ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului în casație formulat de recurentul A., reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 26 din data de 14 martie 2025 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2024, în baza art. 396 alin. (2) și (10) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. și art. 61 alin. (3) lit. b) din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsă amenzii penale în cuantum de 2000 RON (100 zile amenda x 20 RON), pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) și (10) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 33 și art. 5 din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsă de 1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la trafic internațional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 din C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 67 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 39 alin. (1) lit. d) din C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa închisorii de 1 an și 2 luni închisoare la care s-a adăugat în întregime pedeapsa amenzii penale în cuantum de 2.000 RON (100 zile amenda x 20 RON).

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 1 an și 2 luni, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 din C. pen.

Conform art. 93 din C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Dolj la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată pe o perioadă de 90 zile la una dintre următoarele entități din comunitate - Primăria comunei Perișor sau Școala "Henry Coandă" Perișor.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării executării pedepsei prevăzute de art. 96 din C. pen. - nerespectarea măsurilor de supraveghere și a obligațiilor impuse, săvârșirea unei noi infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere.

S-a constatat că fiind suspendată executarea pedepsei accesorii, urmând a fi executată doar în cazul în care pedeapsa închisorii va fi executată în regim privativ de libertate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 494/A din data de 25 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul apelant A. împotriva sentinței penale nr. 26 din data de 14 martie 2025 pronunțate de Tribunalul Bihor, ce a fost desființată în parte și în rejudecare:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an și 2 luni închisoare și 2.000 RON amendă penală în pedepse componente de 1 an și 2 luni închisoare și de 2.000 RON amendă penală, ce au fost repune în individualitate.

S-a reținut în favoarea inculpatului A. circumstanța atenuantă judiciară prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) și (10) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. și art. 61 alin. (3) lit. b) din C. pen., s-a redus cuantumul amenzii penale aplicate inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., de la 2.000 RON (100 zile amenda x 20 RON) la 1.000 RON (50 zile amendă x 20 RON).

În baza art. 396 alin. (2) și alin. (10) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 33 din C. pen. și art. 5 din C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată aceluiași inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la trafic internațional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 din C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., de la 1 an și 2 luni închisoare la 1 an închisoare.

S-a menținut pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, aplicată inculpatului A., pe o durată de 2 ani.

S-a menținut pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. aplicată inculpatului A..

În baza art. 39 alin. (1) lit. d) din C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate, rezultând pedeapsa de 1 an închisoare la care s-a adăugat în întregime pedeapsa amenzii penale în cuantum de 1.000 RON (50 zile amenda x 20 RON), urmând ca inculpatul A. să execute în final pedeapsa de: 1 an închisoare și pedeapsa de 1.000 RON amendă penală.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 2 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., care se execută dacă pedeapsa devine executabilă.

S-a menținut dispoziția primei instanțe privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 1 an și s-a redus termenul de supraveghere, stabilit conform art. 92 din C. pen., de la 3 ani la 2 ani.

S-au menținut celelalte dispoziții privind obligațiile și măsurile de supraveghere stabilite în sarcina inculpatului A..

S-a redus durata muncii neremunerate pe care inculpatul A. o prestează pe perioada termenului de supraveghere în una dintre următoarele entități din comunitate - Primăria comunei Perișor sau Școala "Henry Coandă" Perișor, jud. Dolj, de la 90 de zile la 60 de zile.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut starea de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către acesta încadrarea juridică corespunzătoare, concluzionând că inculpatul A., în data de 03.12.2021, în jurul orei 00:13, pe sensul de ieșire din România spre Ungaria în PTF Borș II, a deținut asupra sa, fără drept, o cantitate de 0,13 grame cannabis și o țigară ce conținea THC, destinate consumului propriu, faptă ce întrunește toate elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunilor de deținere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și tentativă la trafic internațional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 din C. pen., raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Curtea a arătat că nu este suficient ca subiectul activ al infracțiunii (o persoană fizică) să fie consumator de droguri, atâta timp cât acțiunea de deținere a drogurilor, fără drept, nu este dovedită, însă, în cauză s-a reținut că deținerea a fost probată.

Din procesul-verbal de constatare a reieșit că analiza de risc s-a efectuat după ce inculpatul a fost legitimat și întrebat dacă deține obiecte interzise de lege, acesta declarând că deținea canabis, astfel, în momentul adresării întrebării, inculpatul nu era bănuit de comiterea vreunei infracțiuni.

