ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 555 din 11 aprilie 2025, Judecătoria Oradea, în baza art. 196 alin. (2) și (3) C. pen., raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., a stabilit inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, o pedeapsă de un an închisoare.

În temeiul art. 83 alin. (1) și art. 84 alin. (1) C. pen., a amânat executarea pedepsei de 6 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Bihor, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 86 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a dispus ca datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probațiune Bihor.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen.., a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

Împotriva sentinței penale nr. 555 din 11 aprilie 2025 pronunțate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2023 au declarat apel partea responsabilă civilmente B.-prin lichidator judiciar C. și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 533/A/25 iulie 2025 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea responsabilă civilmente B.-prin lichidator judiciar C. și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 555 din 11 aprilie 2025 pronunțate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea și de partea civilă D. împotriva sentinței penale nr. 555 din 11 aprilie 2025 pronunțate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2023.

A fost desființată, în parte, sentința atacată și, în întregime, încheierea de îndreptare a erorii materiale din 17 aprilie 2025 și, rejudecând:

A fost înlăturată pedeapsa de un an închisoare stabilită inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., dispozițiile art. 83 alin. (1) C. pen. și art. 84 alin. (1) C. pen. privind amânarea aplicării acesteia pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, precum și măsurile de supraveghere și obligațiile stabilite în sarcina inculpatului pe durata termenului de supraveghere.

În baza art. 196 alin. (2) și (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă la o pedeapsă de un an închisoare.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de un an închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a decis ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune Bihor, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

S-a decis ca, în baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat cu instituții din comunitate, iar în baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o durată de 60 de zile, la Primăria com. Sântandrei sau la Primăria mun. Oradea.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen.., s-a atras atenția inculpatului asupra art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor instituite în sarcina sa pe durata termenului de supraveghere sau a săvârșirii de noi infracțiuni.

S-au menținut dispozițiile sentinței atacate care nu contravin deciziei.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a constatat că instanța de fond a reținut starea de fapt prin raportare la probatoriul administrat în cauză, acesta susținând, dincolo de orice echivoc, întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă în ceea ce-l privește pe inculpatul A., în legătură cu accidentul rutier în care a fost implicat la data de 01.12.2021.

Ca stare de fapt, s-a reținut, că, în timp ce inculpatul A. a condus microbuzul M3 marca E. cu nr. de înmatriculare x, pe str. x din mun. Oradea, pe banda doi de circulație cu direcția de deplasare spre localitatea Oșorhei, circulând cu o viteză peste limita legală admisă pe sectorul de drum respectiv, la un moment dat, a pătruns, fără să asigure, cu partea laterală dreapta a microbuzului, pe banda unu de circulație, acroșându-l (cu oglinda laterală) pe numitul D.. Acesta din urmă, oprise cu puțin timp în urmă autoturismul marca F. cu nr. de înmatriculare x, pe banda unu de circulație, în apropierea acostamentului, deoarece avusese pană, astfel încât, s-a dat jos din autoturism, împreună cu pasagerul G., pentru a remedia problema. În urma accidentului rutier, persoana vătămată D. a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120 zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce-l privește pe inculpat, s-a apreciat că s-a reținut în mod corect culpa sa în producerea evenimentului rutier, prin prisma încălcării dispozițiilor:

- art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 în care se specifică "Conducătorul de vehicule care execută o manevră de schimbare a direcției de mers, de ieșire, dintr-un rând de vehicule staționate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulație, sau de virare spre dreapta ori stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp și să se asigure că o poate face fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic (...)"

- art. 121 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006 în care se specifică "Conducătorii de vehicule sunt obligați să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă și pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum și cea impusă prin mijloacele de semnalizare".

Conform instanței de apel, concluzia de mai sus este confirmată de raportul de expertiză criminalistică nr. 160 din 16.12.2022, care a stabilit dinamica producerii accidentului rutier, reținându-se că inculpatul A. a sesizat tardiv prezența celor două persoane pe banda întâi de circulație lovindu-le cu partea fronto-laterală dreaptă și oglinda retrovizoare dreapta a microbuzului. Urmare a acestei acroșări persoanele vătămate au fost proiectate pe partea carosabilă, iar microbuzul s-a deplasat în regim decelerat până în poziția finală. De asemenea, s-a reținut că sectorul de drum pe care s-a produs accidentul este în aliniament, suprafața carosabilă asfaltată era umedă, iar vizibilitatea era specifică desfășurării traficului rutier pe timp de noapte în lumina farurilor și a iluminatului public stradal aflat în funcțiune. S-a reținut concomitent, în ceea ce privește cauza producerii accidentului rutier, că aceasta este determinată și de faptul că persoana vătămată a efectuat lucrări de reparații la autoturismul marca F. în interiorul părții carosabile.

