ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 27 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 274/A/2024 din data de 9 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 166/2023 din data de 21 decembrie 2023 pronunțată de Judecătoria Aleșd, s-au dispus, printre altele:

În baza art. 396 alin. (1), (4) și 10 C. proc. pen. cu aplicarea art. 83 și următoarele C. pen. a fost stabilită pedeapsa de 4 luni închisoare în sarcina inculpatului A., pentru comiterea infracțiunii de împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu, în formă continuată, prevăzută de art. 380 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În temeiul articolului 83 C. pen. s-a dispus amânarea aplicării pedepsei de 4 luni închisoare pe durata termenului de supraveghere de 2 ani prevăzut de art. 84 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen., s-a stabilit că pe durata termenului de supraveghere inculpatul A. să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Bihor, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 85 alin. (2) lit. b) C. pen. i s-a impus inculpatului A. ca pe durata termenului de supraveghere să presteze muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 40 de zile în cadrul Primăriei Bratca, județul Bihor sau în cadrul Primăriei Borod, județul Bihor.

În temeiul art. 86 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, s-a stabilit ca datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. să se comunice Serviciului de Probațiune Bihor.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen. i s-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 88 C. pen. privind revocarea amânării aplicării pedepsei.

În baza art. 396 alin. (1), (4) și 10 C. proc. pen. cu aplicarea art. 83 și următoarele C. pen. a fost stabilită pedeapsa de 4 luni închisoare în sarcina inculpatei B., pentru comiterea infracțiunii de împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu, în formă continuată, prevăzută de art. 380 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În temeiul articolului 83 C. pen. s-a dispus amânarea aplicării pedepsei de 4 luni închisoare pe durata termenului de supraveghere de 2 ani prevăzut de art. 84 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen., s-a stabilit că pe durata termenului de supraveghere inculpata B. să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Bihor, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 85 alin. (2) lit. b) C. pen. i s-a impus inculpatei B. ca pe durata termenului de supraveghere să presteze muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 40 de zile în cadrul Primăriei Bratca, județul Bihor sau în cadrul Primăriei Borod, județul Bihor.

În temeiul art. 86 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. se comunică Serviciului de Probațiune Bihor.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen. i s-a atras atenția inculpatei asupra prevederilor art. 88 C. pen. privind revocarea amânării aplicării pedepsei.

În ceea ce privește situația de fapt, s-a reținut că, la data de 12.10.2021 organele de poliție din cadrul Postului de Poliție Bratca au fost sesizate de către reprezentanți ai Liceului Teoretic nr. 1 Bratca cu privire la faptul că numitul A., în calitate de părinte al elevilor C. (elev în clasa a V-a), D. (elevă în clasa a IV-a), E. (elevă în clasa a III-a) și F., a formulat o solicitare de retragere a copiilor de la această unitate de învățământ, în vederea înscrierii acestora în sistemul de învățământ de tip homeschooling, din cadrul G..

În ceea ce privește încadrarea juridică, s-a reținut că, fapta inculpatului A. care, în luna septembrie a anului 2021, în calitate de tată, părinte al minorilor C., D., E. și F. i-a retras și împiedicat pe minori să urmeze cursurile învățământului general obligatoriu din cadrul Liceului Teoretic Nr. 1 Bratca, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu, în formă continuată, prevăzută de art. 380 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

De asemenea, fapta inculpatei B. care, în luna septembrie a anului 2021, în calitate de mamă, părinte al minorilor C., D., E. și F. i-a retras și împiedicat pe minori să urmeze cursurile învățământului general obligatoriu din cadrul Liceului Teoretic Nr. 1 Bratca, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu, în formă continuată, prevăzută de art. 380 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Împotriva sentinței penale nr. 166/2023 din data de 21 decembrie 2023 pronunțată de Judecătoria Aleșd, inculpații A. și B. au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 274/A/2024 din data de 9 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații A. și B., împotriva sentinței penale nr. 166/2023 din data de 21 decembrie 2023 pronunțate de Judecătoria Aleșd.

Împotriva deciziei penale nr. 274/A/2024 din data de 9 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, au declarat recurs în casație inculpații A. și B., la data de 13 iunie 2024.

