ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 71/2022

Asupra contestației de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 6/FCJI din data de 28 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, s-au hotărât următoarele:

S-a admis sesizarea formulată de Judecătoria Haga, Țările de Jos, prin dl. judecător de instrucție A., în dosarul cu număr de referință x, pentru executarea mandatului european de arestare din data de 24 decembrie 2021, emis pe numele persoanei solicitate B.

S-a constatat că persoana solicitată nu a consimțit la predare și nu a renunțat la drepturile conferite de regula specialității.

S-a dispus predarea persoanei solicitate B. către autoritatea judiciară emitentă, Judecătoria Haga, Țările de Jos, în baza mandatului european de arestare din data de 24 decembrie 2021, emis în dosarul cu număr de referință x, pentru cercetare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de sustragere intențională a unui minor cu vârsta sub 12 ani de sub autoritatea tutelară legală ce i s-a atribuit, prev. de art. 279 alin. (2) din C. pen. olandez, cu respectarea beneficiului regulii specialității și sub condiția prevăzută de art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

S-a constatat că persoana solicitată a fost reținută începând cu data de 27 ianuarie 2022, ora 12:20, în procedura de predare.

În baza dispozițiilor art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus arestarea persoanei solicitate B. pe o durată de 30 de zile, începând de la data de 28 ianuarie 2022 până la data de 26 februarie 2022, inclusiv, în vederea predării.

În temeiul art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus emiterea mandatului de arestare.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus ca suma de 1.012 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, să fie achitată Baroului Iași din fondurile Ministerului Justiției și să rămână în sarcina statului.

În temeiul dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 302/2004, republicată, cheltuielile judiciare avansate cu ocazia soluționării cauzei au fost lăsate în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

La data de 27 ianuarie 2022, a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, sub nr. x/2022, referatul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași privind sesizarea formulată de Judecătoria Haga, prin judecător de instrucție A., în dosarul cu număr de referință x, privind executarea mandatului european de arestare din data de 24 decembrie 2021, emis pe numele persoanei solicitate B., fundamentat pe mandatul național de arestare emis față de aceasta, la data de 14 decembrie 2021, de procuror C., în dosarul în care este cercetată pentru încălcarea art. 279 din C. pen. olandez.

Prin același referat, parchetul a solicitat instanței să dispună arestarea persoanei solicitate pentru o perioadă de 30 de zile, în vederea predării acesteia către autoritățile judiciare din Olanda.

În cuprinsul referatului s-a arătat că, sub aspectul situației de fapt, din mandatul european de arestare rezultă că, la data de 20 septembrie 2021, persoana solicitată B. l-a luat de la școală pe fiul său minor, D. și l-a dus cu ea în România, fără permisiunea tatălui, E., care are autoritate tutelară asupra copilului, conform sentinței civile nr. 2071 din 3 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, prin care s-a stabilit reședința minorului în Olanda.

S-a mai arătat că persoana solicitată ar mai fi dus anterior în România, în anul 2019, fără acordul soțului, cei doi copii minori rezultați din căsătorie, dar că după pronunțarea hotărârii Tribunalului București anterior menționată, copiii s-au întors pe teritoriul acestui stat în luna mai 2020. Persoana solicitată l-a luat însă din nou pe fiul său, din Olanda, în luna septembrie 2021 și refuză să-l ducă înapoi, ascunzându-l și refuzând să coopereze cu autoritățile.

În urma verificărilor efectuate, parchetul a constatat că dosarul nr. x/2019 al Tribunalului București a avut ca obiect o acțiune de răpire internațională de copii, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 369/2004, republicată, privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, introdusă de numitul E., la data de 14 iunie 2019, în contradictoriu cu B., reclamantul solicitând instanței să constate că deplasarea și/sau reținerea copiilor minori D. și F. este ilicită și să dispună înapoierea minorilor în Olanda.