Curtea de apel a reținut ca fiind dovedit cert că locul impactului s-a situat pe banda 1 de circulație a sensului de deplasare Oradea-Oșorhei de pe str. x din mun. Oradea, în zona portierelor din partea stângă a autoturismului marca F., cu nr. de înmatriculare x, ce se afla oprit pe această bandă. S-a apreciat că din nicio probă nu rezultă ca la momentul la care persoana vătămată D. a fost acroșată, aceasta să se fi aflat pe banda doi de circulație. Declarațiile martorilor oculari (pasageri ai autoturismului marca F.), inclusiv declarațiile inculpatului, susțin cert că autoturismul marca F. era oprit pe banda 1 de circulație, fapt atestat și de fotografiile efectuate la fața locului, poziționarea autoturismului față de axul drumului fiind suficientă pentru a asigura prezența persoanei vătămate (și a pasagerului G.), pe spațiul rămas.

Totodată, s-a constatat că raportul de expertiză criminalistică infirmă, pe baza analizei fragmentelor de material de plastic și a urmelor de sânge evidențiate cu ocazia cercetării locului accidentului, că impactul s-ar fi produs pe banda doi de circulație, impactul producându-se pe banda unu, pe care era oprit autoturismul persoanei vătămate. Inculpatul însuși a atestat faptul că a observat prezența autoturismului marca F. pe banda unu, oprit și cu avariile pornite, fapt ce a determinat, de altfel, autovehiculele care circulau în fața sa, să treacă pe banda doi de circulație (manevră pe care a făcut-o și inculpatul). Mai mult, acesta a arătat în fața instanței de fond, că a văzut-o pe persoana vătămată cu fața spre el, gesticulând. Prin urmare, dacă teza expusă de inculpat - prezența persoanei vătămate pe banda doi în momentul în care a fost acroșată - ar fi fost incidentă, în condițiile în care microbuzul condus de inculpat era precedat, pe aceeași bandă și pe același sens de mers de alte vehicule, este rezonabil a se aprecia că persoana vătămată ar fi fost acroșată de unul din respectivele vehicule, care circulau în aceleași condiții de trafic și vizibilitate, în fața microbuzului condus de inculpat. Într-un astfel de context factual, este totodată improbabil ca inculpatul să fi sesizat prezența persoanei vătămate pe banda doi de circulație, din moment ce, pe acea bandă, în fața sa circulau alte autovehicule utilitare (între care, potrivit chiar inculpatului, un furgon de 3,5 t).

S-a apreciat că faptul că instanța de fond a reținut concomitent culpa concurentă a persoanei vătămate, de 30%, care nu produce niciun efect asupra vinovăției penale a inculpatului. Din punct de vedere al tipicității subiective a infracțiunii de vătămare corporală din culpă, vinovăția sa subzistă.

În ceea ce privește încadrarea juridică, s-a reținut că, în drept, fapta inculpatului, astfel cum acestea a fost descrisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) C. pen., raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia în mod corect a fost individualizată pedeapsa de un an închisoare.

Hotărârea instanței de apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea la data de 18 iulie 2025, inculpatului A. la data de 22 iulie 2025, precum și celorlalte părți din dosar.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A. la data de 22 august 2025, prin avocat ales.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea la data de la data de 09 iunie 2025 și celorlalte părți din dosar.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 16 septembrie 2025. Prin referatul întocmit în cauză, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilității cererilor de recurs în casație, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen.., la data de 30 septembrie 2025.