Prin cererea de recurs în casație, inculpații au invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și, în principal, dispunerea unei soluții de achitare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. și, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare, în conformitate cu art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

În esență, s-a invocat lipsa tipicității infracțiunii prev. de art. 380 C. pen., având în vedere că retragerea copiilor inculpaților prin cerere scrisă de la Liceul Bratca nr. 1 pentru a-i înscrie la o școală din străinătate, acreditată din S.U.A, în vederea continuării învățământul general obligatoriu, nu este o faptă care să fie prevăzută de C. pen. și nici de o lege specială, respectiv Legea educației naționale nr. 1/2011 sau de Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, de Constituția României ori de legislația americană.

În acest sens, s-a arătat că, așa cum s-a prevăzut în doctrina de specialitate și în expunerea de motive a incriminării prevăzute de art. 380 C. pen., textul de lege are în vedere situațiile în care părintele este rău-intenționat și acționează în mod abuziv, iar retragerea sau împiedicarea se realizează cu intenția de a priva copilul de dreptul la învățătură, și nu cu intenția de a-i oferi o alternativă educațională.

Ca atare, s-a apreciat că nu există concordanță între fapta săvârșită în concret și dispozițiile art. 380 C. pen. pentru a se reține în sarcina inculpaților infracțiunea de împiedicare a accesului la învățământul general obligatoriu.

În continuare, s-a precizat că instanța de apel nu și-a fundamentat decizia pe dispoziții legale care să prevadă dacă inculpații, în calitate de părinți cu domiciliul în România, aveau dreptul să-și înscrie copiii la o școală acreditată din străinătate, ci în raport de prejudecăți și informații greșite sau false, săvârșind grave erori de drept în aplicarea art. 380 C. pen. raportat la dispozițiile Legii educației naționale.

În acest context, s-a arătat că nici dispozițiile art. 380 C. pen. și nicio dispoziție din legislația națională în materie de educație nu incriminează sau interzic fapta inculpaților de a retrage copiii de la o școală din România justificată de motivele reținute de instanța de apel și înscrierea lor la o școală privată din străinătate care are reglementat sistemul de învățământ la distanță.

S-a susținut faptul că, în cauză, instanța de apel a făcut grave erori în interpretarea și aplicarea legislației penale și a legislației în materie educațională. având în vedere că, retragerea copiilor în scris de la școală constituie o obligație legală a părintelui, astfel cum statuează Regulamentul cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar din 4 iulie 2022 (parte integrantă a Ordinului ministrului educației nr. 4183/2022) ce prevede la art. 162 alin. (8) că: "Părintele sau reprezentantul legal al elevului din învățământul primar, gimnazial și ciclul inferior al liceului are obligația de a solicita, în scris, retragerea elevului în vederea înscrierii acestuia într-o unitate de învățământ din străinătate."

Așadar, inculpații au apreciat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile Regulamentului anterior menționat astfel încât acesta ar trebui să fie singura dispoziție care să se aplice, iar cu privire la școlarizarea copiilor după retragere și înscrierea lor la școli din S.U.A, pentru continuarea învățământului general obligatoriu până la liceu inclusiv, instanța de apel trebuia să cunoască că este incidentă legislația sistemului educațional american chiar dacă, atât inculpații, cât și copiii trăiesc în România.

Referitor la acest aspect, inculpații au menționat că nu există nicio dispoziție din legislația națională care să prevadă obligativitatea ca școlile din străinătate acreditate și recunoscute legal în sistemul educațional din statul de origine să fie acreditate și în sistemul educațional național românesc, astfel încât fapta acestora nu poate intra sub incidența dispozițiilor art. 380 C. pen.

În fine, s-a precizat că, și în ipoteza în care instanța de apel ar fi reținut, în mod legal, că școlile la care inculpații au înscris copiii după retragerea de la Liceul Bratca ar fi avut obligația legală de a fi acreditate și de statul român, art. 360 din Legea educației naționale nr. 1/2011 nu statuează răspunderea penală pentru părinți sau școli, ci doar răspunderea contravențională.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale cererilor de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 274/A/2024 din data de 9 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023, prin încheierea din 02 octombrie 2024, Înalta Curte a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., astfel că, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acestora.

