ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 29 mai 2025

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 641 din 24.04.2024, pronunțată de Judecătoria Oradea, în temeiul art. 396 alin. (2), (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen.

În temeiul art. 91 alin. (1) și art. 92 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare sub supraveghere, pe un termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Bihor, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe perioada termenului de supraveghere s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune Bihor sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligat inculpatul să presteze muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Sârbi sau Primăriei Oradea, jud. Bihor, pe o perioadă de 100 de zile.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. s-a hotărât că se comunică Serviciului de Probațiune Bihor.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. și art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. cu privire la infracțiunea de conducerea unui vehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea și inculpatul apelant A..

Prin decizia penală nr. 112/A din 13.02.2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea împotriva sentinței penale nr. 641 din 24.04.2024 pronunțate de Judecătoria Oradea, a fost desființată, în parte, sentința penală atacată și în rejudecare:

Au fost înlăturate dispozițiile instanței de fond privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicate inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., dispozițiile art. 91, art. 92, art. 93, art. 94 C. pen., precum și dispozițiile art. 404 alin. (2) C. proc. pen.

A fost menținută pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., și s-a dispus executarea acesteia în regim de detenție.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate care nu contravin prezentei.

În baza art. 421 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul apelant A. împotriva aceleiași sentințe penale.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli judiciare în favoarea statului, iar, în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că, în data de 03.01.2023, în jurul orei 15:00, având dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice suspendat începând cu data de 30.10.2021, inculpatul A. a condus tractorul, de culoare roșu, pe un drum public, respectiv pe DC 34A, de pe raza localității Sârbi, jud. Bihor, în dreptul imobilului cu nr. x, iar în momentul în care organele de poliție i-au solicitat acestuia să sufle în aparatul alcooltest sau să-i însoțească la Serviciul de Medicină Legală Bihor pentru a i se preleva mostre biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, acesta s-a sustras, fugind din acel loc, fără să mai poată fi găsit ulterior.

A reținut instanța de control judiciar că probele administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești în primă instanță dovedesc în mod cert că fapta inculpatului de sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzute de art. 337 C. pen., pentru care a fost trimis în judecată, îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute de lege.

Curtea de apel, văzând și prevederile art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că ansamblul materialului probator administrat în cursul urmăririi penale reliefează dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta reținută în sarcina inculpatului există și că a fost săvârșită de către acesta, întocmai cum s-a descris în considerentele hotărârii, și constituie infracțiune, instanța de fond stabilind corect vinovăția inculpatului față de infracțiunea analizată.

Instanța de apel a constatat că Decizia nr. 11/12.04.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aplicabilă în cauză, arătând că efectul acestei decizii nu se poate întinde ca lege penală mai favorabilă asupra infracțiunii comise de inculpat.

A arătat că, prin Decizia nr. 11/12.04.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că, "în interpretarea noțiunii de autovehicul, prevăzută de art. 334 alin. (1) din C. pen. și art. 335 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 pct. 6 și pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002, modificată și completată prin O.G. nr. 21/26.08.2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din C. pen., respectiv de art. 335 alin. (1) din C. pen.."

Prin urmare, instanța de apel a arătat că, în raport cu această dezlegare, conducerea unui tractor pe drumurile publice nu întrunea elementele constitutive ale infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, nu pentru că legea nu cerea obligativitatea permisului de conducere, ci datorită faptului că tractorul nu se încadra în categoria de autovehicul.

Cu alte cuvinte, s-a decis că, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu este infracțiune, deoarece un tractor nu este asimilat autovehiculului.

Potrivit deciziei mai sus amintite, tractoarele agricole și forestiere sunt exceptate de către legiuitor din categoria autovehiculelor, textele legale incriminatoare sancționând conducerea autovehiculelor pe drumurile publice fără permis de conducere, precum și punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice doar a unui autovehicul sau tramvai neînmatriculat sau neînregistrat.