În cererea scrisă, s-a solicitat admiterea recursului în casație, cu consecința casării deciziei penale nr. 5331,4/2025 a Curții de Apel Oradea și achitării inculpatului A., în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. coroborat cu art. 396 alin. (2) și (5) și art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În motivele de recurs în casație s-a considerat că fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat inculpatul nu îndeplinește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de art. 196 alin. (2) și (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., lipsind orice mijloace de probă care să indice dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că s-au încălcat cele două dispoziții legale reținute chiar prin Rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, respectiv art. 121 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006 și art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Apărarea a susținut că din ansamblul probator administrat rezultă că lipsește elementul constitutiv cuprins în art. 196 alin. (3) C. pen., anume "ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru efectuarea unei anumite activități" (în acest caz, conducerea pe drumurile publice). Astfel, legiuitorul a condiționat angajarea răspunderii penale, în ceea ce privește raportul de cauzalitate specific în astfel de spețe, de o încălcare clară, concretă și dovedită a unei dispoziții legale ori a unei măsuri de prevedere din partea subiectului activ, care să conducă în mod direct și irefragabil la rezultatul cu relevanță penală. Cu alte cuvinte, întrucât răspunderea penală nu este una de sorginte obiectivă, rezultă că nu orice simplă implicare spațio-temporală într-un accident rutier atrage incidența normei de incriminare, ci este necesară o abatere normativă dovedită și în strânsă legătură cu rezultatul. Or, în speță, în mod concret, nu s-a stabilit viteza de deplasare a inculpatului, astfel încât nu se poate reține că ar fi încălcat dispozițiile art. 121 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006 referitoare la respectarea limitei maxime admise pe sectorul de drum.

S-a susținut de către apărare că nu există vreo probă care să susțină că inculpatul nu s-a asigurat ori nu a semnalizat manevra de schimbare a benzii de circulație, în sensul art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, ci chiar este dovedită teza contrară, astfel cum rezultă constant și din declarațiile celui cercetat;

De asemenea, s-a susținut că nu s-a stabilit dincolo de orice dubiu locul exact și banda de circulație pe care s-a produs accidentul rutier. Expertul desemnat pentru întocmirea raportului de expertiză criminalistică a indicat ipoteza producerii impactului pe banda unu de circulație, însă fără a prezenta o fundamentare tehnică solidă a acestei concluzii, singurele urme materiale identificate în proximitatea autoturismului F. fiind fragmente de plastic provenite de la carcasa oglinzii retrovizoare, element care, prin el însuși, nu poate constitui probă concludentă asupra poziției exacte a victimei și a locului impactului (ținând cont și de faptul că au fost două persoane accidentate, ambele aflate "undeva" în partea stângă la autoturismului F.).

Apărarea a susținut că nu a fost determinată distanța rămasă între autoturismul marca F. și linia de separație a celor două benzi de circulație. Lipsa acestei determinări tehnice face imposibilă stabilirea cu certitudine n suprafeței disponibile pentru deplasarea sau poziționarea persoanei vătămate, respectiv dacă aceasta putea sau nu să se afle parțial ori integral pe banda a 2-a de circulație în momentul producerii impactului. În absența acestor elemente obiective, concluziile privind dinamica producerii accidentului și raportul de cauzalitate nu pot fi considerate temeinic fundamentate.

În schimb, s-a susținut că persoana vătămată a încălcat mai multe dispoziții legale rutiere, printre care: art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 156 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006, neinstalând triunghiurile reflectorizante și poziționându-se periculos, în afara oricărei norme de conduită preventivă.

Date fiind avariile scoase în evidență prin mijloacele de probă de la dosar, rezultă, conform apărării, că manevra de schimbare a benzilor efectuată de către inculpat fusese deja finalizată în momentul nefericitului eveniment, (nefiind nicio minimă atingere între cele două autovehicule) astfel că nu se poate pune, de plano, problema vreunei încălcări din partea subiectului activ. Apărarea mai arată că există o imposibilitate obiectivă de a sesiza din timp prezența persoanelor vătămate deoarece acestea nu purtau veste reflectorizante și nu au semnalizat oprirea autoturismului, prin montarea triunghiului reflectorizant, având totuși suficient timp pentru a ridica și instala compresorul de aer din portbagaj. Condițiile concrete - circulație de noapte, carosabil umed, ștergătoare în funcțiune - diminuau suplimentar vizibilitatea, astfel că perceperea în timp util a stării de pericol era imposibilă chiar și pentru un conducător auto diligent.

S-a mai arătat că inculpatul circula în spatele unui vehicul de mari dimensiuni, fapt care i-a limitat semnificativ câmpul vizual. Prezența pietonilor pe carosabil constituia un element absolut imprevizibil pentru orice observator obiectiv. În situația dată, obligația principală a inculpatului era aceea de a se asigura că poate schimba banda în mod regulamentar pentru a depăși autovehiculul staționat, și nicidecum de a anticipa existența unor pietoni nesemnalizați, aflați lângă un autoturism imobilizat ilegal pe banda unu. Astfel, starea de pericol era imposibil de stabilit obiectiv, iar perceperea ei de către inculpat era practic imposibilă.

