ÎCCJ, Secția penală — recurs în casație împotriva sentinței nr. 6/2020 a Tribunalului Bihor

Din procesul-verbal de punere în executare a măsurilor de participare autorizată la anumite activități din data de 22 august 2018 și din raportul de constatare tehnico-științifică cu nr. x din data de 3 octombrie 2018, emis de Laboratorul de Analiză și Profil al Drogurilor din cadrul B.C.C.O. Cluj-Napoca, rezultă că în data de 22 august 2018 colaboratorul cu nume de cod "C." al investigatorului sub acoperire cu nume de cod "D." a procurat de la inculpatul B., în schimbul sumei de 400 RON, o cantitate de 9,5 grame de fragmente vegetale (inflorescențe) de culoare verde-oliv, conținând tetrahidrocannabinol (THC), substanță psihotropă biosintetizată de plantă cannabis - drog de risc, care face parte din Tabelul-anexă nr. III din Legea nr. 143/2000. În urma analizelor de laborator a rămas neutilizată o cantitate de 9,2 grame de cannabis.

Din procesul-verbal de punere în executare a măsurilor de participare autorizată la anumite activități din data de 4 septembrie 2018 și din raportul de constatare tehnico-științifică cu nr. x din data de 10 septembrie 2018, emis de Laboratorul de Analiză și Profil al Drogurilor din cadrul B.C.C.O. Timișoara, rezultă că în data de 4 septembrie 2018 colaboratorul cu nume de cod "C." al investigatorului sub acoperire cu nume de cod "D." a procurat de la inculpatul B., cu suma de 400 RON, o cantitate de 9,5319 grame de fragmente vegetale (inflorescențe) de culoare verde-oliv, conținând tetrahidrocannabinol (THC), substanță psihotropă biosintetizată de plantă cannabis - drog de risc, care face parte din Tabelul-anexă nr. III din Legea nr. 143/2000 . În urma analizelor de laborator a rămas neutilizată o cantitate de 8,6985 grame de cannabis.

În data de 17 octombrie 2018 colaboratorul cu nume de cod "C." al investigatorului sub acoperire cu nume de cod "D." a procurat de la inculpatul B., cu suma de 700 RON, o cantitate de 16,2379 grame de fragmente vegetale (inflorescențe) de culoare verde-oliv, conținând tetrahidrocannabinol (THC), substanță psihotropă biosintetizată de plantă cannabis - drog de risc, care face parte din Tabelul-anexă nr. III din Legea nr. 143/2000. În urma analizelor de laborator a rămas neutilizată o cantitate de 15,7608 grame de cannabis.

În data de 22 noiembrie 2018 organele de poliție l-au surprins în flagrant pe inculpatul B., după ce acesta i-a vândut în schimbul sumei de 2.000 RON, o cantitate brută de 50 de grame de cannabis colaboratorului cu nume de cod "C." al investigatorului sub acoperire cu nume de cod "D.". Materia vegetală comercializată de inculpatul B. în data de 22 noiembrie 2018, cu masa netă de 49,5 grame, conține tetrahidrocannabinol (THC), substanță psihotropă biosintetizată de plantă cannabis - drog de risc, care face parte din Tabelul-anexă nr. III din Legea nr. 143/2000. În urma analizelor de laborator a rămas neutilizată o cantitate de 48,9 grame de cannabis.

