ÎCCJ, Secția penală

Deliberând cu privire la cauza de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 132/09.02.2021 pronunțată de Judecătoria Oradea s-au dispus următoarele:

I. În temeiul art. 396 alin. (4) și 10 C. proc. pen. a fost stabilită pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru inculpata A., pentru comiterea infracțiunii de delapidare prev de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen.

În temeiul art. 67 C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 1 an drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) și b) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prev. de art. 66 alin. (1), lit. a) și b) C. pen.

În temeiul art. 83 C. pen. s-a amânat aplicarea pedepsei de 1 an și 4 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani stabilit potrivit art. 84 C. pen.

În temeiul art. 85 C. pen. a fost obligată inculpata, ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele obligații:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune Bihor la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenția că în caz de săvârșire a unei alte infracțiuni sau a nerespectării obligațiilor impuse se va dispune revocarea amânării aplicării pedepsei.

II. În temeiul art. 396 alin. (4) și 10 C. proc. pen. s-a stabilit pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru inculpatul B., pentru comiterea infracțiunii de instigare la delapidare prev. de 47 C. pen., raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen.

În temeiul art. 67 C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 1 an drepturile prev. de art. 66 alin. (1), lit. a) și b) C. pen.

În temeiul art. , 65 C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prev. de art. 66 alin. (1), lit. a) și b) C. pen.

În temeiul art. 83 C. pen. s-a amânat aplicarea pedepsei de 1 an și 4 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani stabilit potrivit art. 84 C. pen.

În temeiul art. 85 C. pen. obligă inculpatul, ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele obligații:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune Bihor la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenția că în caz de săvârșire a unei alte infracțiuni sau a nerespectării obligațiilor impuse se va dispune revocarea amânării aplicării pedepsei.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, partea civilă S.C. C. S.R.L. și inculpatul B..

Prin Decizia penală nr. 459/A din data de 14 iulie 2021 pronunțată de către Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul B. împotriva Sentinței penale nr. 132/09.02.2021 pronunțată de Judecătoria Oradea.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea și partea civilă C. S.R.L. împotriva Sentinței penale nr. 132/09.02.2021 pronunțată de Judecătoria Oradea.

A fost desființată în parte hotărârea atacată și rejudecând cauza:

Au fost înlăturate dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. reținute în favoarea inculpatei A. și menținută pedeapsa stabilită de 1 an 4 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen.

A fost înlăturată dispoziția de stabilire a pedepsei de 1 an și 4 luni închisoare în sarcina inculpatului B., pentru comiterea infracțiunii de instigare la delapidare prev. de 47 C. pen., raportat la art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 C. pen., a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 1 an, precum și pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi.

Au fost înlăturate dispozițiile art. 83 C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la delapidare prev. de 47 C. pen., raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen., la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

În temeiul art. 67 C. pen., i-a fost interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) și b) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., i-a fost interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) și b) C. pen.

Au fost menținute restul dispozițiilor care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul apelant B. la plata sumei de 400 RON reprezentând cheltuieli judiciare în apel.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea apelurilor declarate de parchet și partea civilă, au rămas în sarcina statului.

Împotriva Deciziei penale nr. 459/A din data de 14 iulie 2021 pronunțată de către Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casație inculpatul B., la data de 27.07.2021.

Prin cererea de recurs în casație, recurentul B. a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., solicitând să se constate că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv instigare la delapidare, cu consecința casării hotărârii recurate și pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.

Subsumat motivului de recurs prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul B. a criticat soluția de condamnare întrucât nu poate fi antrenată răspunderea penală a inculpaților, iar întregul context este strict unul civil.

Astfel, recurentul a arătat că acuzația adusă inculpatului are un caracter inform având în vedere faptul că prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea prin care s-a dispus începerea judecății ca urmare a admiterii plângerii împotriva soluției de clasare, nu s-a reținut în concret care este latura obiectivă a infracțiunii de delapidare reținută în sarcina autoarei D.. În acest sens, este evident că obiectul cauzei nu a putut fi determinat în mod obiectiv, nefiind trasate într-o modalitate compatibilă cu jurisprudența CEDO acuzațiile penale. În concret, judecătorul de cameră preliminară nu a arătat în ce ar consta această delapidare și prin care element material prev. de art. 295 C. pen. a fost săvârșită aceasta, respectiv dacă este vorba despre o însușire, o traficare sau o folosire a unor bunuri ce aparțin societății C. S.R.L..