A constatat instanța de apel că, pentru reținerea infracțiunii prevăzute de art. 337 C. pen., este necesar ca legea să prevadă pentru acel vehicul obligativitatea deținerii permisului de conducere. Ori, potrivit art. 20 din O.U.G. nr. 195/2002, pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie ori tractoare agricole sau forestiere, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător. Așadar, s-a constatat că Decizia nr. 11/12.04.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are aplicabilitate în cauză.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 12.03.2025, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin B., cu împuternicire avocațială atașată la dosar, invocând motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

Astfel, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a argumentat că fapta de sustragere de la prelevarea de mostre biologice a persoanei care conduce un tractor agricol pentru care a fost condamnat inculpatul nu era incriminată la data comiterii faptei, respectiv, la data de 03.01.2023.

Făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 11/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a apreciat că nu exista obligativitatea deținerii unui permis de conducere în ipoteza conducerii unui tractor agricol pe drumurile publice în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 11/2017 și intrarea în vigoare a Legii nr. 200/2023 din 05.07.2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., precum și a altor acte normative.

Așadar, s-a arătat că, la data comiterii faptei, respectiv 03.01.2023, Legea nr. 200/2023 nu era în vigoare și nu poate fi aplicată retroactiv, iar, pe cale de consecință, orice persoană care conducea pe drumurile publice un tractor agricol nu avea nevoie de permis de conducere.

În acest context, având în vedere că, la data comiterii faptei, nu exista obligativitatea deținerii permisului de conducere, condiție esențială pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de refuz ori sustragere a conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, prevăzută de art. 337 C. pen., apărarea a apreciat că fapta pentru care recurentul - inculpat a fost condamnat de către instanțele de fond și apel nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii anterior menționate.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale recurate și achitarea inculpatului, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 337 C. pen.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul - inculpat a arătat că instanța de control judiciar s-a pronunțat asupra unui aspect care nu s-a cerut, în cauză fiind aplicată o pedeapsă nelegală cu încălcarea principiului non reformatio in pejus și tantum devolutum quantum apellatum.

În susținere, s-a menționat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a înțeles să atace cu apel sentința penală nr. 641/20024 doar raportat la soluția de achitare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., iar, cu privire la infracțiunea de sustragere de la prelevarea mostrelor biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, Parchetul a apreciat soluția legală și temeinică, inclusiv în ceea ce privește suspendarea executării acesteia sub supraveghere.

Așadar, s-a arătat că instanța de apel a stabilit modalitatea de individualizare a executării pedepsei în regim de detenție, încălcând sub acest aspect efectul devolutiv al apelului prin depășirea limitelor acestuia, cu încălcarea, totodată, și a principiului tantum devolutum quantum apellatum.

De asemenea, în cuprinsul cererii formulate, inculpatul a solicitat suspendarea executării deciziei penale atacate.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată părților. La data de 26 martie 2025 a depus concluzii scrise Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 03.04.2025.

La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a cererii de recurs în casație era îndeplinită, iar la data de 13 mai 2025 a fost întocmit raportul de către magistratul asistent.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 15 mai 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 112/A din 13 februarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație, Completului nr. 6.

S-a fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 29 mai 2025, cu citarea recurentului - inculpat A..

S-a încunoștiințat apărătorul ales al recurentului inculpat despre termenul fixat în cauză.

S-a respins cererea privind suspendarea executării hotărârii atacate formulată de recurentul inculpat A..

Referitor la cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, s-a reținut că aceasta îndeplinește cerința prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia nr. 112/A din 13 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Totodată, s-a constatat că recursul în casație a fost promovat, în termenul legal, de către A., persoană care, față de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen.

S-a arătat că, cererea de recurs în casație întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele și domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată și are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. C. proc. pen.

În consecință, având în vedere că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acesteia, fiind trimisă completului competent în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

În ceea ce privește solicitarea de suspendare a executării deciziei atacate, Înalta Curte a apreciat că la acest moment procesual nu se justifică o asemenea măsură procesuală.