A mai constatat că, în pofida celor menționate în mandatul european de arestare, prin sentința civilă nr. 2071 din 3 octombrie 2019 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 73 din 24 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a admis recursul declarat de reclamantul E., s-a casat integral sentința instanței de fond, iar în rejudecare, s-a admis cererea reclamantului și s-a dispus: înapoierea minorilor D. și F. la reședința obișnuită din Olanda, în termen de 7 zile de la comunicarea hotărârii, sub sancțiunea plății unei amenzi civile de 12.500 RON în sarcina pârâtei și obligarea acesteia de a preda reclamantului pașapoartele sau documentele de călătorie ale minorilor.

Hotărârea se află în faza punerii în executare silită, ca urmare a cererii depuse de E. la B.E.J.A. "G.". Încuviințarea executării silite a fost dispusă prin încheierea nr. 9832 din 21 octombrie 2021 a Judecătoriei Iași, pronunțată în dosarul nr. x/2021. Întrucât debitoarea a refuzat predarea copilului, a fost obligată la plata de penalități prin încheierea nr. 2887/2021 a Judecătoriei Iași, pronunțată în dosarul nr. x/2021.

Parchetul a mai arătat că persoana solicitată a formulat o acțiune de divorț ce face obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Iași. Prin sentința civilă nr. 12950 din 6 decembrie 2021, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2019 s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre B. și E., din culpa soțului.

Prin sentința civilă nr. 12940 din 18 noiembrie 2019 a Judecătoriei Iași, pronunțată în dosarul nr. x/2019 (ordonanță președințială), s-a dispus ca, până la soluționarea dosarului nr. x/2019, autoritatea părintească cu privire la cei doi minori să se exercite în comun de ambii părinți, iar locuința minorilor a fost stabilită temporar la mamă.

Prin decizia civilă nr. 519 din 12 martie 2020 a Tribunalului Iași s-a admis cererea de apel formulată de numitul E. împotriva hotărârii anterior menționate, care a fost anulată, instanța de apel reținând că, întrucât reședința minorilor era în Olanda la data formulării cererii, competența de soluționare a acesteia, care vizează materia răspunderii părintești și a măsurilor de protecție a copiilor, nu aparține instanțelor din România. Soluția a fost menținută prin decizia civilă nr. 542 din 23 septembrie 2020 a Curții de Apel Iași.

În contextul acestor considerente, notând că fapta care fundamentează mandatul european de arestare nu se regăsește pe lista celor pentru care nu mai este necesară verificarea îndeplinirii condiției dublei incriminări, prev. de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, parchetul a evaluat această exigență, sens în care a solicitat autorităților emitente să comunice conținutul art. 279 din C. pen. olandez.

Din răspunsul transmis de autoritățile olandeze la data de 20 ianuarie 2022 rezultă că infracțiunea pentru care este cercetată persoana solicitată are următorul conținut legal:

"orice persoană care îndepărtează cu intenție un minor de sub autoritatea legală pusă asupra sa sau de sub supravegherea persoanei care exercită această autoritate asupra sa, se pedepsește cu închisoare de până la șase ani sau cu amendă de categoria a patra" (alin. (1).

"Se aplică pedeapsa închisorii de cel mult nouă ani sau amendă de categoria a cincea dacă se recurge la viclenie, violență sau amenințare cu violență sau dacă minorul are vârsta sub doisprezece ani" (alin. (2).

În acest context, parchetul a constatat că, în cazul speței, infracțiunea corespondentă din legea penală română este cea prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., iar nu infracțiunea de "lipsire de libertate în mod ilegal" prev. de art. 205 C. pen., neexistând identitate între ilicitul civil (reținut prin decizia civilă nr. 73 din 24 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă) și ilicitul penal.

Ca urmare, a constatat îndeplinită condiția analizată, notând că nici în Legea nr. 302/2004, republicată, și nici în Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu se menționează că în legislația statului de executare trebuie să existe o limită de pedeapsă pentru infracțiunea corespondentă, astfel că nu prezintă relevanță faptul că pentru infracțiunea prev. de art. 379 alin. (1) C. pen. român, limita superioară a pedepsei este de numai 3 luni închisoare.