În aceeași dată de 22 noiembrie 2018 inculpatul B. le-a precizat organelor de poliție că deține o cantitate de cannabis, provenit dintr-o cultură proprie, în imobilul situat în jud. Bihor, aparținând mamei sale E., după care a condus organele de poliție la imobilul menționat și le-a predat acestora o cantitate brută de 775 grame de cannabis, ambalată într-un sac menajer de culoare gri închis . Din raportul de constatare tehnico-științifică cu nr. x din 23 noiembrie 2018, emis de Laboratorul de Analiză și Profil al Drogurilor din cadrul B.C.C.O. Timișoara, rezultă că materia vegetală predată organelor de poliție de inculpatul B. în data de 22 noiembrie 2018, cu masa netă de 749,8 grame, conține tetrahidrocannabinol (THC), substanță psihotropă biosintetizată de plantă cannabis - drog de risc, care face parte din Tabelul-anexă nr. III din Legea nr. 143/2000 . În urma analizelor de laborator a rămas neutilizată o cantitate de 742,3 grame de cannabis . În cadrul cercetării judecătorești au fost audiați colaboratorul "C." și investigatorul sub acoperire "D.". Din declarația colaboratorului "C." rezultă că acesta l-a recunoscut pe inculpatul B. și a cumpărat de la acesta cannabis mai mult de 3 ori, de fiecare dată în cantități de 10 - 20 grame în funcție de câtă suma de bani avea asupra sa. De asemenea, a făcut precizarea ca la tranzacționare nu mai era nicio persoană prezentă și că, dacă va avea calitatea de colaborator, va avea un beneficiu de la organele statului., Martorul "D." investigator sub acoperire a declarat că a vândut colaboratorului "C." de trei ori cantități de cannabis, prima data 10 g, a doua oară tot 10 g și a treia oară aproximativ 20 g. De asemenea, a indicat că legătura inculpatului B. cu colaboratorul se realiza prin intermediul unei aplicații de pe internet și că a avut cunoștință despre faptul că inculpatul a vândut colaboratorului de bună voie. În raport de declarațiile celor doi martori, coroborate cu probele care au fost administrate în cursul urmăririi penale, instanța de fond a apreciat că în privința vânzărilor care au fost reținute în sarcina inculpatului din data de 17.10.2018 și 22.11.2018 și față de abținerea inculpatului de a mai da o declarație în cursul judecății, nu se poate reține vinovăția acestuia dincolo de orice îndoială rezonabilă având în vedere valoarea probatorie condiționată a acestor declarații în conformitate cu disp. art. 103 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora nu pot fi folosite exclusiv sau determinant la pronunțarea unei soluții de condamnare. Este important de menționat ca declarațiile celor doi, colaborator și investigator sub acoperire, sunt probe unice, în condițiile în care ascultarea inițială a inculpatului în procedura recunoașterii învinuirii nu poate fi calificată ac mijloc de probă și în condițiile în care probele materiale au fost excluse în faza de camera preliminară. În esență, chiar și dacă s-ar lua în considerare declarațiile celor doi martori, susținerea acestora este echivocă, în sensul că nu au precizat cu exactitate momentul/data tranzacțiilor, ci doar numărul lor. În consecință, pentru argumentele expuse și în cadrul analizei faptelor imputate inculpatului A., în privința vânzărilor din data de 17.10.2018 și 22.11.2018 instanță a reținut incidenta disp.prev. de art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. cu consecința înlăturării acestora din conținutul infracțiunii unice continuate de trafic de droguri, fără a pronunța o soluție distinctă de achitare în înțelesul art. 396 C. proc. pen. Referitor la vânzările din datele de 22.08.2018 și 04.09.2018, coroborat cu probele materiale administrate în cursul urmăririi penale, respectiv procesele-verbale de punere în executare a măsurilor de participare autorizată la anumite activități din datele de 22.08.2018 și 04.09.2018 și cu rapoartele tehnico-științifice emise de Laboratorul de Analiză și Profil al Drogurilor, declarațiile martorilor, colaborator și investigator sub acoperire, date în cursul judecății, dobândesc eficientă și relevanta și vin să contureze activitatea infracțională imputata inculpatului pentru aceste două tranzacții, recunoscută și de inculpat. În ceea ce privește acțiunea de deținere a cantității brute de 775 grame de cannabis descoperită în posesia inculpatului cu ocazia informării exprese oferite de acesta organelor de cercetare penală, ca fiind provenite dintr-o cultură proprie, ca un prim aspect, instanța de fond a constatat că acuzația este formulată și ca o deținere care intra în conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic de droguri, prevăzute de art. 2 alin. (1) Legea nr. 143/2000, dar și ca o deținere în vederea consumului propriu, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Teoretic, cele două infracțiuni pot fi reținute în stare de concurs formal, scopul deținerii fiind cele care justifica încadrarea juridică. Însă, în actul de acuzare, organul de urmărire penală nu a făcut vreo precizare anume și nu a indicat dacă se realizează