Chiar dacă inițial agentul de poliție nu urmărea să efectueze un control al autoturismului inculpatului și al bunurilor transportate, Curtea a stabilit că inculpatul a fost legitimat tocmai pentru că a oprit lângă două persoane care erau supuse unui control amănunțit și ulterior nu ar fi declarat drogurile dacă nu ar fi fost întrebat de către agent dacă deține bunuri sau substanțe de natură interzisă care contravin normelor legale.

Curtea a opinat că, practic, pentru a preîntâmpina un eventual control în cadrul căruia să fie depistate drogurile, întrebarea adresată de polițistul de frontieră a declanșat reacția de prudență a inculpatului care a declarat imediat că deține 2 plicuri cu cannabis în tocul de ochelari de soare.

Curtea a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 14 din Legea nr. 143/2000 pentru a opera încetarea procesului penal așa cum în mod eronat a solicitat inculpatul, având în vedere că, potrivit acestui text de lege, nu se pedepsește persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9 și care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți, iar pentru a fi incidentă această cauză de nepedepsire legea impune următoarele condiții stricte: persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9; să nu fi fost începută urmărirea penală; să denunțe participarea sa la comiterea infracțiunii; să existe o participație la comiterea infracțiunii; să contribuie prin denunțare la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți.

Curtea a arătat că primele două condiții sunt îndeplinite, însă celelalte trei nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât infracțiunile reținute în sarcina inculpatului au fost comise de un autor unic, respectiv inculpatul, iar potrivit C. pen. autorul nu mai este considerat participant la comiterea faptei pe care el o săvârșește în mod nemijlocit, conceptul de participant putând fi întrebuințat doar în ipoteza persoanelor care se asociază la comiterea faptei, având fie contribuții secundare în raport de cea a autorului (instigator, complice), fie contribuții echivalente în ipoteza în care mai multe persoane execută împreună, nemijlocit, fapta (coautori).

Deși s-a autodenunțat înainte ca fapta să fie descoperită sau să existe date certe că ar fi fost constatate infracțiunile privind regimul drogurilor, Curtea a apreciat că inculpatul nu a contribuit și nu avea cum să contribuie la identificarea și tragerea la răspundere penală a altor participanți, scopul acestei cauze de nepedepsire fiind tocmai combaterea fenomenului drogurilor și a rețelelor de traficanți, conduita inculpatului neatingând aceste obiective.

Curtea a opinat că dacă legiuitorul ar fi dorit să aplice cauza de nepedepsire și în cazul infracțiunilor cu autor unic, o astfel de condiție nu și-ar fi mai fi avut rațiunea, fiind evident că persoana care formulează un denunț este implicit identificată și s-ar ajunge la un nonsens, în sensul că nu s-ar pedepsi persoana (...) contribuind astfel la tragerea la răspunderea penală a propriei persoane.

Curtea a considerat că aceste cauze de nepedepsire sunt prevăzute de lege în situații excepționale, iar în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, interesul legiuitorului a fost de a destructura rețelele (organizate sau nu) de infractori, în schimbul impunității oferite persoanelor care se autodenunță și, în același timp, contribuie la identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalte persoane, care altfel ar rămâne în câmpul infracțional și ar continua sau perfecționa modul de operare.

În interpretarea contrară, Curtea a opinat că această prevedere ar putea reprezenta o încurajare a fenomenului infracțional reprezentat de traficul de droguri, având în vedere posibilitatea ca orice persoană care a comis o infracțiune de trafic și cunoaște că fapta sa ar putea fi descoperită să se autodenunțe, nu din motive de conștientizare a gravității faptelor sau ca urmare a desistării, ci conjunctural, după care să continue să comită astfel de infracțiuni.

Totodată, Curtea a apreciat că nu este justificat ca o persoană care denunță și ajută la tragerea la răspundere penală a persoanei de la care a cumpărat anterior drogurile (în contextul prinderii în timp ce vindea o parte din cantitatea respectivă altor consumatori) să beneficieze doar de reducerea cu jumătate a limitelor de pedeapsă pentru infracțiunea de trafic (constând în variantele alternative de oferire, punere în vânzare, vânzare, distribuire sau livrare) în condițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, în timp ce, aceeași persoană să fie absolvită de răspundere penală dacă se autodenunță cu privire la faptele de trafic comise, fără nicio contribuție la identificarea și tragerea la răspundere a altor persoane eventual implicate, în condițiile art. 14.