Așadar, în lipsa unei încălcări dovedite a normelor rutiere de către inculpat și în lipsa unui raport direct de cauzalitate între o astfel abatere și vătămarea corporală produsă, nu se poate reține tipicitatea obiectivă a infracțiunii reținute. Mai mult, deși existența (necontestată) rezultat ilicit - vătămarea corporală - este o condiție necesară, aceasta nu este și suficientă pentru a angrena forma ultima ratio de răspundere, anume cea penală, context în care s-a arătat că respectivul rezultat cu relevantă juridică trebuie să derive dintr-o conduită care să constituie încălcări dovedite ale unor norme legale ori măsuri de prevedere, nu doar presupuse în mod retroactiv ca parte a unui mecanism nepermis de răspundere obiectivă, incompatibilă cu actuala arhitectură penală.

Prin încheierea din data de 30 septembrie 2025, Înalta Curte a admis cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 533/A din data de 25 iulie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023 și a trimis cauza Completului 7 în vederea soluționării cererii de recurs în casație la data de 14 octombrie 2025, cu citarea părților. S-a dispus încunoștințarea apărătorului ales al recurentului inculpat.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație este formulată în scris inculpatul A., prin avocat ales, H., cuprinde hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 533/A/25 iulie 2025 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori) și semnătura avocatului.

De asemenea, cererea de recurs în casație este formulată în termenul prevăzut de lege și respectă dispozițiile art. 434 alin. (1), art. 436, art. 437 alin. (1) lit. a), b), și d) C. proc. pen.

În ceea ce privește condiția de formă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., în cuprinsul cererii de recurs în casație a fost indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., cererea fiind în același timp motivată de către recurent.

Reaprecierea elementelor de fapt reținute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă nu pot fi analizate fiind chestiuni care excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. care permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanței între starea de fapt reținută de instanțe și conținutul normei de incriminare.

Motivele privind lipsa unui raport direct de cauzalitate între conduită și vătămarea corporală produsă, ca și absența unor dispoziții legale, menționate de lege ca fiind parte a elementelor de tipicitate încălcate de inculpat pot fi circumscrise formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., analiza acestor aspecte putându-se realiza strict în raport de situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conținutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

Prin urmare, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul recurent A. este admisibilă în principiu pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., în ceea ce privește verificarea în drept a situației de fapt cu privire la problema de drept invocată referitor la infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen.

În dezbateri, apărătorul ales al recurentului inculpat a susținut că din întreg materialul probator pe care instanțele l-au analizat, n-au rezultat elemente factuale concrete care să susțină că inculpatul A., în momentul în care s-a întâmplat evenimentul rutier ar fi încălcat vreuna dintre normele ce guvernează siguranța și circulația rutieră. De asemenea, a făcut referire la culpa exclusivă a persoanei vătămate, certificată prin raportul de expertiză care o plasează pe carosabil, într-un loc nepermis și fără să ia măsuri de prevenție. Prin urare, apărarea a arătat că probațiunea dezvoltă o altă stare de fapt, drept consecință, a solicitat rejudecarea cauzei, constatarea unei probleme de legalitate și dispunerea achitării inculpatului prin incidența textului de lege invocat.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., potrivit art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen.., în limitele stabilite prin încheierea din data de 30 septembrie 2025, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând ultimul grad de jurisdicție, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.. Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de desființare a sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii. În recurs în casație nu se poate modifica situația de fapt, iar instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate cu caracter definitiv de instanța de apel.

Înalta Curte constată că inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. (fapta nu este prevăzută de legea penală) și a susținut că lipsește elementul constitutiv prevăzut de art. 196 alin. (3) C. pen., respectiv "ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru efectuarea unei anumite activități" ca și lipsa raportului de cauzalitate. Apărarea a susținut că, în lipsa unei încălcări dovedite a normelor rutiere de către inculpat și în lipsa unui raport direct de cauzalitate între o astfel de abatere și vătămarea corporală produsă, nu se poate reține tipicitatea obiectivă a infracțiunii reținute.