conținutul formei de agravare a răspunderii penale, respectiv a celor determinate de reținerea concursului formal, prev. de art. 38 alin. (2) C. pen. și nu este calificată deținerea ca realizând în același timp conținutul constitutiv a doua infracțiuni distincte. Dincolo de impedimentul calificării juridice care, teoretic, poate fi îndreptat în faza de judecată, instanță, raportat la întreaga situație de fapt reținută în sarcina inculpatului, s-a apreciat că nu sunt suficiente probe administrate în cursul urmăririi penale și în cursul judecății care să susțină ipoteza menționată în actul de sesizare, respectiv că deținerea cantității de drog, denunțată de inculpat, a fost realizată în scopul traficării acesteia. În acest context, vânzările anterioare dovedite, nu pot reprezenta probe directe asupra dovedirii unei alte modalități, ci pot fi apreciate cel mult ca fiind circumstanțiale. Astfel, instanța a reținut din declarația dată în calitate de suspect, ca acesta a cultivat în vederea consumului propriu, declarându-se un consumator frecvent a acestui drog . În aceste condiții și în lipsa unor alte probe de natură a dovedi că din cantitatea identificată cu ajutorul autodenunțului inculpatului s-a vândut și altor persoane, instanță constată incidenta disp.prev. de art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. dubiul rezonabil profitând inculpatului. În legătură cu infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) Legea nr. 143/2000, instanța de fond, contrar opiniei Ministerului Public, a apreciat că sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 143/2000 care prevede o cauză de nepedepsire. Astfel, instanța de fond a reținut ca la data de 22.11.2018, după organizarea unei acțiuni ale organului judiciar de identificare a presupusei vânzări dintre inculpatul B. și colaboratorul autorizat, inculpatul a adus la cunoștința poliției, voluntar, fără a i se cere, faptul că deține o cantitate de droguri în imobilul situat în jud. Bihor, aparținând mamei sale, E., după care a condus organele de poliție la locul indicat și unde a fost identificată cantitatea brută de 775 g cannabis. Având în vedere modalitatea în care a fost descoperită fapta imputată inculpatului, instanța de fond a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 143/2000 cu următorul conținut: "Nu se pedepsește persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9 și care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți." Referitor la prima condiție, instanța de fond a arătat că, într-adevăr, la data de 22.11.2018 era începută urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, aceasta debutând la data de 13.08.2018 conform ordonanței cu aceeași dată. Însă, raportat la infracțiunea de deținere în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) Legea nr. 143/2000, instanța de fond a constatat că extinderea urmăririi penale și cu privire la această infracțiune s-a realizat prin ordonanța din data de 12.12.2018, ulterior datei de 22.11.2018 când inculpatul a adus la cunoștința autorităților că deține o cantitate de droguri. Chiar dacă opinia Ministerului Public este contrara, în sensul că fusese începută urmărirea penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) Legea nr. 143/2000 și în sarcina inculpatului s-a reținut și deținerea în vederea traficării, această opinie nu a fost împărtășită de instanța de fond, de vreme ce, chiar și dacă s-ar accepta acest punct de vedere, având în vedere că infracțiunea conținută cuprinde infracțiuni care se consuma la momente distincte, modalitatea în formă deținerii nici măcar nu fusese încă constatată la data autodenunțului, discuția fiind inutilă pe tărâm procesual. Deosebit, instanța de fond a reținut anterior că deținerea în vederea traficării, pe lângă faptul că nu a fost dovedită, a fost justificată mai ales din perspectiva procesuală, pentru a înlătura incidenta dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000. Or, o asemenea abordare nu poate fi primită de instanță indiferent de circumstanțele care o justifică, beneficiul prevăzut de art. 14 fiind reglementat în special, pe de o parte, pentru a facilita acțiunea organelor judiciare și pentru a fi identificați participanții la săvârșirea infracțiunii și pe, de altă parte, de a asigura scoaterea din circuitul civil a cantităților de droguri care fac obiectul traficării sau consumului, după caz. În alt plan, opinia Ministerului Public, în sensul că beneficiul nu se acordă în cazul în care infracțiunile sunt săvârșite fără participație penală, de asemenea nu poate fi primită. Dacă s-ar interpreta în sensul solicitat, ar însemna ca legiuitorul să excludă categoria persoanelor care săvârșesc faptă fără participarea altor persoane, numai pentru faptul că nu se îndeplinește al doilea scop prevăzut de legiuitor și anume facilizarea identificării celorlalte persoane care au săvârșit o faptă determinantă. Instanța de fond a apreciat că nu aceasta a fost voința legiuitorului, având în vedere că în cazul infracțiunilor săvârșite