S-a mai arătat și că o interpretare contrară ar permite unei persoane, care a comis o infracțiune de trafic de droguri împreună cu alte persoane, să formuleze un denunț în cuprinsul căruia să nu se refere și la participația acestora din urmă, limitându-se doar la propria sa persoană și contribuție, fiind absurd ca acesta să mai beneficieze de cauza de nepedepsire în condițiile în care nu a contribuit cu nimic la identificarea altor persoane (cu excepția denunțătorului) care au comis fapte de trafic de droguri, în cadrul unei pluralități de infractori, indiferent de forma de participație (autor sau participant: coautor, instigator, complice).

Referitor la cauza de nepedepsire prevăzute de art. 34 alin. (1), sub forma desistării, Curtea a apreciat că nu este incidentă întrucât nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege, în sensul că, deși există o întrerupere a actului de executare, ca urmare a faptului că inculpatul a fost identificat cu o cantitate de droguri înainte să treacă granița dinspre România spre Ungaria, totuși, desistarea acestuia nu a fost una voluntară, ci a fost determinată de conduita autorităților vamale care anterior au efectuat un control amănunțit asupra unui autoturism și a două persoane care călătoreau împreună cu inculpatul și ulterior s-au limitat în a întreba inculpatul dacă deține substanțe sau bunuri a căror deținere contravine normelor legale.

Prin urmare, s-a considerat de instanța de apel că sub presiunea intervenției organelor vamale inculpatul a recunoscut că deține o cantitate de droguri și tentativa de a trece granița a fost întreruptă, însă nu prin actul voluntar al inculpatului, ci sub constrângerea de a nu fi identificat prin activitățile de control specifice care se realizează la trecerea vămii, în contextul în care conducătorul autoturismului în persoana numitului B. și C., în calitate de pasager, erau supuși unui control amănunțit de către organele de frontieră, ca urmare a existenței unui consemn TSE.

Față de criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 din C. pen., Curtea a notat că în privința gravității faptelor, se reține că tentativa la infracțiunea de trafic internațional de droguri a vizat o singură acțiune de scoatere din țară într-o modalitate simplă, neputându-se reține că inculpatul ar fi realizat eforturi pentru ascunderea drogurilor, acesta urmărind propriul consum, fără alte beneficii și cantitatea de droguri de risc care urma să fie scoasă din țară este mică și, în plus, la controlul de frontieră, la întrebarea generală adresată de agentul de poliție de frontieră dacă deține bunuri interzise de lege, inculpatul a recunoscut instantaneu deținerea drogurilor în tocul de ochelari de soare, indicând natura drogurilor și cantitatea acestora.

Curtea a constatat că modalitatea de achiziție a reflectat periculozitate redusă a inculpatului care în antecedență nu a avut tangențe cu consumul de droguri.

În concret, pentru ambele infracțiuni s-a constatat existența unui autodenunț al inculpatului, fără efectul reglementat de art. 14 din Legea nr. 143/2000 și s-a reținut circumstanța atenuantă judiciară prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., apreciindu-se că împrejurările legate de faptele comise diminuează atât gravitatea infracțiunilor, cât și periculozitatea infractorului.

Totodată, văzând și existența de antecedente penale care nu atrag reținerea stării de recidivă și nici persistența în săvârșirea aceluiași gen de infracțiuni, vârsta acestuia - 36 de ani, cantitatea mică a substanțelor psihoactive deținute, situația socială - muncitor necalificat în Slovacia și familială a acestuia - căsătorit, nivelul de educație - liceale, starea de sănătate - bună, precum și pericolul social relativ scăzut al faptelor, Curtea a apreciat că o pedeapsă cu amenda penală de 1.000 RON (50 zile amendă x 20 RON), respectiv de 1 an închisoare este de natură să ducă la realizarea funcțiilor și a scopului pedepsei, respectiv cel punitiv și de reeducare.

S-a considerat că nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei, dimpotrivă îndreptarea inculpatului se poate realiza doar prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea de un an închisoare și în acest mod acesta nu va mai săvârși infracțiuni, impunându-se supravegherea conduitei inculpatului și a respectării unor obligații potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 91 și următoarele din C. pen.

Totodată, Curtea a reținut că se impune și reducerea cuantumului termenului de supraveghere de la 3 ani la 2 ani, această durată fiind suficientă pentru a asigura prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și reeducarea inculpatului, în sensul conștientizării gravității faptelor sale, precum și că prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității timp de 60 zile este suficientă pentru a contribui la complinirea scopului pedepsei.

