ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A. Prin sentința penală nr. 487 din 26.11.2019, Tribunalul Constanța a hotărât:

În baza art. 181 alin. (1) și alin. (3) din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) și lit. c) (dreptul de a ocupa funcția de administrator în cadrul unei persoane juridice) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969, a suspendat condiționat executarea pedepsei de 2 ani aplicate inculpatului A. pe o durată de 4 ani, termen de încercare stabilit în condițiile art. 83 din C. pen. din 1969, termen ce va curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 și 84 din C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiul drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) și lit. c) (dreptul de a ocupa funcția de administrator în cadrul unei persoane juridice) din C. pen. din 1969, cu începere de la data rămânerii definitive a sentinței.

În baza art. 71 alin. (5) din C. proc. pen., a constatat suspendată executarea pedepsei accesorii, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

În baza art. 181 alin. (1) și alin. (3) din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a aplicat inculpatei societate comercială S.C. B. S.R.L., pedeapsa amenzii în cuantum de 20.000 RON.

În baza art. 712 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 531 alin. (3) lit. a) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatei S.C. B. S.R.L.. pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice.

În baza art. 498 alin. (1) din C. proc. pen., la rămânerea definitivă a hotărârii, o copie de pe dispozitiv se comunică judecătorului delegat cu executarea persoanei juridice respective, precum și organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, urmând a avea loc informarea cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii.

În baza art. 498 alin. (2) din C. proc. pen. la data rămânerii definitive a hotărârii inculpata persoană juridică intră în lichidare.

În baza art. 1349, art. 1357, 1382 din C. civ., a dispus obligarea inculpaților A. și S.C. B. S.R.L., în solidar, către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la plata sumei de 2.362.572,35 RON, reprezentând despăgubiri civile - daune materiale precum și la plata accesoriilor (majorări și penalități de întârziere calculate potrivit legii fiscale) până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 249 din C. proc. pen., în referire la art. 404 din C. proc. pen., a menținut măsura sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor imobile ale inculpatei S.C. B. S.R.L., prin Ordonanța nr. 5/P/2017 din data de 05.10.2017 emisă de procurorul din cadrul DNA-ST Constanța.

B. Prin decizia penală nr. 643/P din data de 23 iulie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru cauze penale cu minori și de familie:

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 487/26.11.2019, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul penal nr. x/2017

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat împotriva aceleiași sentințe penale de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.-D.N.A.-Serviciul Teritorial Constanța cu privire la inculpatul A..

A desființat în parte sentința penală apelată și, rejudecând:

A majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., de la 2 ani închisoare la 3 ani închisoare.

În baza art. 89 alin. (1) din C. pen., a anulat amânarea aplicării pedepsei de 1 an închisoare, stabilită față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen. prin sentința penală nr. 1356/17.11.2015 a Judecătoriei Constanța, definitivă prin neapelare la data de 15.12.2015.

Conform art. 582 alin. (3) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din C. pen. și a dispus executarea pedepsei.

Conform art. 38 alin. (1) din C. pen. și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare, stabilită prin decizie cu pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen., în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 4 luni închisoare (1/3 din pedeapsa de 1 an închisoare), urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare, în regim privativ de libertate.

A înlăturat din sentința penală apelată dispozițiile contrare prezentei decizii și a menținut celelalte dispoziții.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs în casație inculpatul A..

Inculpatul a înțeles să indice cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", solicitând admiterea recursului în casație și achitarea sa, precum și suspendarea executării hotărârii recurate.

În susținerea cererii de recurs în casație, inculpatul a menționat că atât instanța de apel, cât și instanța de fond au dat o interpretare greșită textului art. 181 din Legea nr. 78/2000 în raport de obiectul judecații, pe aspectul analizei modalității de obținere a finanțării prin intermediul Programului Operațional de Pescuit 2007 - 2013, AXA prioritara 2, Măsura 2.1 - Investiții productive în acvacultură.

A susținut că s-a făcut o confuzie între etapele de finanțare în cadrul programului anterior menționat și alte programe similare. Instanța de apel, la pag. 14 (parag. 3) a deciziei, a arătat că pentru a fi eligibil ca aplicant al programului identificat, ar fi trebuit îndeplinită condiția ca solicitantul să nu aibă datorii restante către bugetele locale sau bugetul de stat.

A arătat că nu solicitantul este eligibil, ci proiectul depus, precum și faptul că în cadrul procedurii pot fi identificate etape distincte ce au reglementate proceduri de analiză a documentelor depuse de solicitanți: etapa verificării conformității administrative, etapa de verificare a criteriilor de eligibilitate. Ulterior, procedura continuă cu selectarea proiectelor declarate eligibile, semnarea contractelor de finanțare, implementarea proiectelor și formularea de cereri de rambursare.

