ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 113/2020

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 166/F din data de 13 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de Serviciul de Probațiune Iași cu privire la Sentința penală nr. 143/06.07.2017 a Curții de Apel București, definitivă prin Decizia penală nr. 171/A din data de 14.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel București a reținut că prin Sentința penală nr. 143 din 06.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2016, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 171/A din 14.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani și 9 luni închisoare, aplicată prin sentința penală apelată, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 294 lit. e) și f) din C. pen. cu referire la art. 6 și 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 (în legătură cu cumpărătorul de influență B., pct. 1.2. din rechizitoriu). În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., inculpatului A. i s-a aplicat pedeapsa complementară constând în interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcția de magistrat) pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcția de magistrat), pedeapsă ce se va executa conform art. 65 alin. (3) din C. pen. În baza art. 91 din C. pen., a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei închisorii de 2 ani și 9 luni aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în condițiile prevăzute de art. 92 din C. pen.. În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Iași, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; c) să comunice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență. În baza art. 93 alin. (2) lit. d) din C. pen., i s-a impus inculpatului să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței. În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 100 de zile, în cadrul Consiliului Local Iași - Direcția de Asistență Comunitară sau în cadrul Consiliului Local Iași - Direcția de Administrare a Patrimoniului Public și Privat. În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., i s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Potrivit art. 48 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 253/2013, în situația în care, pe parcursul termenului de supraveghere, consilierul de probațiune constată că se impune modificarea conținutului unora dintre obligațiile stabilite în sarcina persoanei supravegheate, impunerea unor noi obligații sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, sesizează instanța de executare, potrivit art. 87 din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, iar sesizarea instanței poate fi făcută și de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei supravegheate sau a persoanei vătămate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de probațiune.

Potrivit art. 87 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse sporite de îndreptare iar conform alin. (2) al aceluiași articol, instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.

Curtea de Apel a precizat că analiza prevederilor legale mai sus menționate îndreptățește aprecierea că atunci când nu mai este necesară menținerea unora dintre obligațiile impuse prin hotărârea de condamnare, atunci se dispune încetarea executării acestora.

Totodată, a menționat că încetarea executării unora dintre obligații este o vocație și nu un drept. De aceea, încuviințarea unei asemenea cereri este supusă aprecierii organelor judiciare.

Deși propunerea formulată de către Serviciul de Probațiune, prin raportul de evaluare întocmit de către Serviciul de Probațiune Iași, este favorabilă persoanei condamnate A., totuși Curtea a apreciat că pe de o parte, prin acesta se neagă esența instituției suspendării sub supraveghere și pe de altă parte, nu este de natură să conducă la concluzia că nu mai este necesară menținerea obligației - să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței.

Din examinarea actelor dosarului, Curtea nu a reușit identificarea acelor elemente obiective din care să rezulte că obligația de a nu părăsi țara și-a încetat caracterul necesar și nu mai este folositoare pe mai departe.

Împrejurarea invocată privind existența unei relații cu o persoană cu dublă cetățenie, română și moldoveană, cu părinți care locuiesc în Republica Moldova, a fost cunoscută de la momentul începerii urmăririi penale în dosarul în care s-a dispus condamnarea.

Ca atare, Curtea nu a putut considera că după numai 2 luni de la momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești, obligația nu mai este necesară.

În opinia instanței de fond, susținerile că ar dori să-și viziteze rudele stabilite în mai multe țări (Moldova, Italia) reprezintă pretexte pentru a nu mai executa obligația de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței, impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 171/A din 14.05.2019.

Pe de altă parte, vizitarea rudelor din străinătate, nu poate constitui un motiv necesar privind încetarea obligației mai sus amintite, câtă vreme persoana condamnată A. poate solicita părăsirea temporară a țării, conform dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 253/2013.

Un alt aspect de subliniat este că prin aplicarea suspendării sub supraveghere persoana condamnată este supusă, pe durata unui termen de supraveghere, unor măsuri de supraveghere și cerinței de a respecta anumite obligații stabilite de instanța de judecată, pe baza legii.

