ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A., reține următoarele:

Prin sentința penală nr. x/27.07.2021 a Judecătoriei Buhuși, pronunțată în dosarul penal nr. x/2020 s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei închisorii sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere 2 (doi) ani, conform prevederilor art. 92 din C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune Iași la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice încadrarea în muncă, schimbarea locului de muncă sau, eventual, încetarea raporturilor de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune Iași sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Orașului Iași ori a unităților din subordine, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

S-a pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 96 din C. pen., referitoare la revocarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării cu rea credință a măsurilor de supraveghere sau a neexecutării obligațiilor impuse de instanță.

S-a atras atenția inculpatului că săvârșirea unei infracțiuni în termenul de supraveghere conduce la revocarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

S-a constatat că accidentul de circulație s-a produs din culpa concurentă a inculpatului A., în proporție de 50% și a victimei B., în proporție de 50%.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat, sens în care i se va aduce la cunoștință acestuia că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în S.N.D.G.J a profilului genetic.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 19, 20 din C. proc. pen., art. 1357 ș.u. din C. civ., art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de părțile civile C., D., E., F., prin reprezentant legal C., și în consecință:

A fost obligat asigurătorul de răspundere civilă G. SA la plata către părțile civile C. și D. a sumei de câte 8.000 euro cu titlu de daune morale și la plata către fiecare din părțile civile E. și F., prin reprezentant legal C., a sumei de câte 3000 euro cu titlu de daune morale, sume calculate raportat la coeficientul de 50% stabilit în sarcina inculpatului A. în ce privește culpa la producerea accidentului.

În temeiul art. 276 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. coroborat cu art. 11 din Legea nr. x/2017, a fost obligată partea responsabilă civilmente asigurător G. S.A să plătească părților civile C., D. și E. suma de câte 1000 RON reprezentând cheltuieli judiciare, în raport de cuantumul culpei stabilite.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buhuși, inculpatul A., partea responsabilă civilmente G. SA și părțile civile E., D., C. și F.

Prin decizia penală nr. 110 din data de 15 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. admiterea apelurilor formulate de apelanții părți civile C., F., D. și E. și apelanta parte responsabilă civilmente SC G. SA împotriva sentinței penale nr. x/27.07.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Buhuși.

A fost desființată sentința penală apelată în parte.

A fost reținută cauza spre rejudecare și în fond:

S-a dispus ca plata daunelor morale acordate părților civile să se facă în RON, la cursul oficial din ziua plății.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-au respins apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buhuși și apelantul inculpat A. împotriva aceleiași sentințe penale, ca nefondate.

Împotriva deciziei penale nr. 110 din data de 15 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs în casație la data de 16.03.2022 inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casație, inculpatul A. prin apărător ales a arătat că lipsește elementul obiectiv din conținutul de tipicitate al infracțiunii pentru care a fost condamnat, iar acest impediment la punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, deși nu mai este reglementat expres în legea procesual penală, este conținut în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. Recurentul inculpat a arătat că trebuie avute în vedere:

- posibilitățile de evitarea din partea victimei, respectiv aceasta nu a respectat prevederea legală de a circula pe partea stângă, continuând să se deplaseze pe partea dreaptă, pe partea de acostament, nu a dat dovadă de diligență și nu a înțeles nici măcar să se deplaseze pe porțiunea de beton de aproximativ 40 de cm, cuprinsă între covorul de asfalt și marginea șanțului;

- posibilitățile de evitare din partea inculpatului, respectiv chiar și în condițiile în care ar fi avut o viteză de 50 km/h sau sub aceasta, nu avea posibilități de evitare, circulând pe banda sa, iar căderea unui pieton, despre care nu știa că se afla în pragul de comă alcoolică nu era previzibilă, dat fiind că acesta circula pe acostamentul ramforsat, aceasta fiind o porțiune de asfalt de aproximativ 2m, suficient spațiu cât acesta să se deplaseze în condiții lipsite de legalitate, dar în siguranță;

- culpa victimei, respectiv victima avea o alcoolemie de 2,5 g‰, totuși acest aspect nu a fost avut în vedere nici în analiza gradului de culpă, dar nici în analiza posibilității de cădere neprovocată de vreun element extern și nu s-a luat în calcul lipsa de diligență a victimei, care a mai suferit un accident rutier în aceeași modalitate și din care a rămas cu un handicap grav locomotor;

- posibilitatea căderii victimei, respectiv victima avea o îmbibație alcoolică în sânge, de nivelul comei alcoolice, vârsta înaintată a acestuia, mobilitatea redusă, reacțiile reduse prin prisma bătrâneții, dar și a nivelului de alcool. Inculpatul a precizat că deși se susține ca l-ar fi atins cu colțul lămpii de semnalizare de pe dreapta față, ducând la dezechilibrarea victimei, o astfel de variantă nu poate fi primită pentru că ar fi trebuit ca victima să prezinte leziuni și în zona spatelui sau a capului, pe partea stângă sau dorsal, care să fi fost provocate și de oglinda din partea dreaptă, iar victima nu prezintă astfel de leziuni. A mai arătat că deși s-a avut în vedere că plasticul de pe lampa de semnalizare este spart, există posibilitatea ca această avarie să fi fost produsă la un contact cu cârja și nu cu piciorul victimei, corpul victimei nefiind dur;

- greșita indicare a condițiilor de drum, respectiv exista o bandă pe fiecare sens și câte un acostament ramforsat pentru fiecare bandă, dimensiunea unei benzi de circulație nefiind egală cu dimensiunea acostamentului ramforsat, iar vremea era ploioasă și carosabilul umed;

- greșita calculare a vitezei de deplasare a inculpatului, respectiv diagrama a fost interpretată greșit pentru că la momentul în care intervine decelerarea până la oprire viteza era de 60 km/h, între punctul indicat de expert ca fiind 75 km/h și până la punctul când intervine decelerarea totală, mai apare pe diagramă o porțiune în care viteza este în coborâre.