În fine, parchetul a reținut că, la data de 27 ianuarie 2022, lucrătorii de poliție au identificat-o pe persoana solicitată B., care locuiește împreună cu fiul său minor, D., în vârstă de 5 ani și 2 luni, în municipiul Iași. Minorul frecventează grădinița cu program prelungit nr. 18 din Iași. Persoana solicitată a precizat că, în situația în care se vor dispune asupra sa măsuri privative de libertate, minorul va rămâne în grija mătușii și bunicii materne, fiind înștiințată și Direcția de Asistență Socială Iași cu privire la acest aspect.

În fine, parchetul a reținut că după identificarea persoanei solicitate și informarea acesteia cu privire la conținutul mandatului european de arestare, s-a luat măsura reținerii de către procuror (la data de 27 ianuarie 2022), prin ordonanța nr. 3/2022 emisă la ora 12:20, în vederea asigurării prezenței sale în fața instanței, partea fiind asistată de apărător desemnat din oficiu.

A mai notat că, în urma verificărilor efectuate, a rezultat că persoana solicitată are calitatea de făptuitor în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, având ca obiect plângere penală formulată împotriva sa de numitul E. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de "violență în familie", prev. de art. 199 alin. (1) C. pen. raportat la art. 193 alin. (1) C. pen. și că aceasta nu figurează cu alte mențiuni în fișa de cazier judiciar.

În finalul referatului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a susținut că în cauză este incident motivul opțional de refuz prev. de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, reținând că fapta imputată persoanei solicitate B. s-a comis, cel puțin parțial, pe teritoriul României, întrucât luarea minorului D. de sub autoritatea tatălui este o acțiune săvârșită pe teritoriul Olandei, dar aducerea acestuia pe teritoriul statului român și refuzul de înapoiere a lui la reședința din Olanda sunt fapte comise pe teritoriul României (în condițiile art. 8 alin. (1) și (2) C. pen. coroborat cu art. 41 alin. (2) C. proc. pen.).

Notând însă că acest motiv de refuz de executare a mandatului european are caracter opțional, parchetul a susținut că instanța de executare trebuie să aprecieze dacă se impune sau nu predarea persoanei solicitate în Olanda.

Astfel învestită, la primul termen de judecată fixat în cauză, 27 ianuarie 2022, instanța de fond a adus la cunoștința persoanei solicitate posibilitatea de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere caracterul irevocabil al consimțământului dat și, respectiv, caracterul definitiv al hotărârii de predare în baza consimțământului dat, precum și conținutul regulii specialității.

Ulterior, instanța a procedat la ascultarea acesteia, persoana solicitată arătând că nu are obiecțiuni cu privire la identitate, că nu este de acord să fie predată autorității judiciare emitente a mandatului european de arestare și că nu renunță la beneficiile conferite de regula specialității, răspunsul său fiind consemnat în formă scrisă și atașat dosarului cauzei.

În contextul prezentat, procedând la evaluarea cererii cu care a fost sesizată, instanța de fond a reținut că pe numele persoanei solicitate B. a fost emis, la data de 24 decembrie 2021, de către autoritățile judiciare din Țările de Jos, un mandat european de arestare în vederea cercetării pentru comiterea infracțiunii de sustragere intenționată a unui minor cu vârsta sub 12 ani de sub autoritatea tutelară legală ce i s-a atribuit, prev. de art. 279 alin. (2) din C. pen. olandez, constând în aceea că, la data de 20 septembrie 2021, după ce printr-o decizie definitivă a unei instanțe din România s-a dispus înapoierea celor doi copii minori ai săi în Olanda - aceasta l-a luat de la școală pe fiul său minor, D. și l-a dus cu ea în România, fără permisiunea tatălui, E., care are autoritate tutelară asupra copilului.

A mai reținut că infracțiunea de sustragere a unui minor de sub autoritatea tutelară se regăsește și în legislația română, fiind sancționată prin art. 379 alin. (1) C. pen. cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda.