Or, Curtea a apreciat că în situația în care s-ar dispune încetarea obligației instituite condamnatului, respectiv aceea de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței, s-ar crea dificultăți în supravegherea conduitei condamnatului privind respectarea celorlalte măsuri de supraveghere prevăzute în hotărârea de condamnare, precum să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; controlul asupra mijloacelor de existență ale condamnatului.

În concluzie, față de cele arătate și ținând seama și de perioada de timp scursă din termenul de supraveghere stabilit prin hotărârea de condamnare, Curtea a apreciat că menținerea obligației este în continuare necesară, fiind respectat principiul oportunității și proporționalității.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat contestație condamnatul A.

În esență, a solicitat admiterea contestației, desființarea sentinței primei instanțe, și pe cale de consecință încetarea obligației de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței.

În susținerea contestației formulate, a precizat că a respectat toate obligațiile impuse de instanță, s-a prezentat la sediul Serviciului de Probațiune de fiecare dată când a fost chemat, a efectuat cele 100 de zile de muncă în folosul comunității și dispune de resurse individuale familiale și comunitare pe care le poate valorifica în viitor, în vederea inserției sociale efective.

De asemenea, a arătat că se află într-o uniune consensuală de șase ani cu o persoană de cetățenie română și moldoveană, iar părinții acesteia locuiesc în Republica Moldova.

Mai mult, a menționat că din cauza interdicțiilor impuse nu își găsește un loc de muncă și nu poate realiza venituri, însă prin ridicarea interdicției de a părăsi țara ar putea să se deplaseze la rudele sale din străinătate pentru a încerca să lucreze acolo.

Examinând contestația formulată de condamnatul A., în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte va determina coordonatele normative aplicabile în cauză, respectiv: dispozițiile art. 87 alin. (1) C. pen., dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse sporite de îndreptare; alin. (2) al aceluiași text de lege prevede că instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.

Așadar, dispozițiile legale anterior menționate prevăd posibilitatea modificării condițiilor de executare a pedepsei suspendate, în sensul impunerii unor noi obligații, sporirii sau diminuării condițiilor de executare a celor existente, sau încetarea executării unora dintre obligații, dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care să justifice modificarea condițiilor de executare și totodată prin schimbarea dispusă să se asigure condamnatului șanse mai mari de îndreptare. Referitor la schimbarea condițiilor de executare, în cazul pedepsei a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, este esențial ca pe parcursul termenului de supraveghere să survină motive care să conducă la concluzia că unele din obligațiile impuse inițial nu mai sunt necesare.

În atare condiții, în prezenta cauză, Înalta Curte urmează a analiza dacă în legătură cu obligația de a nu părăsi teritoriul țării, fără acordul instanței, impusă condamnatului A. prin hotărârea de condamnare definitivă (Sentința penală nr. 143 din 06.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 171/A din 14.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), au apărut temeiuri care să conducă la concluzia că această obligație nu mai este necesară.

În analiza demersului menționat, instanța reține că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă consecința unei soluții de condamnare la pedeapsa închisorii, atunci când instanța apreciază că scopul pedepsei închisorii poate fi atins și fără executarea acesteia, în regim de detenție. Totodată, instanța are în vedere că individualizarea pedepsei, în modalitatea suspendării executării acesteia sub supraveghere, decurge din încrederea acordată condamnatului că, aflat sub influența unor măsuri de supraveghere, o perioadă de timp, scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia.

Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere totuși că obligațiile și măsurile de supraveghere impuse prin hotărârea de condamnare nu au caracter fix, legiuitorul prevăzând posibilitatea, ca în ipoteza intervenirii unor schimbări care nu existau la momentul luării hotărârii de condamnare, instanța de judecată să efectueze o nouă individualizare asupra conținutului supravegherii pedepsei a cărei executare a fost suspendată.