Inculpatul a mai susținut că a depus certificatul de atestare fiscală în prima etapă a procedurii, document ce nu a mai fost folosit, analizat și nu a mai produs efecte în etapele următoare. În etapa de evaluării criteriilor de eligibilitate, se verifică efectiv conținutul documentelor, iar în speță, referitor la existența datoriilor la bugetul de stat se arată că solicitarea de finanțare poate fi declarată neeligibilă dacă, între altele, solicitantul nu răspunde în termenul limită de transmitere a completărilor solicitate.

Inculpatul a arătat că în etapa conformității, nu era relevant și nici nu se analiza conținutul certificatului de atestare fiscală din perspectiva existenței unor debite, acest lucru fiind impus în etapa verificării eligibilității. Cererea a fost depusă la sfârșitul anului 2011, iar eligibilitatea a fost verificată la sfârșitul anului 2012, concluzia fiind că nu este eligibil. După parcurgerea procedurii de contestare a acestei decizii și după redepunerea documentației, proiectul a fost declarat eligibil și s-a semnat contractul de finanțare.

În acest sens, având în vedere parcursul cererii de finanțare, necontestat în actul de sesizare, a apreciat că fapta de a depune certificatul de atestare fiscală în etapa conformității, nu poate fi considerată o faptă prevăzută de legea penală.

A considerat că având în vedere că între momentul depunerii proiectului și cel al semnării contractului treceau lungi perioade de timp, mai mari decât perioada de valabilitate a certificatului de atestare fiscală, certificatul nu putea produce efectul obținerii pe nedrept de fonduri, iar simpla semnare a contractului de finanțare nu conduce în mod automat la obținerea de fonduri din bugetul Uniunii Europene.

De asemenea, s-a susținut că trebuie analizată sintagma "pe nedrept" din cuprinsul art. 181 din Legea nr. 78/2000. A considerat că se impune restrângerea sferei de aplicabilitate la acele situații care denotă o intenție vădită de a frauda bugetul UE, atunci când se încearcă decontarea unor sume de bani pentru activități fictive. A precizat că în cauză, proiectul a fost realizat și implementat, iar rezultatul cercetării derulate sunt utile societăților care desfășoară activități în domeniul creșterii sturionilor.

Totodată, a susținut că în ipoteza în care au existat debite pe parcursul desfășurării procedurii de analiză a cererii de finanțare, acestea au fost achitate, proiectul fiind dus la finalizare.

Obținerea de fonduri de la bugetul Uniunii Europene a avut la bază analiza făcută de autoritatea de management asupra realității lucrurilor desfășurate în cadrul implementării proiectului, a cheltuielilor efectuate de beneficiar și a rezultatelor obținute ce au determinat admiterea cererii de rambursare, iar nu depunerea certificatului de atestare fiscală.

În egală măsură, a arătat că mecanismul depunerii actelor în cadrul procedurii de obținere a finanțării este reglementat infralegal, inclusiv necesitatea depunerii anumitor documente. Astfel, chestiuni ce țin de stabilirea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii nu sunt reglementate de norma de incriminare, ci rămân la latitudinea Autorității de Management. A considerat că Ghidul solicitantului și Manualul de procedură nu au putere de lege, însă se atrage răspunderea penală pentru încălcarea condițiilor impuse în aceste documente, în acest sens fiind necesară analiza principiului nullum crimen sine lege.

Recursul în casație:

1) A fost depus raportul de către magistratul asistent care a arătat că cererea de recurs în casație îndeplinește în mod cumulativ cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen., iar aspectele invocate se circumscriu cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

2) Prin încheierea din data de 20 octombrie 2021, Înalta Curte admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 643/P din 23 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație la completul C3, în compunere de 3 judecători și a fixat termen de judecată, la data de 15 decembrie 2021.

A respins cererea de suspendare a executării pedepsei formulate de recurentul inculpat A..

Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate în cererea de recurs în casație vizează latura obiectivă a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea și pot fi valorificate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte reține că, "infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale."

Soluția reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în vigoare intervine atunci când "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege".

Așadar, față de soluția reglementată prin dispozițiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conținută în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la vinovăția prevăzută de lege (ICCJ, SP, încheierea nr. 366/RC din data de 08 octombrie 2019).

În egală măsură, instanța supremă a reținut în jurisprudența sa faptul că, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (lipsa prevederii în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) din C. pen., doar lipsa prevederii în legea penală, se subsumează situațiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii (ICCJ, SP, încheierea nr. 100/RC din 12 martie 2020).