În acest sens, notând că prin decizia civilă nr. 73 din 24 februarie 2020 a Curții de Apel București s-a dispus înapoierea minorilor la reședința obișnuită din Olanda, instanța a reținut că, din analiza faptei descrise în mandat, rezultă că prin incriminarea sa se urmărește ocrotirea relațiilor sociale referitoare la creșterea și educarea minorilor, existând identitate între aceasta și elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 379 alin. (1) C. pen., care sancționează fapta părintelui care părăsește teritoriul unui stat străin împreună cu copilul său minor, fără consimțământul celuilalt părinte, privându-l de exercitarea drepturilor părintești prin deplasarea minorului pe teritoriul României.

Pe de altă parte, instanța a reținut că mandatul european de arestare respectă dispozițiile art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată, și că persoana solicitată nu a formulat obiecții privind identitatea, nu a fost de acord să fie predată și nu a renunțat la beneficiile conferite de regula specialității.

Deopotrivă, a constatat că în speță nu este incident niciunul dintre motivele de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 din Legea nr. 302/2004, reținând că, deși persoana solicitată are calitatea de făptuitor în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, care are ca obiect o plângere penală formulată împotriva sa de numitul E., aceasta nu figurează ca fiind urmărită pe teritoriul României pentru fapte penale.

În final, reținând că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce și constatând că autoritățile de la reședința obișnuită a minorului sunt mai bine plasate pentru a aprecia asupra semnificației faptei persoanei solicitate, instanța de fond a admis sesizarea formulată de Judecătoria Haga, procedând conform dispozitivului redat în preambulul prezentelor considerente.

****

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestație persoana solicitată B.

În argumentarea cererii scrise inițiale, contestatoarea a invocat, pe de o parte, nevinovăția sa în săvârșirea faptei în considerarea căreia a fost emis mandatul european de arestare, arătând, în esență, că: din documentele emise de autoritățile judiciare olandeze ulterior pronunțării deciziei civile nr. 73 din 24 februarie 2020 a Curții de Apel București rezultă că nu a fost stabilită autoritatea tutelară asupra minorului D.; minorul nu a fost ascuns începând cu data de 20 septembrie 2021 și nu a fost sesizată de nimeni pentru a-l duce pe acesta la Ambasada Olandei din București; tatăl și-a dat acordul la emiterea pașaportului minorului, prin prezența personală la Ambasada României din Haga și semnarea solicitării de eliberare a acestuia; minorii au fost reînregistrați în mod abuziv la primăria Rijswijk, la întoarcerea din România la data de 17 mai 2020, deși nu mai figurau cu reședința în Olanda.

Deopotrivă, a invocat necesitatea prezenței sale alături de minorul D., arătând că acesta are nevoie de mama sa și că despărțirea de ea îi va provoca o nouă traumă psihică de abandon, ceea ce va accentua tulburarea emoțională și va afecta dezvoltarea cognitivă și emoțională a acestuia.

În final, a învederat că are dreptul să se apere în dosarele civile aflate pe rolul instanțelor ieșene, în care se judecă cu tatăl minorului, dar și în prezenta cauză, prin prezentarea personală în instanță și depunerea documentelor apreciate ca fiind relevante.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 4 februarie 2022, sub nr. x/2022.

La termenul fixat în contestație, 8 februarie 2022, pentru argumentele detaliat redate în practicaua prezentei hotărâri, reiterate prin concluziile scrise depuse în ședință publică, apărătorul ales al contestatoarei a solicitat admiterea contestației, desființarea sentinței atacate, iar în rejudecare, în principal, respingerea cererii autorităților judiciare olandeze și anularea mandatului de arestare emis față de aceasta, iar în subsidiar, luarea față de parte a măsurii controlul judiciar.

Examinând contestația formulată pe baza actelor dosarului, Înalta Curte constată că acesta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, republicată, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Alin. (2) al aceluiași text de lege statuează că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, modificată prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 81/24 din 27 martie 2009.