**********************************************************

Examinând recursurile în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 274/A/2024 din data de 9 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație poate fi exercitat exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are, așadar, ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", care vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Astfel cum s-a menționat și în cuprinsul încheierii de admitere în principiu, acest motiv de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens (spre exemplu, deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC și nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 503/RC din 09 noiembrie 2021, nr. 352/RC din 14 iulie 2022, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, etc.).

În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurenții inculpați au susținut lipsa tipicității infracțiunii prev. de art. 380 C. pen. reținută în sarcina acestora cu referire la fapta de retragere a celor patru minori, prin cerere scrisă, de la Liceul Bratca nr. 1 în vederea înscrierii acestora la o școală acreditată din S.U.A care asigura varianta de homeschooling pentru a continua învățământul general obligatoriu.

Astfel, au susținut că această faptă nu este prevăzută de legea penală, în speță, nici de C. pen. și nici de o lege specială.

În argumentare, au arătat, în esență, că dispozițiile art. 380 C. pen. au în vedere situațiile în care părintele este rău intenționat și acționează în mod abuziv, iar retragerea sau împiedicarea este făcută cu intenția de a priva copilul de dreptul la învățătură și nu cu intenția de a-i oferi o alternativă educațională.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată și pronunțarea unei soluții de amânare a aplicării pedepsei de 4 luni închisoare în sarcina inculpaților A. și B., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu, în formă continuată, prevăzută de art. 380 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., starea de fapt valorificată prin decizia recurată constând, în esență, în aceea că, în luna septembrie a anului 2021, inculpații, în calitate de părinți ai minorilor C., D., E. și F. i-au retras și împiedicat pe aceștia să urmeze cursurile învățământului general obligatoriu din cadrul Liceului Teoretic Nr. 1 Bratca.

Instanța de fond și de apel au apreciat că fapta astfel comisă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu, prev. de art. 380 alin. (1) C. pen., în modalitatea normativă a retragerii minorului de la învățământul general obligatoriu.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reținute și configurarea legală a infracțiunii de împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților, că fapta care le este imputată, așa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunește elementele tipicității obiective impuse de norma de incriminare.

Obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 380 C. pen. constă în relațiile sociale referitoare la familie, a căror existență și dezvoltare sunt condiționate de manifestarea unei permanente griji pentru creșterea și educarea minorului, aceasta fiind, potrivit art. 261 C. civ., îndatorirea principală a părinților.

Dreptul la educație este un drept fundamental al societății contemporane, fiind subiect al reglementării atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și în cadrul Uniunii Europene și în constituțiile statelor membre. Recunoscând importanța dreptului la educație și problematica creșterii alarmante a ratei abandonului școlar de către elevi de vârstă tot mai mică, legiuitorul național a incriminat, prin art. 380 C. pen., cu titlu de noutate, fapta de împiedicare a accesului la învățământului general obligatoriu, pornind de la premisa că nu numai statul are obligația reducerii ratei abandonului școlar, ci și părintele minorului aflat în această situație. Aceasta întrucât, pe termen lung, abandonul școlar are efecte negative asupra dezvoltării sociale și a creșterii economice, fiind o problemă atât individuală, cât și a întregii societăți.

Potrivit art. 32 alin. (1) din Constituție, "Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare".

Conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, învățământul general obligatoriu cuprinde învățământul primar, învățământul gimnazial și primii 2 ani ai învățământului secundar superior, iar potrivit art. 23 alin. (1) lit. b) din același act normativ, învățământul primar cuprinde clasa pregătitoare și clasele I-IV.

Potrivit art. 86 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru școlarizarea elevului, pe perioada învățământului obligatoriu.

Art. 263 alin. (1) C. civ. prevede că Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

De asemenea, potrivit art. 4. din Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 (1) În România sunt valabile numai actele de studii recunoscute de statul român, conform legislației în vigoare.