Evaluând contestația formulată de condamnatul A., prin prisma dispozițiilor legale incidente și a situației evocate în cuprinsul cererii, Înalta Curte apreciază că nu există motive diferite de cele avute în vedere de instanța de judecată la momentul la care a impus, pe parcursul termenului de supraveghere de 4 ani, respectarea obligației de a nu părăsi teritoriul țării, fără acordul instanței.

Argumentele invocate de persoana condamnată în cuprinsul contestației, respectiv că se află într-o uniune consensuală cu o persoană având dublă cetățenie, română și moldoveană, și este necesară deplasarea sa în străinătate pentru a-și vizita socrii, nu sunt de natură să justifice înlăturarea obligației prevăzută de art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., întrucât condamnatul are posibilitatea ca ori de câte ori consideră necesar, să se adreseze judecătorului cu cerere motivată de părăsire temporară a teritoriului țării.

Mai mult, Înalta Curte consideră că nu poate constitui temei pentru înlăturarea unei obligații impuse în hotărârea de condamnare nici împrejurarea că persoana condamnată a avut o conduită conformă programului de supraveghere stabilit în sarcina sa; finalizarea executării orelor de muncă neremunerată în folosul comunității ori executarea în mod corespunzător a obligațiilor ce îi revin condamnatului A. în cadrul supravegherii, țin de esența acestei măsuri, deoarece nerespectarea acestora ar fi putut conduce la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Așadar, motivele invocate nu pot constitui temeiuri pentru încetarea obligației de a nu părăsi teritoriul național, fără încuviințarea instanței, deoarece s-ar ignora toate considerentele ce au fundamentat procesul deliberativ ce a condus la stabilirea pedepsei, a modalității de executare și a obligațiilor impuse.

În ceea ce privește susținerea contestatorului condamnat, potrivit căreia prin obligația de a nu părăsi teritoriul țării are loc o ingerință în dreptul acestuia la viață privată, instanța reține că această critică este neîntemeiată, câtă vreme contestatorul nu a indicat și justificat cum obligația criticată interferează cu dreptul acestuia la viață privată, în sensul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, chiar dacă noțiunea de "viață privată" este una largă, ce nu necesită o definiție exhaustivă (Cauza Calmanovici contra României, Cauza P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii), instanța nu a identificat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cum o măsură, ce e drept restrictivă de libertate, aduce atingere dreptului la viață privată și, în consecință, nu poate efectua un examen al măsurii, din perspectiva art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la motivul invocat de contestator, potrivit căreia prin obligația de a nu părăsi teritoriul țării are loc o ingerință în dreptul acestuia la liberă circulație, consacrat în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția României, de asemenea, Înalta Curte reține că în cauza de față este neîntemeiat.

Astfel, potrivit art. 2 par. 2 și 3 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora."

Înalta Curte amintește că obligația de a nu părăsi teritoriul țării impusă printr-o hotărâre de condamnare este prevăzută de lege și constituie totodată o măsură necesară într-o societate democratică, pentru prevenirea faptelor penale, scopul pedepsei fiind între altele prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

De altfel, din perspectiva restrângerii dreptului contestatorului de a părăsi teritoriul țării, Înalta Curte reține că interdicția impusă nu are caracter absolut, ci este doar supusă aprecierii instanței de judecată, în condițiile Legii nr. 253/2013.

Obligația impusă condamnatului de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței, a fost luată în considerarea infracțiunii săvârșite de inculpat și reprezintă o garanție în plus, instituită pe o durată limitată (de patru ani) și fără a fi restrictivă absolut -deoarece condamnatul poate cere permisiunea părăsirii temporare, pentru motive punctuale, întemeiate- a satisfacerii exigențelor scopului pedepsei care trebuie să asigure reinserția viitoare, pozitivă, efectivă, a condamnatului.

Prin urmare, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că nu sunt motive temeinic justificate de a înlătura obligația impusă condamnatului, obligație ce a fost instituită ca o garanție a efectivității pedepsei neprivative de libertate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 166/F din data de 13 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 166/F din data de 13 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2020.

Procesat de GGC - GV