Prin urmare, mandatul european de arestare este un instrument al cooperării judiciare internaționale în materie penală, care răspunde nevoii statelor membre de a reacționa prompt la stimulii infracționali, în vederea realizării scopurilor Uniunii Europene.

Din dispozițiile art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanței de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la analiza motivelor de refuz al predării pe care aceasta le invocă. În acest fel, se pune în practică principiul recunoașterii și încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În speță, respectând rigorile legii, prima instanță a verificat temeinic îndeplinirea tuturor condițiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare emis, la data de 24 decembrie 2021, de Judecătoria Haga, în dosarul cu numărul de referință x, față de persoana solicitată B., în vederea cercetării acesteia sub aspectul săvârșirii infracțiunii de sustragere intenționată a unui minor cu vârsta sub 12 ani de sub autoritatea tutelară legală ce i s-a atribuit, prev. de art. 279 alin. (2) din C. pen. olandez, constatând în mod just că mandatul îndeplinește condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Deopotrivă, a constatat în mod corect că infracțiunea ce formează obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară solicitantă are corespondent în legislația românească în infracțiunea de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prev. de art. 379 alin. (1) C. pen., care este pedepsită cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda.

Pe de altă parte, în respectarea dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanța a procedat la identificarea persoanei solicitate, iar după comunicarea către aceasta a mandatului european de arestare, i-a adus la cunoștință drepturile prevăzute de art. 106, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. Întrucât persoana solicitată nu a consimțit la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare, instanța a făcut aplicarea art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, republicată, procedând la audierea părții în limitele prevăzute de textul de lege precitat.

În contextul prezentat, notând că opoziția persoanei solicitate la predare nu se circumscrie vreunuia dintre motivele de refuz al executării mandatului, expres și limitativ prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată și că aceasta nu figurează ca fiind urmărită pentru fapte penale pe teritoriul României, Curtea, apreciind că nu există impedimente legale care să justifice respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 24 decembrie 2021, față de persoana solicitată B., și constatând îndeplinite cerințele prevăzute de art. 104 din Legea nr. 302/2004, republicată, a admis cererea cu care a fost investită și, în aplicarea dispozițiilor art. 104 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, republicată, a dispus arestarea în vederea predării a persoanei solicitate, pe o durată de 30 de zile.

În cadrul prezentului demers judiciar, persoana solicitată B. a contestat soluția primei instanțe, susținând, prioritar, că mandatul european de arestare nu îndeplinește condițiile legale de conținut, pentru că în cuprinsul acestuia nu este clar indicat scopul în considerarea căruia a fost emis - acesta doar prezumându-se în lipsa menționării unei hotărâri judecătorești de condamnare emisă față de persoana solicitată, dar nici vreun mandat național de arestare.

În plus, în cuprinsul său nu sunt completate toate rubricile, neindicându-se dacă a existat sau nu o procedură de citare a părții, dacă a fost asigurată comunicarea sau obligativitatea prezentării persoanei solicitate la instanța de judecată și nici dacă acesteia i-a fost respectat dreptul la apărare în fața organelor judiciare olandeze.

În fine, contestatoarea a susținut că mandatul european de arestare nu este proporțional cu scopul urmărit prin emiterea lui, raportat la gravitatea concretă a faptei ce i se impută, nefiind evaluată și valorificată posibilitatea utilizării altor instrumente de cooperare judiciară, cum ar fi ordinul european de anchetă.

În al doilea rând, contestatoarea a susținut că în cauză este incident motivul de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 alin. (2) lit. a) raportat la art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât deplasarea sa împreună cu minorul D. în România s-a făcut cu acceptul tacit al tatălui său, dat în momentul în care acesta a fost de acord cu emiterea pașaportului copilului, deci cu consimțământul celuilalt părinte, motiv pentru care fapta sa nu își găsește corespondent în infracțiunea prev. de art. 379 alin. (1) C. pen. și, prin urmare, nu îndeplinește condiția dublei incriminări.

În plus, a susținut că, în condițiile existenței consimțământului tatălui la plecarea minorului din Olanda, fapta care i se impută a fost săvârșită exclusiv pe teritoriul României, context în care devine incident motivul de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Criticile formulate de persoana solicitată sunt neîntemeiate.