Împotriva deciziei penale nr. 494/A din data de 25.06.2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casație recurentul A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și încetarea procesului penal în raport de art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. atât în ceea ce privește infracțiunea de tentativă la trafic internațional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cât și în ceea ce privește infracțiunea de deținere în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu referire față de ambele infracțiuni la cauza de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000.

În subsidiar, în ceea ce privește infracțiunea de tentativă la trafic internațional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, să se dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. și în temeiul cauzei de nepedepsire a desistării, prevăzută de art. 34 alin. (1) din C. pen.. În măsura în care instanța va constata imposibilitatea pronunțării unor soluții de încetare a procesului penale, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul a arătat că s-a autodenunțat înainte de a exista indicii cu privire la comiterea faptelor, respectiv înainte de a fi începută urmărirea penală, înainte ca fapta să fie descoperită sau să existe date certe cu privire la săvârșirea infracțiunilor reținute, inculpatul contribuind activ la propria incriminare. A menționat că este îndeplinită condiția denunțării propriei fapte din perspectiva tuturor cerințelor art. 14 din Legea nr. 143/2000, fapta fiind denunțată mai înainte de a se fi început urmărirea penală în cauză, inculpatul afirmând, ulterior interpelării agenților de poliție, că are asupra sa o cantitate de canabis pentru consum propriu, sens în care dintr-un toc de ochelari a scos cantitatea de drog și a predat-o agentului de frontieră, iar faptul că a fost interpelat în mod conjunctural de agentul de frontieră, sens în care a răspuns afirmativ, nu are absolut niciun efect asupra incidenței art. 14 din Legea nr. 143/2000. S-a susținut că tipicitatea tentativei la traficul internațional de droguri de risc ar fi fost îndeplinită, eventual, în contextul unui răspuns negativ al inculpatului, care ar fi generat un control al autoturismului, soldat cu găsirea unor droguri asupra sa.

A arătat recurentul că nu exista niciun indiciu real că ar avea preocupări în sfera traficului de droguri, controlul realizat de agentul de frontieră nu era unul impus de lege și nici nu avea caracter iminent în condițiile în care a fost generat de oprirea unei alte mașini, în care se aflau numiții B. și C., iar urmare a legitimării acestora s-a procedat în ceea ce îi privește la un control mai amănunțit, iar faptul că inculpatul s-a oprit pentru a-i aștepta până la finalizarea procedurilor nu ar însemna că agenții de poliție cunoșteau deja că are droguri asupra sa și s-ar fi generat obligativitatea efectuării unui control și asupra recurentului.

S-a susținut că reținerea cauzei de nepedepsire doar în ipotezele în care există participație penală cu privire la săvârșirea uneia dintre infracțiunile expres prevăzute, așa cum a apreciat instanța de apel, ar echivala cu neaplicarea legii în ipoteza infracțiunilor comise de autor, deși sunt săvârșite infracțiunile de la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000, or interpretarea unui text legal trebuie realizată în așa fel încât să producă efecte și să asigure un tratament juridic egal și nediscriminatoriu în fața legii, iar, mai mult, însuși textul de lege nu impune o limitare la infracțiunile comise în participație penală, astfel că autodenunțul care vizează propria persoană a denunțătorului nu poate fi exclus din sfera de aplicare a acestui text legal.

De asemenea, recurentul a arătat că în speță sunt îndeplinite condițiile art. 34 alin. (1) din C. pen. privind desistarea, având în vedere că inculpatul a predat de bună voie autorităților substanța interzisă, înainte de descoperirea faptei de trafic internațional de droguri de risc, astfel încât consumarea infracțiunii a fost împiedicată voluntar, aspect ce rezultă inclusiv din declarația de inculpat, acesta precizând că drogurile nu au fost găsite asupra sa, ci le-a predat de bunăvoie organelor de poliție.

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 494/A din data de 25.06.2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024 și a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluționării.

Prin încheierea menționată s-a admis în principiu cererea de recurs în casație referitor la cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal", raportat la susținerile recurentului care aduc în discuție cazul de încetare a procesului penal referitor la desistarea autorului faptei și autodenunțarea autorului faptei potrivit art. 14 din Legea nr. 143/2000, iar din perspectiva motivelor invocate în cererea de recurs în casație, se subsumează motivelor care se circumscriu formal ipotezei în care în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal în raport de Decizia CCR nr. 50/2025.