de autor unic, denunțarea faptei reprezintă o înștiințare a organelor judiciare, dar reprezintă în același timp și o sistare a activității infracționale, mai ales cum e în cauza prezenta, deținerea fiind o acțiune care se prelungește în timp prin însăși natura ei, este adevărat doar prin raportare la momentul epuizării. Or, cauza de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 trebuie analizată prin analogie și cu cauzele de nepedepsire prevăzute în partea generală prevăzută de art. 34 și art. 51 C. pen., acestea din urmă fiind incidente și în cazul în care fapta se comite de o singură persoană, dar și de mai multe, sub forma participației penale. Când legiuitorul a avut în considerare să facă o distincție, a realizat-o, prin modalitatea indicată în partea generală. În caz contrar, cauza de nepedepsire operează indiferent dacă infracțiunea s-a realizat cu sau fără participație penală. În consecință, instanța a reținut ca fiind incidentă cauza de nepedepsire, motiv pentru a constatat încetarea procesului penal, prin raportare la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. Concluzionând, instanța de fond a apreciat că fapta inculpatului B., comisă în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții, la datele de 22.08.2018 și 04.11.2018, într-un număr de două acte materiale, în baza aceleiași rezoluții, a pus în vânzare, a vândut și a livrat colaboratorului autorizat în cauză droguri de risc, respectiv cantitățile de 9,5 grame de cannabis, de 9,5319 grame de cannabis, constituie infracțiunea de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. Împotriva sentinței mai sus menționate, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Oradea și inculpatul A.. Ministerul Public a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul legalității și temeiniciei, solicitând admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor în ceea ce-l privește pe inculpatul B. și pronunțarea unei noi hotărâri temeinice și legale. Sub aspectul netemeiniciei, a solicitat condamnarea inculpatului B. pentru săvârșirea celui de-al treilea act material al infracțiunii de trafic de droguri de risc constând în deținerea în scopul traficării a cantităților de cannabis vândute colaboratorului autorizat și a cantității de 749,8 grame de cannabis predată poliției. Inculpatul A., a solicitat admiterea apelului, desființarea parțială a sentinței apelate și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se reducă cuantumul pedepselor individuale aplicate. În ceea ce privește fapta de deținere de armă neletală, a solicitat reanalizarea probelor din dosar prin prisma apelului declarat în cauză. Prin Decizia penală nr. 152/A din 11 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Oradea și de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 6/P/28.01.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor. De asemenea, au fost menținute în totalitate dispozițiile sentinței apelate. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a reținut următoarele: - Referitor la apelul declarat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Oradea, ce îl privește doar pe inculpatul B., instanța de control judiciar a precizat că starea de fapt a fost corect reținută de prima instanță pe baza probelor administrate în cauză. Inculpatul B. a solicitat ca judecarea sa să aibă loc în baza procedurii abreviate, recunoscând în totalitate faptele reținute în sarcina sa. Prin declarația dată, inculpatul a arătat că nu contestă probele administrate în faza de urmărire penală și nu solicită administrarea de probatorii noi. Cererea sa a fost respinsă de prima instanță prin încheierea din 02.08.2019, considerându-se că nu există probe suficiente pentru lămurirea situației de fapt aferentă actelor materiale componente ale infracțiunii de trafic de droguri prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 din datele de 17.10.2018, 22.11.2018 (reținute a fi comise în forma vânzării) și 22.11.2018 (reținut a fi comis în forma deținerii). Ulterior administrării probatoriului, prima instanță a reținut în favoarea inculpatului dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. ca urmare a reținerii aceleiași stări de fapt ca și cea recunoscută de inculpat. Curtea de Apel a constatat că din probatoriul administrat în cauză a rezultat următoarea stare de fapt: inculpatul B. a vândut colaboratorului autorizat "C." și investigatorului "D." în două ocazii canabis: - la data de 22.08.2018, cantitatea de 9,5 grame de substanță vegetală (inflorescențe) de culoare verde oliv cu suma de 400 RON; - la data de 04.09.2018, cantitatea de 9,51319 grame de substanță vegetală (inflorescențe) de culoare verde oliv cu suma de 400 RON; Ambele cantități cumpărate au fost trimise Laboratorului de Analiză și Profil al Drogurilor din cadrul BCCO Cluj Napoca care prin rapoartele de constatare tehnico-științifică nr. x/03.09.2018 și nr. x/10.09.2018, a stabilit că ambele probe trimise conțin tetrahidrocannabinol (THC), substanță psihotropă biosintetizată de