În baza propriului examen, Înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis de autoritățile judiciare olandeze față de persoana solicitată B. îndeplinește condițiile de formă și conținut prevăzute de lege, în cuprinsul acestuia fiind indicate informațiile prevăzute de art. 87 alin. (1) lit. a), b) și f) din Legea nr. 302/2004, republicată, dar și cele prevăzute de: lit. c) al aceluiași text de lege - la fila x, pct. b) fiind indicată, ca act pe care se întemeiază mandatul european de arestare - mandatul de arestare din data de 14 decembrie 2021, emis în baza art. 54 din C. proc. pen. olandez, de procurorul C., față de persoana solicitată, în legătură cu încălcarea art. 279 din C. pen. olandez și lit. d) și e) al aceluiași text de lege - la fila x, pct. e) fiind descrisă infracțiunea pentru care este cercetată persoana solicitată, atât sub aspectul circumstanțelor de loc și timp în care a fost comisă, cât și sub aspectul naturii și încadrării juridice a acesteia ("sustragere internațională a unui minor de sub autoritatea tutelară legală care i s-a atribuit, în timp ce minorul are vârsta sub 12 ani", prevăzută de art. 279 alin. (2) din C. pen. olandez).

Împrejurarea că, în afara mențiunii generice "Prezentul mandat este emis de către o autoritate judiciară competentă. Solicit ca persoana menționată mai jos să fie arestată și predată autorităților judiciare în vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei pedepse ori măsuri de siguranță privative de libertate", proprie formei standardizate a mandatului european de arestare, în cuprinsul acestuia nu se specifică în mod expres scopul în care a fost emis, nu constituie un motiv de nulitate a mandatului, astfel cum susține apărarea.

Conținutul și forma mandatului european de arestare sunt riguros stabilite prin dispozițiile art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată, niciuna dintre informațiile enumerate în cuprinsul alin. (1) al textului de lege precitat, care condiționează valabilitatea acestuia, nevizând scopul în care acesta a fost emis.

Ca urmare, neindicarea, în mod expres, a scopului în care a fost emis mandatul european de arestare, în condițiile în care, astfel cum susține chiar apărarea, acesta rezultă, în mod implicit, din chiar conținutul mandatului, nu constituie un aspect de nelegalitate a acestui instrument de cooperare judiciară internațională în materie penală.

De altfel, în contextul în care mandatul european de arestare ce face obiectul analizei a fost emis în baza unui mandat național de arestare, în vederea cercetării persoanei solicitate B. pentru infracțiunea sus-menționată, Înalta Curte constată că nu era necesară completarea rubricii subscrise pct. d) din mandat, privind "Hotărârea pronunțată în lipsă și în cadrul unei proceduri judiciare în timpul căreia persoana era absenta sau neprezentată", întrucât, potrivit dispozițiilor art. 93 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, republicată, aceasta vizează exclusiv situația mandatului european de arestare emis în baza unei hotărâri de condamnare pronunțate în lipsă față de persoana solicitată, reglementat prin art. 93 din același act normativ, ipoteză neincidentă în speță.

Nici împrejurarea că la dosar nu a fost atașat mandatul intern de arestare din 14 decembrie 2021, în baza căruia a fost emis mandatul european de arestare, nu afectează valabilitatea acestuia din urmă, evaluarea instanței sub acest aspect circumscriindu-se strict verificării îndeplinirii condițiilor formale prev. de art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată, astfel cum s-a arătat anterior.

În fine, Înalta Curte constată că evaluarea proporționalității mandatului european de arestare cu scopul urmărit prin emiterea sa intră în competența exclusivă a autorității judiciare emitente, instanța de executare putând să inițieze un schimb de informații numai în situații excepționale, circumscrise condițiilor de formă și conținut ale mandatului european ori motivelor legale de neexecutare. În orice caz, prerogativa de evaluare a oportunității emiterii unui mandat european, iar nu a recurgerii la un alt instrument de cooperare judiciară internațională în materie penală, aparține exclusiv autorității emitente.