Analizând recursul în casație declarat de recurentul A., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., reconfigurat prin Decizia CCR nr. 50/2025, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal sau în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în condițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situațiile în care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. sau, în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal pentru aceleași motive, respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În speță, în limitele procesuale menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele invocate de recurent în susținerea cererii sale de recurs în casație vizând faptul că ar fi intervenit două cauze de nepedepsire, una generală, prevăzută de art. 34 alin. (1) din C. pen., respectiv desistarea, și una specială, respectiv denunțarea, conform art. 14 din Legea nr. 143/2000, sunt nefondate pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.

Astfel, se reține că potrivit art. 34 alin. (1) din C. pen. nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.

Prin urmare, desistarea este o cauză de nepedepsire a tentativei idonee constând în renunțarea voluntară de către făptuitor la continuarea actelor de executare a infracțiunii începute, înainte de terminarea executării acțiunii tipice și de descoperirea faptei. Pentru reținerea desistării, este necesar ca făptuitorul să pună în executare intenția de a comite infracțiunea pe care ulterior să o întrerupă benevol, astfel caracterul voluntar al desistării presupune că, fără a exista un eveniment exterior care să neutralizeze activitatea făptuitorului, acesta decide din indiferent orice motiv, să nu continue actele de executare.

Raportând aceste considerații teoretice la speța de față, atât din descrierea faptei, cât și din probele administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, reiese că recurentul a încunoștiințat autoritățile despre deținerea unei cantități de 0,13 grame Cannabis și o țigară ce conținea THC după ce a fost întrebat dacă deține substanțe sau bunuri a căror deținere contravine normelor legale, astfel că atitudinea inculpatului nu a fost una voluntară, ci una determinată de controlul amănunțit efectuat de autoritățile vamale asupra unui autoturism și a două persoane care călătoreau împreună cu recurentul. Practic, recunoașterea recurentului, privind deținerea substanțelor interzise, a avut loc sub constrângerea că și asupra sa autoritățile vamale pot efectuat un control specific celui de trecere a frontierei așa cum acestea au efectuat asupra autoturismului și a pasagerilor acestuia, ca urmare a existenței unui consemn TSE și, la control, ar fi identificat în autotorismul său cantitatea de 0,13 grame Cannabis și o țigară ce conținea THC, aflate în tocul de la ochelari.

Afirmația recurentului potrivit căreia la momentul la care a fost depistat în punctul de trecere a frontierei, deși nu era incidentă o acțiune de filtru propriu-zisă a organelor de stat, recurentul a avut un dialog spontan cu agentul de poliție în ceea ce privește substanțele interzise este contrazisă de actele de la dosar.

Astfel, în procesul-verbal de sesizare s-a menționat că abordarea recurentului nu a fost aleatorie, ci a avut loc la cererea expresă a beneficiarului consemnului TSE.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile desistării recurentului de la săvârșirea infracțiunii de tentativă la trafic internațional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 din C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și, prin urmare, în cauză nu se poate reține incidența art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen., cu consecința încetării procesului penal.

În continuare, Înalta Curte reține că, potrivit art. 14 Legea nr. 143/2000, nu se pedepsește persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9 din aceeași lege și care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți.

Și în ceea ce privește această cauză specială de nepedepsire se observă că se impune respectarea unor cerințe, în sensul ca infracțiunile pentru care poate interveni această cauză sunt cele reglementate în art. 2-9 din Legea nr. 143/2000, urmărirea penală pentru aceste infracțiuni să nu se fi început, persoana să denunțe participarea sa la comiterea uneia dintre aceste infracțiuni, denunțarea să contribuie la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți. Aceste cerințe denotă rațiunea avută în vedere de către legiuitor, și anume că această cauză specială de nepedepsire este reglementată cu scopul de a combate fenomenul drogurilor și a destructura rețelele de traficanți, oferind impunitate celor care contribuie la realizarea acestui scop.

Cum în speța de față recurentul este autor unic al infracțiunilor de deținere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și tentativă la trafic internațional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 din C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, care, pentru a preveni un eventual control în care să-i fie descoperite drogurile, la întrebarea polițistului de frontieră, a declarat că deține substanțe interzise de lege, nu rezultă că acesta a făcut un denunț în condițiile art. 14 Legea nr. 143/2000, deoarece ar însemna că recurentul s-a autodenunțat, contribuind la tragerea sa la răspundere și nu ar fi justificată rațiunea avută în vedere de legiuitor, aceea ca, prin denunț, persoana care-l face să contribuie la identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți.

Raportat la cele arătate, Înalta Curte constată că motivul de casare invocat de către recurent este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 494/A din data de 25.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 494/A din data de 25.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2025.