Examinând cauza în temeiul art. 442-444 C. proc. pen. și prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit Noului C. proc. pen., recursul a devenit o cale extraordinară de atac (reglementată sub denumirea de "recurs în casație"- Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secțiunea a 2-a), prin care se atacă hotărâri definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestite cu judecarea recursului în casație.

Spre deosebire de recursul reglementat de C. proc. pen. din 1968, care era o cale ordinară de atac, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, astfel cum s-a arătat anterior, de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a argumentat că fapta de sustragere de la prelevarea de mostre biologice a persoanei care conduce un tractor agricol pentru care a fost condamnat nu era incriminată la data comiterii faptei, respectiv la data de 03.01.2023.

Făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 11/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, inculpatul a apreciat că nu exista obligativitatea deținerii unui permis de conducere în ipoteza conducerii unui tractor agricol pe drumurile publice în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 11/2017 și intrarea în vigoare a Legii nr. 200/2023 din 05.07.2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., precum și a altor acte normative.

Prin urmare, având în vedere că, la data comiterii faptei, nu exista obligativitatea deținerii permisului de conducere, condiție esențială pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de refuz ori sustragere a conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, prevăzută de art. 337 C. pen., apărarea a apreciat că fapta pentru care recurentul - inculpat a fost condamnat de către instanțele de fond și apel nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii anterior menționate.

Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate argumentele expuse de către recurentul-inculpat A..

Potrivit dispozițiilor art. 337 C. pen., refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Așadar, se constată că, pentru a se reține infracțiunea prevăzută de art. 337 C. pen. este necesar ca legea să prevadă pentru acel vehicul obligativitatea deținerii permisului de conducere.

Iar, potrivit dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie ori tractoare agricole sau forestiere, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător.

Prin urmare, exista la data comiterii faptei obligația de a poseda permis de conducere pentru tractoarele agricole.

În plus, deși avea suspendat dreptul de a conduce autovehicule, inculpatul a avut reprezentarea faptului că avea dreptul de a conduce vehicule, respectiv tractoare pe drumurile publice, pe baza permisului de conducere deținut, care a fost suspendat doar în privința dreptului de a conduce autovehicule, astfel că era în măsură să aibă cunoștință că avea obligația de a se supune recoltării de probe biologice.

În ceea ce privește Decizia nr. 11/12.04.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, invocată de recurentul inculpat, Înalta Curte constată că aceasta nu are aplicabilitate în prezenta cauză, întrucât, potrivit dezlegării date, conducerea unui tractor pe drumurile publice nu întrunea elementele constitutive ale infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) din C. pen., însă nu pentru că legea nu cerea obligativitatea permisului de conducere, ci din cauza faptului că tractorul nu se încadra în categoria de autovehicul.

Prin urmare, susținerea inculpatului, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 337 C. pen., întrucât la data comiterii faptei nu exista obligativitatea deținerii permisului de conducere, este una neîntemeiată, iar cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu este incident în cauză.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., invocat de către recurentul inculpat, se observă că acesta este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", respectiv în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greșita individualizare a pedepsei sau a modalității de executare.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că acest caz de casare este incident nu doar în cazul unor erori de drept produse ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, ci, printre altele, constituie temei și pentru cenzurarea legalității hotărârii definitive sub aspectul conformității acesteia cu dispozițiile relative la regimul sancționator în ansamblul său, inclusiv sub aspectul executării pedepsei principale și al aplicării/executării pedepselor complementare sau accesorii.

Astfel, problematica legalității unei pedepse nu poate fi analizată doar sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale ale pedepsei principale, deoarece, în procesul penal, sancțiunea nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depășirea exigențelor normative ale unui anumit mod de executare. Încălcarea dispozițiilor legale relative la aceste din urmă elemente ale regimului sancționator plasează acest regim și, implicit, pedeapsa aplicată, în afara limitelor determinate de legiuitor și justifică intervenția instanței în calea extraordinară de atac.