Competențele jurisdicționale ale instanței de executare în actuala procedură sunt limitate la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă, această instanță putând dispune, în principiu, respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare numai în situațiile strict prevăzute de lege.

În speță, contestatoarea nu a invocat astfel de motive, ci a făcut referire la riscul la care este supus minorul D. ca urmare a arestării mamei în baza mandatului european de arestare, arătând că despărțirea va provoca copilului o nouă traumă psihică, ceea ce va accentua tulburarea emoțională și va afecta dezvoltarea cognitivă și emoțională a acestuia.

Deși Înalta Curte nu ignoră consecințele negative pe care actuala procedură le poate avea asupra minorului, situația evocată de contestatoare nu poate fi valorificată în actuala procedură în sensul invocat, întrucât ea nu se circumscrie vreunuia dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, care ar justifica o eventuală respingere a cererii autorităților judiciare olandeze.

În plus, în lipsa unor elemente obiective, concrete, vizând riscurile la care ar fi supus minorul în cazul predării persoanei solicitate către autoritățile judiciare din Țările de Jos, instanța de executare nu poate decela asupra vreunei încălcări a drepturilor fundamentale ale acesteia de o asemenea gravitate încât să impună punerea în discuție, în condițiile art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, a unui eventual refuz al predării sale la cererea autorității judiciare emitente.

Efectele privării de libertate a mamei asupra dezvoltării minorului nu pot fundamenta, în actualul stadiu al procedurii, nici o eventuală înlocuire a măsurii arestului preventiv cu cea a controlului judiciar, cerere distinctă și formulată cu caracter subsidiar de către contestatoarea B. în prezenta cale de atac.

Această solicitare este lipsită de temei legal, întrucât, potrivit art. 104 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, în ipoteza în care se dispune punerea în executare a mandatului european de arestare și predarea persoanei solicitate, arestarea sa în vederea predării este obligatorie, legea specială nepermițând luarea unei măsuri preventive alternative într-o atare situație, predarea persoanei solicitate neputându-se face decât în stare de arest. Fiind o consecință directă a admiterii solicitării de punere în executare a unui mandat european de arestare, predarea persoanei solicitate către autoritățile statului emitent presupune, implicit și necesar, plasarea acesteia în custodia statului solicitat, întrucât numai astfel organele de poliție însărcinate cu executarea hotărârii pot asigura în mod efectiv predarea persoanei către autoritățile statului emitent.

Ca urmare, nici susținerile contestatoarei privind necesitatea asigurării dreptului său la apărare în cauzele penale și civile pe care le are pe rolul instanțelor ieșene, prin acordarea posibilității prezentării sale în instanță, în condițiile punerii sale în libertate și plasării sub control judiciar, nu pot avea finalitatea dorită, solicitarea fiind lipsită de temei legal.

În fine, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt incidente motivele facultative de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 alin. (2) lit. a) și e) din Legea nr. 302/2004, republicată.

În acest sens, are în vedere faptul că, raportat la circumstanțele concrete de timp și loc descrise în cuprinsul mandatului european de arestare, activitatea pretins infracțională imputată contestatoarei s-a desfășurat pe teritoriul Olandei, fapta acesteia constând în aceea că, "luni, 20 septembrie 2021, și-a luat de la școală fiul minor D., fără permisiunea soțului ei, care este și tată cu autoritate tutelară asupra copilului, și l-a dus cu ea peste graniță în România".

Astfel descrisă, fapta imputată contestatoarei întrunește formal, potrivit legislației naționale, elementele proprii infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prev. de art. 379 alin. (1) C. pen., care constă în "reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii" și este pedepsită cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

La nivelul unei examinări formale, activitatea materială ilicită imputată contestatoarei de către autoritățile judiciare olandeze se circumscrie, teoretic, conținutului infracțiunii prev. art. 379 alin. (1) C. pen., de vreme ce, pe de o parte, din înscrisurile existente la dosar rezultă că persoana solicitată exercită autoritatea părintească asupra celor doi copii minori în comun cu soțul său, iar deplasarea minorului, de către mamă, în alt stat decât cel al reședinței obișnuite, s-a realizat fără consimțământul tatălui.