planta cannabis - drog de risc care face parte din tabelul anexă nr. III din Legea nr. 143/2000. Cu privire la aceste tranzacții au fost audiați atât colaboratorul "C." cât și investigatorul sub acoperire "D." . Ambii declară că inculpatul a fost cel care a inițiat tranzacțiile, colaboratorul cumpărând cantități mici - 10 - 20 grame - în funcție de banii pe care îi avea. Aceste declarații se coroborează cu procesele-verbale de punere în executare a măsurilor de participare autorizată la anumite activități din data de 22.08.2018 și respectiv 04.09.2018, precum și rapoartele de constatare tehnico-științifică nr. x/03.09.2018 și y/10.09.2018 și declarația de recunoaștere a inculpatului. De asemenea, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că la data de 22.11.2018, în urma unei acțiuni a parchetului, inculpatul B., benevol, a adus la cunoștința organului judiciar că deține cantitatea de 749,8 grame canabis în imobilul situat în județul Bihor, pe care a și predat-o în aceeași zi. Această acțiune a fost încadrată de parchet ca fiind act material component al infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cât și infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, săvârșită în modalitatea deținerii. Cele două infracțiuni, sub aspectul tipicității, diferă doar în ceea ce privește destinația drogurilor, în cazul primeia acestea fiind deținute în vederea traficării, pe când în cazul celei de-a doua deținerea este în scopul consumului propriu. Prima instanță a reținut pe de o parte că nu se poate proba că drogurile deținute de acest inculpat în imobilul situat în județul Bihor sunt destinate vânzării, iar pe de alta dacă erau destinate consumului propriu atunci este incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000. Substanța predată de inculpat a fost trimisă Laboratorului de Analiză și Profil al Drogurilor din cadrul BCCO Timișoara în vederea analizei, care prin raportul de constatare tehnico-științifică nr. x/22.11.2018 a stabilit că proba trimisă conține tetrahidrocannabinol (THC), substanță psihotropă biosintetizată de planta cannabis - drog de risc care face parte din tabelul anexă nr. III din Legea nr. 143/2000. Cu privire la aceasta, inculpatul audiat în cursul urmăririi penale, a declarat că a înființat o cultură de cannabis în anul 2016, folosind 10 semințe pe care le-a comandat prin intermediul internetului, a întreținut-o, iar după aproximativ 6 luni a recoltat-o. Masa vegetală recoltată a pus-o la uscat în casa deținută de bunicul său (decedat) în localitatea Săldăbagiu Mic. Scopul înființării culturii a fost pentru consum propriu. Parchetul a susținut că cele două vânzări din 22.08.2018 și 04.09.2018 dovedesc că acest drog a fost deținut nu doar pentru consum propriu, cât și pentru vânzare. În condițiile în care inculpatul nu arată că drogurile pe care le-a vândut colaboratorului autorizat în cele două ocazii menționate anterior din canabisul cultivat de el, că din declarația colaboratorului sau procesele-verbale de punere în executare a măsurilor de participare autorizată la anumite activități din data de 22.08.2018 și respectiv 04.09.2018 nu rezultă că acesta ar fi discutat cu inculpatul despre proveniența canabisului cumpărat, că nu există nicio probă științifică prin care să se stabilească cele două cantități de canabis vândute în 22.08.2018 și 04.09.2018 sunt din același lot ca și cele predate de inculpat în data de 22.11.2018, nu s-a putut concluziona doar pe baza cantității mari că acesta era deținut în vederea comercializării. Este adevărat că în declarația de la urmărire penală, inculpatul a vorbit de vânzarea sau oferirea cu titlu gratuit unor cantități de droguri lui "F.", dar în lipsa unei mențiuni exprese cu privire la proveniența acestora nu este de natură la conduce la o altă concluzie. Ca atare, s-a reținut doar afirmația inculpatului potrivit căreia a înființat cultura în vederea consumului propriu, el începând să consume frecvent astfel de substanțe în urmă cu doi ani (raportat la data audierii). În ceea ce privește, infracțiunea de deținere de droguri în vederea consumului propriu - prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 - instanța de control judiciar a precizat că în mod corect prima instanță a reținut incidența cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000. Potrivit acestui text de lege, nu se pedepsește persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2 - 9 și care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți. Analizând condițiile cerute de acest text de lege, Curtea a constatat îndeplinirea lor. Astfel, prima condiție vizează un aspect procedural legat de momentul la care sunt încunoștințate autoritățile despre fapta comisă și anume înainte de începerea urmăririi penale. În speță, urmărirea penală a fost începută în rem la data de 13.08.2018 pentru infracțiunea de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.. Din cuprinsul ordonanței rezultă că modalitățile de săvârșire a infracțiunii reținute de către procuror sunt