În consecință, încălcarea condițiilor în care se poate dispune o anumită modalitate de executare a sancțiunii, al regimului juridic aplicabil acelei forme de executare sau, după caz, al măsurilor și obligațiilor impuse inculpatului pe durata executării, constituie un aspect de nelegalitate cenzurabil prin prisma cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

În esență, recurentul inculpat a invocat acest caz de casare, arătând că procurorul a înțeles să atace cu apel sentința instanței de fond doar raportat la soluția de achitare pentru infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., iar cu privire la infracțiunea de sustragere de la prelevarea mostrelor biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, Parchetul a apreciat soluția legală și temeinică, inclusiv în ceea ce privește suspendarea executării acesteia sub supraveghere.

Așadar, a arătat inculpatul că instanța de apel a stabilit modalitatea de individualizare a executării pedepsei în regim de detenție, încălcând sub acest aspect efectul devolutiv al apelului prin depășirea limitelor acestuia, cu încălcarea, totodată, și a principiului tantum devolutum quantum apellatum.

Examinând criticile aduse hotărârii atacate, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, în cauză fiind incident motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Astfel, lecturând motivele de apel scrise depuse de parchet la data de 16.05.2024, la Judecătoria Oradea, Înalta Curte constată că procurorul a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii și pentru infracțiunea de conducerea unui vehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. contopirea pedepsei pentru infracțiunea prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., cu pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, la care a fost condamnat pentru infracțiunea de sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prev. de art. 337 C. pen., conform regulilor concursului real de infracțiuni; suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei rezultante, pe durata termenului de supraveghere maxim de 4 ani.

Instanța de casație constată că procurorul a arătat în conținutul motivelor scrise de apel, următoarele:

"apreciem ca fiind legală și temeinică soluția de condamnare a inculpatului la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 337 C. pen., inclusiv în ceea ce privește suspendarea executării acesteia sub supraveghere."

De asemenea, la termenul de judecată din data de 22.10.2024, cu ocazia dezbaterilor, procurorul a solicitat condamnarea inculpatului și pentru infracțiunea pentru care a fost achitat, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., pentru care să se aplice o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, apreciind, totodată, că soluția de condamnare a acestuia pentru infracțiunea prev. de art. 337 din C. pen. este legală și temeinică.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol la data de 29.11.2024, iar cu ocazia dezbaterilor din data de 05.12.2024, procurorul a solicitat condamnarea inculpatului și pentru infracțiunea de conducerea unui vehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, pentru care s-a dispus achitarea acestuia, la o pedeapsă cu închisoarea just individualizată în regim de detenție.

Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de apel a luat act de solicitarea orală făcută de procurorul de ședință cu ocazia dezbaterilor, în sensul schimbării modalității de executare a pedepsei în regim de detenție, în condițiile în care în motivele scrise de apel procurorul arătase în mod expres că apreciază ca fiind legală și temeinică soluția de condamnare a inculpatului la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 337 C. pen., inclusiv în ceea ce privește suspendarea executării acesteia sub supraveghere.

Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 412 alin. (4) din C. proc. pen., apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că procurorul nu putea extinde oral limitele învestirii instanței de apel, efectul devolutiv al apelului fiind limitat în acest caz doar la infracțiunea pentru care fusese dispusă achitarea, respectiv cea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., pentru care instanța avea posibilitatea, în cazul pronunțării unei soluții de condamnare, de a aplica doar o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere.

În acest context, Înalta Curte are în vedere că nelegalitatea constatată nu poate fi suplinită sub nicio formă în calea extraordinară a recursului în casație. A admite ipoteza contrară ar echivala cu privarea inculpatului la accesul efectiv la o cale de atac, contrar exigențelor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În considerarea acestor exigențe, unicul remediu pentru a asigura o judecată efectivă este trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în ceea ce privește apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea.

Ca atare, față de considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 112/A din 13 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Va casa decizia penală atacată și va trimite cauza la Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.

Va dispune anularea formelor de executare emise cu privire la recurentul inculpat în baza deciziei penale nr. 112/A din 13 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 112/A din 13 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Casează decizia penală atacată și trimite cauza la Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.

Dispune anularea formelor de executare emise cu privire la recurentul inculpat în baza deciziei penale nr. 112/A din 13 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2025.