Instanța de recurs în casație constată că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie pe considerentul dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Motivele circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., pot fi analizate strict în raport de situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fără ca instanța de recurs în casație să poată proceda la o analiză a conținutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator. Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel care, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, are caracter definitiv.

Înalta Curte constată că instanța de apel, prin decizia penală recurată, a reținut, în fapt, că în timp ce inculpatul A. a condus microbuzul M3 marca E. cu nr. de înmatriculare x, pe str. x din mun. Oradea, pe banda 2 de circulație cu direcția de deplasare spre localitatea Oșorhei, circulând cu o viteză peste limita legală admisă pe sectorul de drum respectiv, la un moment dat, a pătruns, fără să asigure, cu partea laterală dreapta a microbuzului, pe banda 1 de circulație, acroșându-l (cu oglinda laterală) pe numitul D.. Acesta din urmă, oprise cu puțin timp în urmă autoturismul marca F. cu nr. de înmatriculare x, pe banda 1 de circulație, în apropierea acostamentului, deoarece avusese pană, astfel încât, s-a dat jos din autoturism, împreună cu pasagerul G., pentru a remedia problema. În urma accidentului rutier, persoana vătămată D. a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120 zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce-l privește pe inculpat, în mod corect s-a reținut culpa sa în producerea evenimentului rutier, prin prisma încălcării dispozițiilor: art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 în care se specifică "Conducătorul de vehicule care execută o manevră de schimbare a direcției de mers, de ieșire, dintr-un rând de vehicule staționate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulație, sau de virare spre dreapta ori stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp și să se asigure că o poate face fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic..." și art. 121 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006 în care se specifică "Conducătorii de vehicule sunt obligați să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă și pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum și cea impusă prin mijloacele de semnalizare".

Se observă că argumentele recurentului se referă la lipsa unui raport direct de cauzalitate conduita pentru care este acuzat și vătămarea corporală produsă, astfel că nu se poate reține tipicitatea obiectivă a infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen.

Înalta Curte constată că apărarea este nefondată. Prin raportul de expertiză criminalistică nr. 160 din 16.12.2022 s-a arătat că inculpatul sesizat tardiv prezența celor două persoane pe banda întâi de circulație lovindu-le cu partea fronto-laterală dreaptă și oglinda retrovizoare dreapta a microbuzului. Urmare a acestei acroșări persoanele vătămate au fost proiectate pe partea carosabilă, iar microbuzul s-a deplasat în regim decelerat până în poziția finală. De asemenea, raportul de expertiză criminalistică a infirmat, pe baza analizei fragmentelor de material de plastic și a urmelor de sânge evidențiate cu ocazia cercetării locului accidentului, că impactul s-ar fi produs pe banda doi de circulație, impactul producându-se pe banda 1, pe care era oprit autoturismul persoanei vătămate.

Ca atare, legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată există, întrucât acțiunile inculpatului de a pătrunde de pe banda doi, fără să asigure, cu partea laterală dreapta a microbuzului, pe banda unu de circulație, au determinat acroșarea persoanei vătămate care a fost proiectată pe partea carosabilă, în urma accidentului rutier aceasta suferind leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120 zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce privește culpa persoanei vătămate, reținută de instanța de fond ca fiind concurentă în proporție de 30%, nu produce niciun efect asupra vinovăției penale a inculpatului, așa cum a reținut și instanța de apel, iar această critică nu poate fi supusă analizei instanței în calea extraordinară a recursului în casație.

Instanța de apel a reținut atât dispozițiile legale încălcate (art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 potrivit căruia conducătorul de vehicule care execută o manevră de schimbare a direcției de mers, de ieșire, dintr-un rând de vehicule staționate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulație, sau de virare spre dreapta ori stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp și să se asigure că o poate face fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic și art. 121 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006 care prevede că cei care conduc vehicule sunt obligați să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă și pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum și cea impusă prin mijloacele de semnalizare), cât și legătura de cauzalitate dintre conduita inculpatului și urmările produse care se înscriu în elementele de tipicitate ale infracțiunii pentru care a fost condamnat inculpatul.

În concluzie, pe baza situației de fapt stabilită de instanța de apel și redată anterior, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute de lege pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., astfel încât criticile recurentului, enunțate în susținerea cererii de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., sunt nefondate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 533/A din 25 iulie 2025 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțate în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 533/A din 25 iulie 2025 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțate în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2025.