acelea de procurare, urmată de vânzarea drogurilor. Nicăieri în cuprinsul ordonanței nu se vorbește de deținere în vederea vânzării. În acest sens, Curtea de Apel a precizat că împărtășește întru totul opinia primei instanțe că aceasta nu înlătură aplicabilitatea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000 având în vedere că pentru infracțiunea de deținere în vederea consumului propriu prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, la data autodenunțului, nu era începută urmărirea penală, aceasta fiind extinsă doar ulterior prin ordonanța din 12.12.2018. Ca atare, la data autodenunțului și predării benevole a cantității de 775 grame canabis, această faptă nu era cunoscută organelor judiciare. Spre deosebire de procuror care consideră că acest text de lege este incident doar în ipoteza săvârșirii faptei în participație, s-a precizat că acesta este aplicabil și în ipoteza infracțiunii cu autor unic. Ar fi lipsit de echitate a considera altfel având în vedere că textul se referă la faptă și nu la persoană. Este adevărat că textul menționat vorbește de identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți, dar s-a considerat că acesta nu este un impediment pentru aplicarea cauzei de nepedepsire atunci când fapta este săvârșită doar de o singură persoană întrucât în mod obiectiv sunt îndeplinite condițiile tragerii la răspundere penală, aceasta nerealizându-se tocmai prin voința legiuitorului care a reglementat cauza de nepedepsire. În acest context, instanța de control judiciar a considerat că existența unei cauze de încetare a procesului penal nu exclude aplicabilitatea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000 (de exemplu decesul altui participant la săvârșirea infracțiunii nu conduce la înlăturarea acestui beneficiu, de asemenea nici intervenția prescripției pe parcursul procesului penal). În lipsa unor excepții expres prevăzute instanța de apel a considerat că intervenția oricăreia dintre cauzele de încetare a procesului penal nu fac inaplicabil textul anterior menționat. Pe de altă parte, s-a arătat că nu aceasta a fost intenția legiuitorului de a exclude din sfera de aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000 faptele cu autor unic pentru că în caz contrar ar exista situații de-a dreptul absurde, ca de exemplu autorul care atrage la săvârșirea faptei un complice minor și îl denunță pe acesta, să nu răspundă penal, deși fapta sa este mai gravă decât dacă ar fi săvârșit-o singur. Un alt argument în susținerea celor mai sus menționate l-a reprezentant acela că legiuitorul a reglementat două cauze de nepedepsire: prima prevăzută de art. 14 din legea nr. 143/2000 care se referă la faptă și nu la persoană și cealaltă reglementată de art. 15 din legea nr. 143/2000 care se referă la persoană. Pe de altă parte, această cauză de nepedepsire trebuie analizată și prin raportare la dispozițiile prevăzute de art. 34 C. pen. (desistarea și împiedicarea producerii rezultatului), respectiv art. 51 C. pen. (împiedicarea săvârșirii infracțiunii), ambele fiind incidente și în situația infracțiunii cu autor unic săvârșită fără participarea altor persoane. Ca atare, instanța de apel a precizat că în mod corect prima instanță a reținut că inculpatul B. a săvârșit o infracțiune de trafic de droguri prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în formă continuată compusă din două acte materiale și anume vânzările din data de 22 august 2018 și 4 noiembrie 2018, când acesta a vândut colaboratorului autorizat 9,5 grame cannabis, respectiv 9,5319 grame cannabis, infracțiune pentru care a aplicat acestuia o pedeapsă de 1 an 4 luni, egală cu minimul special obținut ca urmare a aplicării cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen. S-a mai reținut în decizia instanței de apel că pedeapsa a fost just individualizată având în vedere că inculpatul a vândut cantități mici de droguri, că vânzările au fost exclusiv către colaborator, că acesta a adoptat o conduită procesuală corectă, nu are antecedente penale, a conștientizat consecințele faptelor sale contribuind la descoperirea unei alte infracțiuni, este integrat social, încadrat în muncă cu forme legale și se bucură de o imagine pozitivă în cadrul colectivității în care trăiește. Totodată, s-a apreciat că modalitatea de executare a fost corect stabilită - suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei - fiind aptă să asigure scopul prevăzut de art. 91 alin. (1) lit. d) C. pen. și anume înlăturarea riscului ca inculpatul să mai săvârșească alte infracțiuni, prin instituirea măsurilor de supraveghere. Împotriva Deciziei penale nr. 152/A din 11 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Oradea a declarat recurs în casație la data de 23.02.2021. În motivarea scrisă a cererii de recurs în casație, Ministerul Public, în esență a precizat că soluția dispusă în cauză, este nelegală doar în ceea ce îl privește pe inculpatul B., cu referire la infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, căruia nu îi pot fi