitat (Madagascar) nu poate influența în niciun fel caracterul legal al detenției contestatorului pe teritoriul României.

De altfel, așa cum s-a menționat în dezvoltările de mai sus, condamnatul A. se află în executarea unui mandat de executare a pedepsei închisorii ce a fost emis la data de 07 februarie 2019, prilej cu care au fost întocmite și formele prevăzute de art. 555 și urm. C. proc. pen., așadar cu câteva luni înainte de a fi demarată procedura de extrădare a acestuia din Madagascar, astfel încât atât mandatul național de arestare, cât și actele procedurale întocmite pentru punerea sa în executare sunt anterioare, iar nu subsecvente predării/preluării contestatorului din statul malgaș, susținerile sale sub acest aspect fiind, prin urmare, eronate.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 77 din Legea nr. 302/2004, privind frauda la extrădare, de vreme ce nu s-a dovedit existența voinței de a se eluda regulile de extrădare, cu atât mai mult cu cât contestatorul nici nu se afla în vreuna din situațiile prevăzute de textul de lege menționat, întrucât nu a fost predat prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră ori printr-o altă măsură de acest fel, ci în urma derulării unei proceduri de extrădare realizată în baza cererii oficiale transmisă de statul român în temeiul curtoaziei internaționale, autoritățile române acționând cu bună-credință, așa cum rezultă chiar din înscrisurile depuse la dosar de apărare (atașate în vol. 2 al dosarului de contestație).

Împrejurarea că, ulterior, s-a constatat că respectiva procedură a fost viciată din perspectiva obligațiilor ce reveneau statului malgaș nu poate fi imputată autorităților române, întrucât acestea nu au cunoscut, la momentul predării/preluării contestatorului, modalitatea în care s-a desfășurat procedura de extrădare în Madagascar, deplasarea pe teritoriul acestei țări fiind realizată, pe baza autorizării primite în mod oficial, doar pentru a-l prelua pe condamnat și a-l transporta în România în vederea executării unei pedepse stabilită printr-o hotărâre definitivă pronunțată de un tribunal competent și care se bucură de prezumția de legalitate.

Astfel, atâta timp cât la momentul predării/preluării condamnatului a existat autorizarea autorităților judiciare din statul solicitat, nu se poate susține că respectiva activitate s-a desfășurat cu încălcarea suveranității statului malgaș, așa încât, din această perspectivă, au fost respectate dispozițiile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Înalta Curte constată că, în mod corect, judecătorul fondului a considerat că nu pot fi primite nici aspectele invocate de apărare cu referire la inexistența unei proceduri de cooperare internațională între România și Madagascar, căci, așa cum rezultă din actele dosarului depuse chiar de către contestator, între autoritățile din cele două state a existat un schimb de documente cu privire la situația acestuia și la obiectul cererii de extrădare, fiind solicitate relații de către ambele părți implicate.

Totodată, se observă că susținerile apărării vizând încălcarea principiului specialității reglementat de art. 74 din Legea nr. 302/2004 au mai fost invocate de condamnat pe calea contestației la executare în dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel București, instanță care le-a analizat motivat, reținând, cu autoritate de lucru judecat, că principiul menționat nu are nicio legătură cu situația executării de către contestator a pedepsei închisorii.

Or, atâta timp cât respectiva chestiune a intrat în puterea lucrului judecat, în mod corect instanța de fond, referindu-se la susținerile contestatorului cu privire la nesocotirea regulii specialității, a reținut că acestea au făcut deja obiectul verificării instanței în cuprinsul sentinței penale nr. 53 din 04 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 376 din 15 aprilie 2021 a instanței supreme, secția penală, prin care s-a luat act de retragerea contestației. Așa fiind, critica apărării vizând lipsa motivării sentinței penale atacate sub acest aspect este, în mod vădit, neîntemeiată.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că înscrisurile depuse la dosar de către apărare nu aduc niciun element de noutate sub acest aspect, căci procedura de extrădare și documentele întocmite cu prilejul predării/preluării contestatorului au avut în vedere și mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 emis la 07 februarie 2019 de Curtea de Apel București, și nu doar mandatul de arestare întocmit în dosarul nr. x/2015 al instanței supreme. Prin urmare, concluziile Curții de Apel București din dosarul nr. x/2020 își păstrează, în continuare, valabilitatea.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte arată că sentința penală nr. 53 din 04 martie 2021 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 376 din 15 aprilie 2021 a instanței supreme, are autoritate de lucru judecat și în ceea ce privește celelalte critici formulate de apărare cu privire la posibilitatea recunoașterii pe cale incidentală a hotărârii civile pronunțată de autoritățile din statul malgaș, la efectele pe care aceasta și convențiile internaționale invocate le au în procedura contestației la executare și la caracterul legal al detenției contestatorului pe teritoriul României, ce au mai fost susținute și în cererea anterioară.

Prin urmare, în condițiile în care sunt respectate toate garanțiile prevăzute de art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, având în vedere că pedeapsa de 9 ani închisoare în a cărei executare se află contestatorul A. este consecința, prevăzută de lege, a condamnării sale pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și de constituire a unui grup infracțional organizat, prin sentința penală nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, astfel cum a fost modificată și a rămas definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, instanțe care întrunesc cerința unor jurisdicții independente și imparțiale care își exercită competența în conformitate cu norme de procedură prestabilite, se constată că, în speță, nu este incident niciun impediment la executarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07 februarie 2019, emis în baza acestora.

Față de considerentele mai sus expuse, constatând legală și temeinică hotărârea atacată, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 128/F din 25 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., față de culpa sa procesuală, contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 128/F din 25 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 septembrie 2021.

Procesat de GGC - LM