Prin încheierea din 10 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 110 din data de 15 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluționării și a acordat termen la data de 21.06.2022.

Prin încheierea menționată s-a admis în principiu cererea de recurs în casație doar referitor la cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", raportat la susținerile inculpatului care aduc în discuție absența elementului obiectiv propriu infracțiunii analizate, din perspectiva motivelor invocate în cererea de recurs în casație, se subsumează motivelor care se circumscriu formal ipotezei în care fapta nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare.

S-a constat că motivele referitoare la greșita reținere de către instanță a condițiilor de drum, și la greșita calculare a vitezei de deplasare nici măcar formal nu se încadrează în cazul de casare referitor prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile menționate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele inculpatului recurent, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de ucidere din culpă pentru care acesta a fost condamnat, sunt nefondate, în speță fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de ucidere din culpă, astfel cum este incriminată de art. 192 alin. (2) din C. pen.

Astfel recurentul inculpat a arătat că nu a existat un contact efectiv între autoutilitara condusă de inculpat și victimă, că nu au fost avute în vedere posibilitățile de evitarea a accidentului din partea victimei, aceasta nerespectând prevederea legală de a circula pe partea stângă, precum și posibilitățile de evitare din partea inculpatului, chiar și în condițiile în care ar fi avut o viteză de 50 km/h sau sub aceasta, neputând evita accidentul, circulând pe banda sa, iar căderea unui pieton, despre care nu știa că se afla în pragul de comă alcoolică nu era previzibilă, dat fiind că acesta circula pe acostamentul ramforsat. Recurentul a mai criticat și faptul că nu au fost avute în vedere culpa victimei, care avea o alcoolemie de 2,5 g‰, greșita indicare a condițiilor de drum, existând o bandă pe fiecare sens și câte un acostament ramforsat pentru fiecare bandă, vremea ploioasă și carosabilul umed, greșita calculare a vitezei de deplasare a inculpatului. Inculpatul a precizat că deși se susține ca ar fi atins victima cu colțul lămpii de semnalizare de pe dreapta față, ducând la dezechilibrarea acesteia, o astfel de variantă nu ar putea fi primită pentru că ar fi trebuit ca victima să prezinte leziuni și în zona spatelui sau a capului, pe partea stângă sau dorsal, care să fi fost provocate și de oglinda din partea dreaptă, iar victima nu prezintă astfel de leziuni. A mai arătat că deși s-a avut în vedere că plasticul de pe lampa de semnalizare a fost spart, exista posibilitatea ca această avarie să fi fost produsă la un contact cu cârja și nu cu piciorul victimei, corpul victimei nefiind dur.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen., constă în aceea că la data de 06.03.2018, în jurul orelor 12:30, în timp ce a condus autoutilitara marca x, cu numărul de înmatriculare x pe direcția de mers Bacău-Roman, pe DN 2, la km 301 + 200m, în localitatea Dumbrava, comuna Itești, județul Bacău, aflându-se în executarea unei manevre de depășire, fără respectarea prevederilor legale, respectiv art. 118 alin. (1) lit. d) din Hotărârea nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, inculpatul A. a acroșat și accidentat mortal pe B., care se deplasa neregulamentar pe partea carosabilă, pe aceeași direcție de mers.

În consecință, Înalta Curte reține că recurentul inculpat a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen., ce constă în "uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități". În cauză, în raport de situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de ucidere din culpă corespund faptei reținute în concret în sarcina inculpatului. Astfel, elementul material al infracțiunii reținute în sarcina inculpatului A. s-a concretizat în acțiunea de ucidere din culpă a victimei B. ca urmare a executării unei manevre de depășire, fără respectarea prevederilor legale, respectiv art. 118 alin. (1) lit. d) din Hotărârea nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

Așadar, s-a reținut, pe baza probelor, săvârșirea de către inculpat a unei acțiuni de ucidere din culpă a victimei B. ca urmare a executării unei manevre de depășire, fără respectarea prevederilor legale, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracțiunii reținute în sarcina acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în realitate, prin criticile formulate, care de altfel au constituit și motive de apel și au fost analizate de către instanța de apel prin decizia recurată, se contestă situația de fapt stabilită de către instanța de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casație pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Natura criticilor formulate de recurent țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanțele ordinare au reținut, pe baza probelor din dosar, existența infracțiunii, sub aspectul laturii obiective și subiective a acesteia.

Cu privire la lipsa concordanței dintre situația de fapt reținută și tipicitatea obiectivă a infracțiunii, Înalta Curte reține că scopul recursului în casație este verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, instanța trebuie să plece în analiza tipicității obiective a infracțiunii de la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel, neputând să analizeze pertinența și concludența probelor administrate în cauză ori suficiența acestora.

Criticile recurentului referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispozițiile legii.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casație și Justiție în calea extraordinară de atac a recursului în casație este limitată exclusiv în drept. Așadar, statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 110 din data de 15 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2020.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 110 din data de 15 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 iunie 2022.

GGC - ED