Ca urmare, fapta în considerarea căreia a fost emis mandatul european de arestare îndeplinește condiția dublei incriminări prev. de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în cauză nefiind incident motivul opțional de refuz al executării prev. de art. 99 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Susținerile contestatoarei, în sensul că minorul ar fi părăsit teritoriul Olandei cu consimțământul tacit al tatălui său, ce ar decurge din acordul dat de acesta anterior la eliberarea pașaportului copilului, nu au relevanță asupra concluziei anterior formulate, îndeplinirea condiției dublei incriminări fiind evaluată strict prin raportare la fapta concretă descrisă în cuprinsul mandatului european de arestare, (art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată). Aceste susțineri, similar celor referitoare la pretinsa nestabilire, la data de referință, a autorității tutelare asupra minorului D. și la deplasarea acestuia în România exclusiv în interesul său, constituie, de altfel, apărări de fond prin care se antamează pretinsa lipsă de temeinicie a urmăririi penale desfășurate de către autoritățile statului emitent.

Or, aceste apărări nu constituie motive de refuz la predare, neregăsindu-se printre cazurile limitativ prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, și nu pot face obiectul evaluării instanței de executare în actuala procedură. Instanța națională nu este abilitată să verifice susținerile de nevinovăție ale persoanei solicitate, după cum nu are nici competența de a se pronunța cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuate de autoritatea judiciară solicitantă ori cu privire la oportunitatea arestării părții dispusă în statul străin, deoarece principiul care stă la baza executării mandatului european de arestare este acela al recunoașterii și încrederii reciproce între statele membre (art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004).

Apărările formulate de persoana solicitată B. urmează a fi, însă, evaluate de autoritățile judiciare din Țările de Jos, singurele competente să stabilească dacă aceasta se face sau nu vinovată de săvârșirea infracțiunii descrisă în cuprinsul mandatului european de arestare.

Sub aspectul incidenței motivului facultativ de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că deși, potrivit legii române, fapta ar putea fi considerată ca fiind comisă parțial pe teritoriul României, o atare împrejurare nu justifică refuzul executării mandatului european de arestare.

Exigențele asociate procedurii de față impun ca, potrivit art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în scopul luării unei hotărâri, instanța să țină seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare.

Or, așa cum a reținut și prima instanță, autoritățile de la reședința obișnuită a minorului sunt mai bine plasate pentru a aprecia semnificația faptei persoanei urmărite, concluzie susținută, pe de o parte, de particularitățile situației juridice a copiilor minori, în cazul cărora instanțele civile române au decis în mod definitiv că revine autorităților statului emitent competența de soluționare a cererilor formulate în materia răspunderii părintești și a măsurilor de protecție a copiilor.

Pe de altă parte, activitatea obiectivă imputată persoanei solicitate s-a desfășurat preponderent pe teritoriul statului emitent, de vreme ce atât plecarea copilului minor, cât și absența, sub acest aspect, a consimțământului tatălui, s-au manifestat obiectiv în interiorul acestui teritoriu.

Prin urmare, evaluând în acest context împrejurările cauzei, Înalta Curte concluzionează că autoritățile emitente au posibilități sporite și efective de lămurire a faptelor, nefiind incident, prin urmate, motivul opțional de refuz invocat de contestatoare.

Pentru aceste motive, constatând neîntemeiate criticile formulate de persoana solicitată B., în conformitate cu dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 110 alin. (2) și art. 111 din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de aceasta împotriva sentinței penale nr. 6/FCJI din data de 28 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Urmare acestei soluții, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 253 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată B. împotriva sentinței penale nr. 6/FCJI din data de 28 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea persoană solicitată, în cuantum de 253 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 februarie 2022.

Procesat de GGC - LM