aplicabile prevederile art. 14 din Legea nr. 143/2000, potrivit cărora: "Nu se pedepsește persoana care a comis una din infracțiunile prevăzute la art. 2 - 9 și care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului său sau a celorlalți participanți". S-a arătat că pentru a opera această cauză de nepedepsire este obligatorie îndeplinirea cumulativă a trei condiții: respectiv ca denunțul să fie formulat anterior începerii urmăririi penale, să existe o participare la comiterea infracțiunii, care să constituie obiect al dosarului și denunțătorul să contribuie la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți. În acest sens, Ministerul Public a precizat referitor la infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, ce a constitut obiectul denunțului,că aceasta îl are ca unic autor pe inculpatul B., în cauză neexistând niciun alt coautor, instigator sau complice. Astfel, în cauză din moment ce nu a existat o participare la comiterea unei infracțiuni, în sensul dispozițiilor art. 174 C. proc. pen., pe cale de consecință nu se poate aprecia că această condiție este îndeplinită. Concluzionând, parchetul a susținut că, de vreme ce în cauză nu a existat niciun coautor, instigator sau complice la comiterea infracțiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, denunțătorul B. nu a contribuit " la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți părți" această condiție nefiind, așadar, îndeplinită și implicit acesta nu poate beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/200. Prin încheierea din 05 mai 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Oradea împotriva Deciziei penale nr. 152/A din 11 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018. S-a dispus trimiterea cauzei Completului 8, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 02 iunie 2020, ora 09:00, Sala secției Penale, cu citarea intimaților-inculpați. Pentru a dispune astfel, Înalta Curte verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că Decizia penală nr. 152/A din 11 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că cererea de recurs în casație a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - 436 din C. proc. pen. S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casație rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, semnătura inculpatului, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia. Înalta Curte, constatând că motivele expuse de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Oradea prin cererea de recurs în casație se circumscriu în conținut cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., iar cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., a dispus admiterea acesteia în principiu, în baza art. 440 C. proc. pen. **** Examinând cauza, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial Oradea, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente: Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Potrivit art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța de casație examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. (lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiții prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; intervenirea amnistiei sau prescripției, a decesului suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; retragerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condițiile legii; existența unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; existența autorității de lucru judecat; intervenirea unui transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se greșit încetarea procesului penal. În vederea stabilirii incidenței acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanței asupra existenței/inexistenței cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situația concretă și datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate. În speță, se constată că, prin cererea de recurs în casație formulată, s-a invocat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., greșita încetare a procesului penal, dispusă atât de instanța de fond cât și de curtea de apel, numai în ceea ce îl privește de inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de deținere în vederea consumului propriu de droguri de risc, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 ca urmare a reținerii cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 14 din Legea nr. 143/2000. Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000 (republicata) privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri: "Nu se pedepsește persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2 - 9 și care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți". Pentru a circumscrie în mod corect din punct de vedere juridic sfera de incidență a prevederilor art. 14 din Legea nr. 143/2000, Înalta Curte arată că sunt necesare câteva observații punctuale. Astfel în ceea ce privește sintagma "mai înainte de a fi începută urmărirea penală", Înalta Curte precizează că textul trebuie interpretat în sensul că, inclusiv în situația în care există deja o ordonanță de începere a urmăririi penale în cauză, condiția este îndeplinită atâta vreme cât în conținutul acesteia nu sunt descrise faptele făcute cunoscute de către persoana care solicită aplicarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000, iar o interpretare contrară ar reduce sfera de aplicare a textului la autodenunțul benevol, împrejurare care ar face practic textul inaplicabil. Cu privire la această primă condiție, atât instanța de fond cât și instanța de control judiciar au constatat în mod corect că, deși la data de 22.11.2018 era începută urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, aceasta debutând la data de 13.08.2018 conform ordonanței cu aceeași dată, extinderea urmăririi penale cu privire la infracțiunea de deținere în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) Legea nr. 143/2000 s-a realizat prin ordonanța din data de 12.12.2018, ulterior datei de 22.11.2018, când inculpatul a adus la cunoștința autorităților că deține o cantitate de droguri. Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută, respectiv "denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii", Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, intenția legiuitorului este de a stabili o cauză de nepedepsire în beneficiul unei persoane care denunță participarea sa la comiterea unei infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000. Conform dispozițiilor art. 174 C. pen., noțiunea de "participare" presupune comiterea unei infracțiuni în oricare dintre modalitățile pedepsite de lege, respectiv fapt consumat sau tentativă, în calitate de coautor, instigator sau complice, aceasta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut, în consecință, ca ultimă condiție pentru incidența cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 să fie identificate și eventual trase la răspundere penală alte persoane care au participat la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 143/2000. În același context argumentativ, Înalta Curte arată că scopul legiuitorului, prin modalitatea de formulare a textului legal ce reglementează această cauză de nepedepsire, prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000, a fost acela de a facilita identificarea altor persoane, indiferent de forma de participație, care au comis o faptă determinantă. Reținând aceste considerente, Înalta Curte constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul B., atât instanța de fond cât și, ulterior, instanța de control judiciar, în mod greșit, au apreciat că poate beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind comiterea infracțiunii de deținere în vederea consumului propriu prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, deși din actele dosarului reiese faptul că, în concret, denunțul realizat de acesta vizează comiterea infracțiunii, mai sus menționate, în calitate de autor unic fără participarea unei alte persoane. Or, în acest context, Înalta Curte apreciază că raționamentul instanței de fond și preluat de către instanța de control judiciar este greșit, din moment ce această cauză de nepedepsire este aplicabilă numai atunci când sunt denunțați și alți participanți la aceeași faptă pe care a comis-o și denunțătorul, indiferent de forma de participație a altor persoane, și nu atunci când se denunță propria faptă. Totodată, Înalta Curte precizează că nu pot fi reținute apărările inculpatului B. conform cărora, în eventualitatea în care s-ar acorda eficiență considerentelor mai sus menționate s-ar crea o confuzie în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 143/2000. Astfel, contrar celor susținute de apărarea inculpatului și preluate ulterior chiar de instanța de apel în considerentele deciziei atacate, în sensul că atât art. 14 cât și art. 15 din Legea nr. 143/2000 sunt cauze de nepedepsire (parag. 2 pag. 26), Înalta Curte observă că această eventuală confuzie nu are niciun suport legal, întrucât cele două texte de lege se referă la instituții juridice diferite. Astfel, art. 14 din Legea nr. 143/2000 reglementează o cauză specială de nepedepsire, în timp ce art. 15 din Legea nr. 143/2000 reglementează o cauză specială de reducere a pedepsei, fiecare având o construcție juridică distinctă, cu un scop și condiții de admisibilitate diferite. De asemenea, Înalta Curte constată că analogia realizată atât de instanța de fond cât și de instanța de apel cu privire la faptul că această cauză de nepedepsire specială prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 trebuie analizată și prin raportare la dispozițiile prevăzute de art. 34 C. pen. (desistarea și împiedicarea producerii rezultatului), respectiv art. 51 C. pen. (împiedicarea săvârșirii infracțiunii), ambele fiind incidente și în situația infracțiunii cu autor unic săvârșită fără participarea altor persoane, este neîntemeiată în raport de aplicabilitatea principiului specialia generalibus derogant. În acest sens, Înalta Curte arată că principiul specialia generalib