Evoluția jurisprudenței în materia recursului în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. a condus la analiza, în cadrul acestui text, și a vinovăției, respectiv a laturii subiective cu toate cerințele prevăzute de lege. Ca urmare, acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune (ICCJ, SP, încheierea nr. 29/RC din 28 ianuarie 2020, ICCJ, SP, încheierea nr. 186/RC din 23 iunie 2020).

Analiza în această cale extraordinară de atac este cantonată exclusiv asupra problemelor de drept. Cazul de casare invocat nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator, a încadrării juridice sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală. Verificarea hotărârii se realizează exclusiv în drept, statuările în fapt, ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată, neputând fi cenzurate. Acest caz de casare are în vedere acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între conduita imputată (fapta săvârșită) și configurarea legală a infracțiunii, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate, obiectivă ori subiectivă, prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau numai a unor elemente ale conținutului constitutiv).

Aplicând aceste considerații teoretice și jurisprudențiale la cauza de față, Înalta Curte reține că aspectele invocate de inculpat nu sunt întemeiate.

Inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) și alin. (3) din Legea 78/2000.

Potrivit art. 181 alin. (1) din Legea 78/2000, folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept sau reținerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, constituire infracțiune.

Înalta Curte constată că, prin decizia recurată s-a reținut, în acord cu prima instanță, ca situație de fapt, aceea că inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., cu rea credință, a anexat la cererea de finanțare nr. x, a proiectului C. de creștere intensivă a sturionilor, beneficiar S.C. B. S.R.L., depusă la D. la data de 30.11.2011, certificatul de atestare fiscală pentru persoane juridice nr. x, înscris în fals, nerecunoscut ca valabil de autoritatea emitentă (Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Constanța - Administrația Finanțelor Publice Municipiul Constanța), în cuprinsul căruia se menționa că societatea beneficiară nu avea obligații de plată către bugetul de stat, aspect nereal, cunoscut de inculpat, fapt care a avut ca urmare obținerea pe nedrept din bugetul Uniunii Europene a sumei de 2.362.572,35 RON.

Așa cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 21 februarie 2020), "indiferent de forma concretă de comitere, elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în variantele comisive alternative de folosire sau prezentare de documente sau declarații necorespunzătoare adevărului.

Din analiza normei de incriminare rezultă că cerințele de tipicitate ale laturii obiective sunt îndeplinite indiferent dacă documentele sau declarațiile folosite sau prezentate sunt falsificate (respectiv înscrisurile au fost supuse unor acțiuni prealabile de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori de alterare în orice mod, iar declarațiile sunt necorespunzătoare adevărului), inexacte (adică, fără a fi falsificate, ele nu au fost întocmite corect) sau incomplete (atunci când nu cuprind toate datele și informațiile necesare pentru corecta evaluare a stării de fapt).

Prin urmare, pentru existența infracțiunii este irelevant dacă documentele sau declarațiile folosite sau prezentate sunt false ori doar inexacte sau incomplete, fapta urmând a constitui infracțiunea analizată ori de câte ori acțiunea specifică verbum regens, implicând astfel de documente, a avut rezultatul prevăzut de norma de incriminare, respectiv obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, bineînțeles, dacă subiectul activ a acționat cu rea-credință."

Înalta Curte constată că susținerile inculpatului conform cărora înscrisul de atestare fiscală se verifică numai în etapa eligibilității, iar în etapa conformității nu era relevant și nici nu se analiza din perspectiva existenței unor debite, nu înlătură răspunderea penală a inculpatului.

Ceea ce atrage caracterul penal al faptei și este relevant în prezenta cauză constă în neregularitatea privind maniera de obținere a fondurilor. În condițiile prezentării unui certificat de atestare fiscală în care se menționa contrar realității (în fals), că societatea beneficiară nu avea obligații de plată către bugetul de stat, aspect nereal, cunoscut de inculpat, prezentarea unui astfel de înscris are aptitudinea de a antrena răspunderea penală sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000. Este nerelevantă evaluarea personală a recurentului referitoare la caracterul esențial al înscrisului în cadrul procedurii.

În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că în mod corect au fost respinse apărările inculpatului în sensul că infracțiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție se comite doar dacă documentele false, inexacte sau incomplete sunt folosite sau prezentate în cadrul cererii de plată, legiuitorul nu restrânge conținutul infracțiunii la această împrejurare, documentele putând fi folosite sau prezentate în orice etapă a procedurii până la momentul efectuării plăților din fondurile europene (ICCJ, S.pen, decizia nr. 403 din 5 noiembrie 2020, dosar nr. x/2016).