În contextul acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că susținerile recurenților inculpați A. și B. în actualul cadru procesual, grefate în mod exclusiv pe argumente vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 380 alin. (1) C. pen. prin raportare la împrejurarea că retragerea minorilor de la unitatea școlară nu s-a făcut cu intenția de a-i priva pe aceștia de dreptul la învățătură, ci de a le oferi o alternativă educațională precum și cele referitoare la faptul că unitatea de învățământ la care au fost înscriși este acreditată în S.U.A., motiv pentru care s-a apreciat că este nelegală aplicarea legislației naționale, sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 380 alin. (1) C. pen., elementul material al infracțiunii de împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu constă în retragerea, în mod nejustificat, sau împiedicarea minorului, de către părinte sau persoana căreia i-a fost încredințat, prin orice mijloace, de a urma cursurile învățământului general obligatoriu.

Retragerea minorului de la învățământul general obligatoriu are ca premisă faptul că minorul a fost deja înscris la o unitate de învățământ și a urmat cursurile școlare, iar părinții revin asupra acesteia și nu mai permit frecventarea cursurilor, astfel cum este și cazul în speță.

Acțiunilor ce realizează elementul material le sunt atașate două cerințe esențiale, respectiv: să fie nejustificate și să vizeze numai învățământul general obligatoriu, iar nu alte forme de școlarizare.

Astfel, Înalta Curte notează că, în luna septembrie 2021, inculpații A. și B. i-au retras pe cei patru minori de la cursurile învățământului general obligatoriu, fără ca în paralel să îi înscrie la o altă unitate de învățământ acreditată, în cadrul căreia să beneficieze de educația necesară.

În speță, elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 380 C. pen. este întrunit și constă în actele de retragere nejustificate a celor patru minori de la învățământul general obligatoriu efectuate de cei doi părinți.

Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurenților inculpați, că astfel de acte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de împiedicare a accesului la învățământul general obligatoriu, chiar dacă aceștia au susținut că retragerea copiilor acestora de la Liceul Bratca nr. 1 s-a făcut în vederea înscrierii la o școală acreditată din S.U.A.

Principalul argument pe care recurenții inculpați îl invocă este acela că retragerea nu a fost făcută cu intenția de a priva copiii de dreptul la învățătură, ci cu intenția de a le oferi o alternativă educațională, având în vedere că minorii au fost înscriși, concomitent retragerii acestora de la școala din România, la o unitate școlară recunoscută în mod legal și acreditată în S.U.A care asigura educația de tipul homeschooling și care se află sub jurisdicția legislației americane, iar nu a legislației române.

Înalta Curte constată nefondate aceste critici întrucât, în vederea asigurării unui nivel minim de realizare a activității educaționale, legiuitorul a impus condiția acreditării instituțiilor de învățământ, condiție care, în contextul desfășurării activității educaționale în România, trebuie să fie îndeplinită în România.

Chiar și în situația în care părinții decid ca minorii să parcurgă un sistem educațional de tip homeschooling, există un set de cerințe specifice pentru a se asigura, în asemenea contexte instructiv-educative, o educație adecvată, printre acestea regăsindu-se și acreditarea educațională, în sensul de a se face dovada capacității de a furniza elementele esențiale formării copilului lor, astfel că părinții nu au o libertate absolută în a alege unitatea de învățământ pentru copiii lor minori în cazul învățământului obligatoriu.

Astfel cum s-a reținut în mod definitiv de către instanța de fond și de apel pe baza probatoriului administrat, forma de învățământ, respectiv unitatea școlară la care recurenții inculpați au pretins că doresc să-i înscrie pe cei patru minori (H.) nu este acreditată în România.

Scopul acreditării unei instituții de învățământ este acela de certificare a respectării standardelor pentru înființarea și funcționarea unităților de învățământ și a programelor de studii sau de calificare ale acestora, distincția între o unitate de învățământ acreditată și una neacreditată fiind esențială întrucât doar prin intermediul celei dintâi statul se poate asigura că procesul educațional se desfășoară în mod corespunzător și că își îndeplinește obligația de a asigura o astfel de educație minorilor aflați pe teritoriul său.