În acest sens, a arătat că prin Încheierea nr. 1616/2019 s-a admis plângerea împotriva soluției de clasare, și s-a dispus începerea judecății, menționându-se că a admis plângerea tocmai pentru "a se aprecia și încadrarea juridică corectă a faptelor".

În fapt, așa cum în mod corect s-a reținut în cadrul ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale și preluat ulterior în ordonanța de clasare dispusă în cauză, starea de fapt este următoarea: starea de fapt constă în aceea că la data de 19.07.2015, inculpata A., în calitate de angajată a societății C. și-a încălcat atribuțiile de serviciu, stabilite conform fișei postului în sensul că, contrar dispozițiilor care reglementează relațiile de serviciu și cunoscând aceste prevederi, a introdus puncte de joc la mai multe aparate de noroc, la solicitarea inc. B., fără a le încasa contravaloarea și evidenția în aparatul electronic marcat fiscal cauzând în sarcina societății un prejudiciu în valoare de 363.000 RON".

Astfel, din această stare de fapt se poate deduce că, în fapt, inculpata A. ar fi săvârșit o infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., neincriminată, întrucât nu ar fi încălcat vreo dispoziție din legislația primară, ci doar o clauză dintr-un contract de muncă și fișă a postului.

În consecință, a susținut că prezenta cauză prezintă o natură strict civilă, care a și fost soluționată prin obligarea inculpaților la plata prejudiciului astfel încât nu ne aflăm sub imperiul unei fapte penale care să antreneze răspunderea penală în sarcina celor doi inculpați. Mai mult, această faptă face obiectul unui litigiu civil prin care s-a dispus obligarea inculpaților, în solidar, la plata către S.C. C. S.R.L. a sumei de 363.000 RON cu titlu de prejudiciu, reținându-se ca temei al obligării, răspunderea civil delictuală a acestora, făcând trimitere la Sentința civilă nr. 31/LM/2019 din 22.01.2019 a Tribunalului Bihor pronunțată în Dosar nr. x/2016.

Prin încheierea din data de 05 octombrie 2021 pronunțată de Înalta Curte a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat B..

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurentul inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, conținutul mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Astfel, verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Criticile formulate de recurent, în sensul că fapta reținută în sarcina sa nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii pentru care a fost condamnat sunt analizate, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casație, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu și faptic.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurentul inculpat B. a formulat critici subsumate, în esență, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii de instigare la delapidare, prev. de 47 C. pen., raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen., din perspectiva faptului că în cauză este vorba de un litigiu civil, inculpatul având obligația de a plăti contravaloarea impulsurilor jucate.

Sub acest aspect, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte constată că situația de fapt și probele dosarului dovedesc că fapta inculpatului, astfel cum a fost reținută de către instanța de apel cu titlu definitiv, se circumscrie elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv infracțiunea de instigare la delapidare și, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește situația de fapt, s-a reținut că inculpatei A., angajată a societății S.C. C. S.R.L., societate care are ca obiect de activitate practicarea jocurilor de noroc, având funcția de casier încasator, în data de 19.07.2015, i s-a cerut de către inculpatul B. să mai crediteze ruleta cu alte puncte pentru a putea continua jocul (după ce pierduse mai multe puncte pentru care a plătit în total suma de 15.000 RON), fără însă să plătească contravaloarea acestora, dar cu promisiunea de a-i aduce banii ulterior, promisiune acceptată de către inculpată. Suma introdusă sub formă de puncte și nemarcată în casa de marcat în valoare de 363.000 RON nu a fost achitată de inculpatul B..

Raportat la situația de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel, Înalta Curte constată că fapta recurentului inculpat B. este tipică, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., săvârșită în calitate de instigator de inculpatul B..

Astfel, potrivit art. 295 alin. (1) din C. pen., delapidarea constă în însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, iar potrivit art. 308 din C. pen., dispozițiile art. 295 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Subiect activ al infracțiunii de delapidare este unul calificat și poate fi funcționarul public, dar și funcționarul privat (art. 308 C. pen.) care are în gestiune sau administrare bani, valori sau alte bunuri, așa cum, în mod corect, s-a reținut în cauză că are calitate inculpata A..

În ceea ce îl privește pe inculpatul B., nu are relevanță calitatea sa, nefiind cerută o calitate specială instigatorului, relevanță penală având faptul că acesta a cunoscut faptul că inculpata A. avea atribuții de gestionar, aspect pe care instanța de apel, de asemenea, l-a reținut cu titlu definitiv.