În ceea ce privește susținerea recurentului inculpat A. conform căreia trebuie analizată sintagma "pe nedrept" din cuprinsul art. 181 din Legea nr. 78/2000 întrucât se impune restrângerea sferei de aplicabilitate la acele situații care demonstrează o intenție vădită de a frauda bugetul Uniunii, atunci când se încearcă decontarea unor sume de bani pentru activități fictive, în cauză proiectul fiind realizat și implementat, iar rezultatele cercetărilor derulate sunt utile societăților care desfășoară activități în domeniul creșterii sturionilor, Înalta Curte reia și subliniază că în cazul acestei infracțiuni este indiferent dacă fondurile obținute în mod fraudulos au fost utile sau dacă proiectul a fost realizat sau dacă activitățile au fost fictive, ceea ce atrage incriminarea faptei sunt neregularitățile privind maniera de obținere a fondurilor, nu de utilizare a lor. În ambele modalități de comitere a faptei, este indusă în eroare autoritatea competentă să decidă asupra eligibilității proiectului și să acorde fonduri bănești din bugetele comunitare.

Referitor la sintagma "pe nedrept" din conținutul art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, se constată că aceasta "nu beneficiază de o definiție legală, în sensul legii penale și nici nu este definită, în mod expres, prin norme juridice specifice altor ramuri de drept, motiv pentru care Curtea reține că intenția legiuitorului a fost de aceea de a-i atribui acesteia înțelesul ce rezultă din sensul comun al cuvintelor ce o compun. Sintagma «pe nedrept», în sensul textului criticat, arată caracterul ilicit al rezultatului comiterii faptei prevăzute în ipoteza normei de incriminare criticate. (CCR, decizia nr. 110 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 05 iunie 2019, par. 17).

De asemenea, se constată că instanța de apel a reținut că referitor la înscrisul folosit de inculpat, respectiv certificatul de atestare fiscală nr. x/18.11.2011, raportat la momentul eliberării, acesta trebuia să corespundă formularului aprobat prin Ordinul nr. 2618 din 06.10.2011 pentru modificarea și completarea Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 752/2006 privind aprobarea procedurii de eliberare a certificatului de atestare fiscală pentru persoane juridice și fizice, a certificatului de obligații bugetare, precum și a modelului și conținutului acestora, publicat în M.Of. nr. 712 din 10 octombrie 2011, care are următorul conținut: "(2) Documentul emis de autoritatea contractantă cuprinde, obligatoriu, următoarele elemente: a) denumirea autorității contractante; b) data emiterii documentului;c) numărul și data încheierii contractului dintre contribuabil și autoritatea contractantă; d) sumele certe, lichide și exigibile datorate până la data emiterii documentului de către autoritatea contractantă, defalcate pe fiecare contract în parte; e) precizarea că documentul este emis în vederea eliberării certificatului de atestare fiscală; f) numele, prenumele, funcția și semnătura persoanelor împuternicite ale autorității contractante; g) ștampila autorității contractante." În ceea ce privește condițiile de eligibilitate pentru proiectul inițiat de inculpatul A. privind acordarea de asistență financiară nerambursabilă din Fondul European pentru Pescuit în vederea implementării proiectului intitulat " C. de creștere intensivă a sturionilor", acestea sunt prevăzute de Programul Operațional de Pescuit 2007 - 2013, AXA prioritară 2, "Măsura 2.1 - "Investiții productive în acvacultură’’. Astfel, pentru a fi eligibil ca și aplicant al programului identificat, ar fi trebuit îndeplinită următoarea condiție: solicitantul nu are datorii restante către bugetele locale sau la bugetul de stat.

Contrar susținerii inculpatului conform căreia la momentul încheierii contractului de finanțare societatea nu mai avea datorii, sens în care certificatul de atestare fiscală nu mai avea relevanță, se constată că, deși drepturile și obligațiile iau naștere la momentul semnării contractului de finanțare, perfectarea acestuia este influențată de preexistența actelor pe care procedura de acordare a fondurilor europene o impune. Semnarea contractului are la bază actele depuse anterior, în cadrul procedurii.

Astfel, din modul de descriere a faptelor prin decizia recurată, rezultă că există o corespondență între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.

În ceea ce privește susținerea conform căreia mecanismul depunerii actelor în cadrul procedurii de obținere a finanțării este reglementat infralegal, iar Ghidul solicitantului și Manualul de procedură nu au putere de lege, însă se atrage răspunderea penală pentru încălcarea condițiilor impuse în aceste documente, Înalta Curte constată că inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 ce impune în conținutul constitutiv folosirea de acte false, teză dovedită în cauză, astfel că cele evocate de parte sunt nerelevante în determinarea caracterului infracțional al conduitei.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 643/P din 23 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 643/P din 23 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 decembrie 2021.

Procesat de GGC - LM