În acest sens, dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 prevăd următoarele: Rețeaua școlară este formată din totalitatea: a) unităților de învățământ acreditate, respectiv autorizate să funcționeze provizoriu; b) unităților de învățământ preuniversitar, înființate în structura universităților de stat; c) furnizorilor de educație autorizați să funcționeze provizoriu.

De asemenea, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 Sistemul național de învățământ preuniversitar este constituit din ansamblul unităților de învățământ de stat, particulare și confesionale autorizate/acreditate.

Art. 240 alin. (4) din Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023: Prin acreditare se certifică respectarea standardelor pentru înființarea și funcționarea unităților de învățământ preuniversitar și a programelor de studii sau de calificare ale acestora.

Astfel, procedura de acreditare a instituțiilor de învățământ urmărește mai multe scopuri esențiale, printre care:

Acreditarea garantează că instituția respectă standardele de calitate stabilite de autoritățile competente și oferă un mediu educațional adecvat pentru formarea elevilor sau studenților.

Procesul de acreditare oferă garanții că programele de studiu și activitățile desfășurate sunt conforme cu cerințele legale și profesionale, protejând astfel drepturile beneficiarilor educației.

Acreditarea conferă instituției statutul de recunoaștere oficială, permițând acesteia să elibereze diplome, certificate sau alte acte recunoscute de stat.

Procedura implică o evaluare periodică, care stimulează instituțiile să-și îmbunătățească permanent infrastructura, programele de studii și calitatea cadrelor didactice.

Prin acreditare, se asigură aplicarea uniformă a standardelor educaționale la nivel național facilitând mobilitatea elevilor, studenților și profesorilor.

Astfel, procedura de acreditare contribuie la consolidarea încrederii publicului în sistemul educațional și la crearea unui cadru competitiv și performant.

Totodată, examinând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se observă că, în astfel de cazuri ce implică opțiunea părinților pentru școlarizarea la domiciliu, se urmărește o echilibrare a trei interese concurente: interesul superior al copilului, vizând componenta dreptului său la educație, dreptul părinților de a influența formarea profesională a copilului, respectiv obiectivul statului de a asigura un standard minim în educație.

În acest sens, art. 2 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, denumit "Dreptul la instruire", are următorul conținut normativ: "Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire.

Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației si al învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura aceasta educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase si filozofice".

Analiza sintetică a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauzele Konrad, Dojan, Leuffen, Wunderlich v. Germania (stat în care legislația națională interzicea homeschooling-ul) privind compatibilitatea interdicției homeschooling-ului cu dreptul la instruire arată o abordare consistentă din partea Curții, în sensul sprijinirii dreptului statului de a reglementa educația obligatorie.

În aceste cauze, CEDO a analizat homeschooling-ul în raport cu articolul 2 din Protocolul 1 al CEDO: Dreptul la educație, articolul 8: Dreptul la respectarea vieții private și de familie, articolul 9: Libertatea de gândire, de conștiință și de religie, ajungând de fiecare dată la concluzia că statele au o marjă de apreciere în reglementarea educației publice, inclusiv în interzicerea homeschooling-ului, dacă aceasta urmărește scopuri legitime și respectă proporționalitatea.

Astfel, în cauza Konrad v. Germania (2006), reclamanții au susținut că obligația copiilor de a frecventa școala publică încalcă libertatea religioasă și dreptul la educație. Curtea a sprijinit poziția statului german, care a justificat interdicția homeschooling-ului prin necesitatea de a proteja drepturile copiilor la integrare socială și de a preveni eventuale influențe ideologice izolate. Curtea a considerat că interdicția este proporțională și justificată în contextul interesului general invocat de autoritățile naționale.

În cauza Dojan și alții v. Germania (2011), reclamanții au susținut că școlarizarea obligatorie a copiilor într-o instituție publică contravine convingerilor religioase ale părinților. Curtea a reafirmat marja de apreciere a statului german, subliniind că sistemul educațional are rolul de a expune copiii la valori democratice și pluraliste, contribuind la formarea lor ca cetățeni activi. S-a reiterat că interesul general prevalează asupra preferințelor individuale.

