ÎCCJ, Decizia nr. 1/2022

Asupra contestației de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 208/RC din data de 11 mai 2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, au fost respinse, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și T. împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2008.

Au fost obligați recurenții-inculpați la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat R., în cuantum de 157 RON, a rămas în sarcina statului și s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat N., în cuantum de 627 RON, a rămas în sarcina statului și s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a dispune astfel, instanța a constatat că, în esență, recursurile în casație formulate în cauză, prin raportare la criticile susținute de către inculpați, au privit situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanța de apel, solicitându-se practic o reanalizare a probatoriului și reinterpretarea acestuia astfel încât să se ajungă la concluzia că faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Referitor la motivele de recurs în casație invocate de recurentul inculpat D., Înalta Curte a reținut, contrar criticilor formulate, că instanța de apel a descris situația de fapt reținută în baza probelor administrate atât în faza de urmărire penală, cât și în fond și apel, a făcut o analiză concretă a acuzațiilor și a indicat articolele încălcate din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că recurentul inculpat D. a contestat împrejurări de fapt, lămurite definitiv de către instanța de apel, precum și probele administrate, or, reiterând scopul recursului în casație, s-a constatat că reevaluarea situației de fapt și a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă, nu pot fi supuse cenzurii instanței supreme în calea extraordinară de atac analizată, deoarece sfera controlului judiciar în această procedură este limitată la anumite chestiuni de drept pe care legiuitorul le-a apreciat esențiale pentru legalitatea hotărârii definitive și le-a reglementat ca atare, expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte, secția penală, a conchis că, în speță, starea de fapt reținută prin decizia instanței de apel cu privire la contribuția inculpatului corespunde laturii obiective a infracțiunilor reținute, criticile tangențiale aduse de recurent încadrării juridice neputând fi cenzurate de instanța supremă în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casație.

Instanța a reținut că, prin prisma criticilor recurentului inculpat D., întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., sintagma "nu este prevăzută de legea penală" privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

S-a reținut că, astfel cum rezultă din actele dosarului, instanța de apel a constatat că infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată nu au fost dezincriminate și reținându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că faptele există și că au fost săvârșite de aceștia cu forma de vinovăție cerută de lege, s-a dispus în consecință, condamnarea inculpaților.

Mai mult, instanța supremă a constatat, în raport de argumentele ce au susținut recursurile în casație invocate că, în realitate, acestea nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea stării de fapt și reinterpretarea probelor dosarului, cu consecința pronunțării unor soluții de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. Or, potrivit C. proc. pen., această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

Prin urmare, s-a apreciat că solicitarea inculpaților de a se dispune achitarea sub aspectul infracțiunilor pentru care au fost condamnați de instanța de apel are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, aceștia urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție. Or, starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate și încadrarea juridică dată faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.

S-a apreciat că situația de fapt reținută în cauză și probele dosarului dovedesc că faptele inculpaților, astfel cum au fost descrise de către instanța de apel, se circumscriu elementelor de tipicitate, iar condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii.

În consecință, Înalta Curtea, secția penală a respins ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și T. împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2008.

Împotriva Deciziei penale nr. 208/RC din data de 11 mai 2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, recurentul D. a formulat contestație, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2021. Primul termen a fost fixat, în mod aleatoriu, la data de 6 decembrie 2021, când instanța a încuviințat cererea contestatorului de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător ales.

La termenul din data de 17 ianuarie 2022 au avut loc dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public și ale apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac promovate de recurentul D., constată că aceasta este inadmisibilă și va fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și principiului privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți reține că, prin Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 870/20.11.2015, Curtea Constituțională a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Din perspectiva acestor dispoziții constituționale, se constată că norma constituțională se referă la două aspecte: un prim aspect consacră dreptul părților unui proces și al Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cel de-al doilea aspect prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii.

În privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul reglementează categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele și forma de declarare a acestora, instanța la care se depun, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Astfel cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale, legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale puse la dispoziția părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale. Art. 21 alin. (3) din Constituție garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, în acord cu dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reține că dispozițiile art. 21 alin. (3) și ale art. 129 din Constituție, coroborate cu cele ale art. 6 din Convenție nu presupun accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei.

Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Conform dispozițiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolul III1 din C. proc. pen., admisibilitatea căii de atac a contestației este condiționată de exercitarea acesteia potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., "calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispozițiile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel."

Raportând dispozițiile legale incidente la cauza dedusă judecății, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că recurentul D. a exercitat calea de atac a contestației împotriva Deciziei penale nr. 208/RC din data de 11 mai 2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care au fost respinse, ca nefondate, recursurile în casație formulate, printre alții, de recurentul D., împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2008.

Completul de 5 Judecători al instanței supreme subliniază că, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, fiind în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din perspectiva noului C. proc. pen., se consacră revenirea la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază asupra conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pe calea recursului în casație se asigură verificarea legalității unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege - ca o garanție a respectării principiului legalității consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție (în același sens, decizia Curții Constituționale nr. 540 din data de 12 iulie 2016, publicată în M. Of. nr. 841/24.10.2016).

În aceste condiții, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, în cauză, contestatorul D. a formulat contestație împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de a face obiectul unei căi de atac ordinare sau extraordinare, aspect de natură a încălca coerența sistemului căilor de atac reglementate de lege.

Or, atâta timp cât prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căilor de atac și împotriva hotărârilor definitive pronunțate în soluționarea unei căi extraordinare de atac, o asemenea procedură nu este admisibilă întrucât, în situația contrară, s-a încălca principiul instituit prin dispozițiile art. 129 din Constituția României.

În consecință, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, a principiului unicității căilor de atac reglementate de lege și a dispozițiilor ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, și din acest motiv, constituie o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de recurentul D. împotriva Deciziei penale nr. 208/RC din data de 11 mai 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul recurent, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de recurentul D. împotriva Deciziei penale nr. 208/RC din data de 11 mai 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorul recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul recurent, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2022.

GGC - NN