Sub aspectul elementului material al infracțiunii de delapidare, s-a reținut că inculpata A. a săvârșit fapta în modalitatea însușirii pentru altul.

Prin însușire se înțelege scoaterea unui bun din posesia sau detenția unei persoane juridice și trecerea sa cu caracter definitiv în stăpânirea făptuitorului care poate dispune de el, adică poate să-l consume, să-l utilizeze ori să-l înstrăineze. Însușirea înseamnă o activitate concretă de luare în stăpânire a bunului și crearea posibilității de a se comporta față de acesta ca de un bun propriu.

În ceea ce privește situația concretă din speță, în mod corect, a reținut instanța de apel că punctele cu care se încarcă aparatul de joc sunt bunuri mobile incorporale, consumptibile, valoarea lor economică având o existență abstractă, ideală și care prin folosire se consumă. Prin scoaterea lor din patrimoniul persoanei vătămate, prin folosirea cheii care permite alimentarea aparatului de joc de către inculpata A., fără încasarea contravalorii lor și permițând astfel utilizarea lor de către inculpatul B., s-a realizat atât deposedarea persoanei vătămate, cât și împosedarea cu valoarea economică a bunului mobil incorporal.

Referitor la participația recurentului inculpatul B., respectiv instigarea la infracțiunea de delapidare, instanța de apel a reținut că acesta a săvârșit fapta sub forma instigării întrucât a cerut inculpatei A. să-l crediteze, deși acest lucru era interzis în mod expres de regulamentul intern al persoanei vătămate, determinând-o pe aceasta să se conformeze dorinței sale prin promisiunea că va plăti contravaloarea punctelor jucate.

Or, având în vedere și dispozițiile art. 47 din C. pen., potrivit cărora instigatorul este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, Înalta Curte constată că acțiunile recurentului inculpat corespund textului legal de incriminare al faptei pentru care a fost condamnat.

Totodată, având în vedere critica recurentului privind faptul că am fi în prezența unui litigiu civil, făcând trimitere și la sentința civilă a Tribunalului Bihor de obligare a inculpaților la plata prejudiciului, Înalta Curte constată că soluționarea pe cale separată a acțiunii civile nu poate conduce la concluzia că nu suntem în prezența unei fapte prevăzute de legea penală, fiind constatată tipicitatea faptei reținute în sarcina recurentului inculpat, astfel cum a fost analizată anterior.

De asemenea, având în vedere cele reținute mai sus, instanța supremă constată ca nefondată și critica recurentului privind săvârșirea unei infracțiuni de abuz în serviciu de către inculpata A., însă neincriminată întrucât nu ar fi fost încălcată o dispoziție din legislația primară.

În acest sens, instanța are în vedere și caracterul subsidiar al infracțiunii de abuz în serviciu.

Astfel, în doctrină (Fl. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. I, p. 164) se consideră că acest caracter subsidiar al infracțiunii de abuz în serviciu reprezintă, de fapt, un conflict între două norme speciale: norma care incriminează abuzul în serviciu și norma care incriminează o altă infracțiune. Acesta este definit de autori ca fiind un concurs de calificări redundante de norme penale (o calificare apare ca redundantă atunci când acoperă exact faptele deja incluse într-o altă calificare - există, prin urmare, două reglementări sub care poate fi incidentă una și aceeași activitate materială). Soluționarea conflictului de calificări va fi aceea că norma specială va primi prioritate de aplicare față de norma generală.

În speța de față, infracțiunea de delapidare are caracter special față de infracțiunea de abuz în serviciu și va dobândi o aplicare prioritară, în dauna acesteia din urmă, astfel încât, atâta timp cât s-a reținut întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de delapidare, analiza infracțiunii de abuz în serviciu apare ca fiind superfluă.

Referitor la critica recurentului privind caracterul inform al acuzației având în vedere că prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea s-a dispus începerea judecății ca urmare a admiterii plângerii împotriva soluției de clasare, Înalta Curte reține că aceste critici nu pot face obiectul analizei instanței de casație, acestea putând fi valorificate în fața judecătorului de cameră preliminară.

În acest context argumentativ, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., instanța va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat B. împotriva Deciziei penale nr. 459/A/2021 din data de 14 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat B. împotriva Deciziei penale nr. 459/A/2021 din data de 14 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2021.

GGC - NN