În cauza Leuffen v. Germania (1992), reclamanții au contestat obligația de a înscrie copiii într-o școală publică, susținând că homeschooling-ul asigură o calitate superioară a educației. Curtea a considerat că obligația școlarizării într-o instituție publică nu este o încălcare a drepturilor fundamentale și că statul are dreptul să stabilească reguli uniforme în educație.

În cauza Wunderlich v. Germania (2019), familia Wunderlich a refuzat să-și înscrie copiii la școală, susținând că homeschooling-ul respectă mai bine drepturile familiei și ale copiilor. Curtea a constatat că statul german nu a încălcat Articolul 8 (dreptul la viață de familie) prin aplicarea unei politici stricte privind educația obligatorie. S-a subliniat că statul are interesul legitim de a asigura accesul la o educație pluralistă, necesară pentru dezvoltarea copiilor într-o societate democratică.

În toate aceste cauze, CEDO a acordat statului o marjă largă de apreciere, justificând interdicția homeschooling-ului prin nevoia de promovare a coexistenței sociale și integrare a copiilor, prevenire a eventualelor forme de izolare sau transmitere a unor ideologii unilaterale, asigurarea accesului la o educație pluralistă, compatibilă cu valorile democratice. Curtea a concluzionat că interesele statului de a proteja drepturile copilului și coeziunea socială prevalează asupra dreptului părinților de a opta exclusiv pentru homeschooling pe baza convingerilor personale. Totodată, măsurile luate de autoritățile naționale în baza legislației naționale (retragerea temporară a autorității parentale, îndepărtarea minorilor de la domiciliul părinților, avertismente administrative, amendă administrativă sau penală) nu au fost considerate disproporționate în raport cu scopurile legitime urmărite.

Aplicând aceste principii, Înalta Curte apreciază că legislația națională este compatibilă cu standardele CEDO, iar ingerința în dreptul părinților este justificată de scopurile legitime urmărite: nevoia de promovare a coexistenței sociale și integrare a copiilor, prevenire a eventualelor forme de izolare sau transmitere a unor ideologii unilaterale, asigurarea accesului la o educație pluralistă, compatibilă cu valorile democratice, al cărei standard să poată fi verificat de autoritățile statului (prin alegerea unei instituții de învățământ acreditate în România pe durata învățământului obligatoriu). Cât privește proporționalitatea ingerinței, în cazul de față, aplicarea unei pedepse de 4 luni închisoare a cărei aplicare a fost amânată, intră în competența instanțelor de fond și depășește cadrul analizei în recurs în casație.

Recurenții inculpați au mai invocat faptul că, în speță, ar fi fost incidentă cel mult răspunderea contravențională, prin raportare la dispozițiile art. 360 din Legea nr. 1/2011 (Următoarele fapte constituie contravenții și se sancționează după cum urmează: a)nerespectarea dispozițiilor art. 86 alin. (3), din culpa părintelui sau a tutorelui legal instituit, cu amendă cuprinsă între 100 RON și 1.000 RON ori cu muncă echivalentă în folosul comunității, prestată de părinte sau de tutorele legal prin raportare la dispozițiile art. art. 86 (3) Părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru școlarizarea elevului, pe perioada învățământului obligatoriu) și la ipoteza în care instanța de apel ar fi reținut în mod legal că școala la care au înscris minorii ar fi trebuit să fie acreditată și în România.

Înalta Curte constată nefondată această critică, având în vedere că dispozițiile art. 360 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 ar fi aplicabile în situația în care forma de vinovăție reținută ar fi culpa, ceea ce nu este cazul în speță, faptele inculpaților fiind săvârșite cu intenție, astfel cum au reținut instanțele de fond. În plus, Înalta Curte nu are posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile referitoare forma de vinovăție, din perspectiva tipicității subiective a infracțiunii.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 274/A/2024 din data de 9 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Urmare a acestei soluții, având în vedere că se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați A. și B., în cuantum de câte 180 RON și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații persoane vătămate E., F., D. și C., în cuantum de 2.880 RON vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 274/A/2024 din data de 9 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați A. și B., în cuantum de câte 180 RON, rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații persoane vătămate E., F., D. și C., în cuantum de 2.880 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2024.